Fluturi diformi

Mi se citeşte pierzania în ochi, dar nu vede nimeni. Tac, oricum nu-i pasă nimănui. Atât de singură am rămas, că nici cu mine însămi nu am curaj să vorbesc. 

Plouă amar, cu urlet şi parcă-mi văd anii-n stropii pe care nu îndrăznesc să-i privesc. Nu-i ascult, dar ştiu că-s la fel ca ieri, plouă a neputinţă, a suflete grele. Plouă degeaba.. 

Singurătatea mi s-a lipit de suflet şi ştiu că o să ne înghesuim în acelaşi sicriu, pe aceaşi cruce pe care vor fi scrişi niște ani netrăiți. Dar tu ştii? 

De ce mai plouă? 

Întrebare după întrebare şi nici măcar un răspuns. Am obosit. Cum să cred ca va fi bine când aş putea să număr pe degetele de la o singură mână de câte ori a fost până acum? 

Cinci litere mă definesc, un singur cuvânt amar şi un infinit de emoţii, regrete şi sentimente. Toate, negative, grele, apăsătoare, saci de neputinţă murdară şi singurătate bolnavă. Vezi, fără fluturi, fără flori.. 

Am greşit şi nu mă tem să recunosc. Dar mă izbesc mereu de acest „dar” şi nu-mi pot reţine tremurul. Mă înec într-un „de ce? ” inutil, pe care nu am curaj să-l rostesc. 

Anunțuri

Amar

Dorul rupe din mine. Te-am visat şi asta nu-i bine. De ce? Presupun că trebuie să trec peste şi să uit, dar nu pot. De ce?! 

Plină de vicii şi goală de stele, am visat la un Univers complet, care să mă scoată din iad şi să-mi dea puţin din Raiul în care ştiu că n-am loc. Mi-am visat Universul în fiecare noapte-n care n-am putut să dorm de dor, de coşmaruri, de temeri şi de.. Am visat că-mi voi număra cu drag stelele şi voi zâmbi mulţumită, împlinită.. fericită. 

Dar din nou m-am măsurat cu visul ş-am pierdut. 

Încă aştept să mă suni, deşi cumva, ştiu că nu o vei face. Mă înec în aşteptare şi-n propria neputinţă murdară. C-am devenit dependentă de tine şi de tine, de toate stelele pe care mi le-ai desenat pe pânza mea goală şi pustie, de tot ce-ai făcut din mine. Am zâmbit. Sufletul renăscuse, Universul prindea contur, iar eu eram fericită. 

Zidurile de indiferenţă, pe care tu le-ai ridicat peste tot ceea ce-am construit împreună, m-au doborât fără a lăsa loc să întreb de ce, fără nicio explicaţie. Laşitatea ta m-a adus în pragul disperării, în pragul suferinţei supreme. Mi-ai dublat Iadul şi ai ucis un suflet care era mort. 

N-am primit un pentru că, ai lăsat doar un șuvoi de visuri şi de amintiri, un tricou şi-o melodie. Dintre toate, doar una-mi aparţine. 

Repierderi

Trebuia să plâng azi. 

Pierderea definitivă a Universului meu m-a adus în stadiul în care plâng zi şi noapte, în care abia pot deosebi realul de imaginar, în punctul suprem al suferinţei mele, unde fiecare proces simplu de respiraţie mă doare. 

Dorul m-a transformat în hârtie, iar eu nu-i sunt datoare cu nimic. Nimeni nu vrea oameni de hârtie, nimeni nu citeşte, nimeni nu ştie, nimeni nu caută, nu întreabă. Aşteptare plus dor egal un suflet mort şi-un doliu înfinit. 

Am greşit c-am crezut că va fi bine şi că m-am agăţat de-o speranţă care m-a jefuit de prea multe bătăi de inimă. Mi-au furat toate din ani şi m-au transformat în cenuşă, un morman de gri, neînsufleţit şi gol, un morman pierdut, aşteptând vântul care nu mai vine. 

Am greşit de prea multe ori şi am pierdut totul într-o viaţă pe care abia am început-o. Din greşeli nu se învaţă, căci durerea nu-ţi spune decât să plângi şi să taci, ascuns de tine şi de ziua de mâine, în care vei pune din nou sufletul în faţă, chiar dacă e mort. 

Sunt dezamăgiri care nu se uită şi greşeli care nu se plătesc în veci. Sunt momente în care binele e răsplătit cu rău, iar răul cu binele pe care-l aşteptăm eu prin decembrie.