Mersul stelelor 

Îmi îngheaţă inima între două coaste, dar nu aşa cum mi-am dorit, nu ca-n visul meu, dar nu din cauza frigului, căci m-am documentat și suntem în plină vară, poate cea mai caldă vară de până acum. Nu se risipesc în aburi reci sentimentele sau dorul sau tu şi toate felurile în care ea, inima, îţi şopteşte, strigă sau plânge numele, ci se amestecă ventriculele între ele, atrii şi capilare, stânga egal cu dreapta, iar mie-mi îngheaţă inima la sfârșitul lui iunie. Douăzeci şi opt iunie, m-am uitat de două ori, tu? 



Sus paharul, realitate obscură, că încă reuşeşti să mai iei de la mine. Aş râde, dar mi s-a blocat aerul în plămâni și trebuie să plâng. 

Îmi rup cerul în două, nu-mi pasă şi-mi dublez amorţeala care m-a cuprins subit. Ea plus aşteptarea, pe care-o sprijin în coate ostenite, subţiri şi deloc gingaşe pe pervaz de iad îngheţat, intensifică un amar care doare, care-mi poluează cerul subţire, nepopulat de stele şi de buze cu gust de cireşe, curbate în zâmbete fine, amarul amar care-mi tulbură cerul lipsit de lumini şi vanilie.. , cerul negustat de fericiri efemere, cerul meu străin de oameni care-au rămas.. , cerul.. gurii. 

Visul e bolnav şi m-a prostit de prea multe ori. Şi-mi vine din nou să râd, dar, ah, dragostea mea, s-ar vedea cerul distrus şi gol, aspru şi lipsit de iz de vanilie, iar sângele rupturii s-ar năpusti spre colțuri, unde mi-aş întinde buzele în încercări false de zâmbete. 

Lacrimi încărcate de eşec îmi zgârie obrajii ș-aș desena crestele Carpaţilor peste ei, total fără sens ca toţi anii mei. Marea Moartă am scris-o în piept şi-am umplut-o cu lacrimi. Ajutor. Buze albastre şi lipsite de artă, urlete neputincioase strânse între pumni firavi, ochii care mint şi dor, tu şi tu şi tu şi-mi explodează sufletul, iar inima nu mai bate. Sensul îl dădeai tu, i.. 

7.09

Un pronume personal mă doare, toate zilele sunt la condițional optativ şi azi e ieri. E mai rău decât în coşmarul meu.. Ah, e un paradox infinit între coşmarurile violente şi visele dulci, e-o realitate dură care mi-a lovit de prea multe ori inima. 

Îmi târăsc aerul bolnav şi atât de murdar în plămânii mei şi mai murdari şi bolnavi, executând banalul proces de respiraţie, singurul care-mi asigură inutila existenţă. 

Dar azi, adică ieri, pereţii s-au colorat într-un negru depresiv, mai violent şi mai mortuar decât non-culoarea ce domina-n iad. Ieri a murit şi camera cu pereţi roz. 

Lacrimă după lacrimă, am abandonat speranţa unui mâine-n care va fi bine. De azi, toate zilele vor fi ieri. De fapt, de ieri.. 

Prea multe cuvinte îmi bântuie printre atrii şi ventricule, dar am amorţit. Am găsit soarele şi l-am pus peste un nor Cirus, de jos am ridicat privirea către cerul comun şi-am numărat de cinci ori stelele din carul mare. E vară caldă şi mai e puţin până la toamnă, dar nu contează. Nu mai contează. 

S-a terminat totul. 

Netimp

La mine nu a răsărit soarele. Pentru mine soarele nu a răsărit nici azi, nici ieri, nici în urmă cu câteva zile. Nu-i nici noapte, dar nu-i nici zi. Stele nu am, soare nu mai e, este doar întuneric și frig şi mă tem c-am pierdut şi Luna. Uit că-s în iad şi încurc realitatea cu visul. 

Îl aştept pe cel care nu vine, nu mai vine şi lacrima îmi cade. 

Inima doare cel mai tare şi-s atât de pierdută, cu temeri încolţite peste un suflet care-a murit de atatea ori.. Nu-mi mai place ploaia pe care o adoram, o aşteptăm cu emoţie şi dor, ca pe toamnă. Mi-e străină, indiferentă şi goală. Ploaia a devenit nimic pentru o inimă pentru care înainte era tot. Înainte.. 

Dacă aş merge undeva, m-aş întoarce din drum doar ca să plâng, să-mi jelesc sufletul pe care-l tot târăsc după mine. Neputincioasă, singuratică, de prea mult timp tristă şi dezamăgită, pustiită, rănită şi goală alcătuiesc tabloul suferinţei mele. Îmi sunt şi personaj şi autor, iar asta mă face şi mai tristă. 

Marea moartă 

Pustietatea unui iunie matol aduce cu sine treizeci de zile amare şi grele, treizeci de angoase şi de dureri diurne, treizeci de nopţi nedormite şi.. alte treizeci de zile fără tine. Oare e iunie? 

Am obosit. 

Încă aştept să-mi scrii şi inima-mi tresare de fiecare dată când.. nu o faci. Infernul îl ţin în piept şi doare enorm, o durere supremă ce-a pătruns în oase. Mi-am repetat înfrângerea şi continui să-mi adresez întrebări retorice. Nimic nu are sens. 
Sufletul mi l-am pierdut prin nicăieri, un cadavru care nu se descompune şi nu tace. Noapte de noapte ascult aceleaşi melodii, încercând naiv apoi să înving insomniile bolnave. 

Prea am scris, prea am plâns, într-un labirint de vise violente şi coşmaruri vicioase înnod ani preţioşi şi mă tem de orice. 

S-au stins luminile. Mi-a căzut cerul în mare. Şi, ah, mi-e atât de dor.. 

Dinamica unei inimi

Mi-e frig. Dorul mi-a pătruns în oase şi visez la ceruri de vanilie, cu plaje cu nisip roz şi fierbinte. Aşteptarea are aceaşi culoare, mi-au amorţit braţele şi mă dor tălpile, dar nu o pot alunga. Nu când mi-a fost casă, frate şi soră, prietenă şi amară suferinţă. E paradoxul meu bolnav în care aşteptarea doare şi vindecă în acelaşi timp. Sau poate doar doare, iar eu am învăţat atât de rapid să mint atât de bine. 

Ah, ce-aş fi vrut, mamă, să-mi piepteni părul azi, să ne amintim de îndepărtata mea copilărie, să..  N-am avut nevoie de niciunul dintre cuvintele pe care mi le-ai spus azi şi ieri şi în fiecare sâmbătă, dar o să mi le amintesc câţi ani o să mai am. 

Mi-e dor. Frigul îmi umblă prin suflet şi visez la acelaşi cer de vanilie-n care se oglindeşte o mare curată, colorată în cel mai frumos şi mai vesel albastru. Lumea mea e cu susul în jos şi nimic nu pare să fie bine. 

Ah, cât mi-am dorit, tată, să-ţi aminteşti, să mă priveşti din nou ca înainte şi să ştiu, doar privindu-te,că o să fie. O altă formă a aşteptării care mi-a tăiat câţiva ani; o realitate în faţa căreia mi-am deschis ochii prea târziu. Încerc să uit toate cuvintele tale, cu teamă şi rău de suflet le-am închis in cufere pe care-am scris cu litere îngroşate. 

Mi-e sete de libertate. Dulcele cer de vanilie adăposteşte Raiul şi-l privesc cu gura larg deschisă. N-am loc acolo nici în jumătatea aceasta de vis, dar ştiu că nisipul roz e fin şi moale şi pe mine mă dor tălpile. 

Câtă boală e-n mine oare? 

Am plâns până la epuizare, până am adormit şi ploapele mi-au căzut grele, iar acum nu resimt nicio emoţie, scriindu-mi pentru a nu ştiu câta oară neputinţa murdară. Până când?! 

Azi e mâinele în care am promis şi mi s-a promis că va fi bine. 


Semne

Nu recunosc prezentul. M-am uitat de trei ori la ceas, dar tot nu ştiu cât e ora. Credeam că e duminică şi mi-am amintit involuntar de duminica mea, dar şi visul aceasta mi-a fost spulberat. Încet, teribil de încet am auzit c-ar fi Luni ş-am tăcut. Am pierdut de prea multe ori în favoarea timpului, iar acum sunt doar victima lui. 

Caut cu ardoare ceva, de prea mult timp, dar nu ştiu ce şi asta mă aduce în alt prag al nebuniei.  Oare? 

Presimt tăceri mai grele şi pierderi mai mari, miroase a aproape moarte şi mă tem că nu mă tem. Nepăsarea asupra propriei persoane a atins o altă limită, iar acum într-un moment de semi-luciditate, ma sperii. Mă abţin din răsputeri să nu întreb din nou cine sunt. 

Nu ştiu ce mă doare cel mai tare. 

Un moment bolnav, infim şi murdar am crezut în destin şi-n puterea lui de a mă face fericită, zâmbeam larg, gândindu-mă la iţele acestuia care mi-au readus speranţa şi visul cu ochi verzi. Naivă şi visătoare m-am grăbit să cred în ceva care daca ar fi existat, mi-ar fi încurcat toate drumurile. Dacă destinul ar exista, al meu ar fi acesta, curpins în teribilele momente care se transformă într-un infinit de negru şi iad etern. 



Scrie-l

Nu mai vine. Aşteptarea e de prisos, iar durerea din piept nu-şi are rostul. Departe sunt de Raiul pe care-l aducea zâmbetul tău. Atât de departe.. Iadul îmi numără anii, iar eu cunosc fiecare colţişor de-al lui. Tu nu știi cum e-n iad. 

Nu-mi pot usca lacrimile, sunt ruina unei ruine, bolnavă de singurătate şi atât de goală. 

Toate verbele-s la negativ, incompletă le mai conjug uneori, viitorul e incert, iar acel pronume personal nu mai este folosit în aceaşi propoziție cu subiectul acesta trist. Totu-i trist şi gol, e iarnă aspră şi nu ştiu cum să uit. 

M-am pierdut şi-mi vine din nou să plâng. Aş vrea să ştiu de ce s-a întâmplat aşa, de ce-ai plecat, dacă noaptea poţi să dormi liniştit, dacă te mai gândeşti uneori la mine, dacă ştii ce-ai făcut din mine, dacă.. 

Îmi întind fără succes zâmbete false pe chip, îmi ascund dezamăgită insomniile sub straturi de machiaj, dar nu-i de ajuns. 

Ochii mi-mpovăresc în priviri uitate care m-au uitat, în zâmbete-ntâlnite pe trotuar, în oamenii care vin şi apoi pleacă. Promisiunile sunt pentru totdeauna, dar nu ştii, altfel nu ai fi promis şi nu m-ai fi pus să promit. 

Greşesc, mamă, c-am sperat că o să găsesc fericirea aceea, c-am crezut în fiecare om, că am iubit şi dăruit fără măsură din toată inima mea rănită? Rană peste rană ş-am uitat prea repede cum se simte să fii fericit. 

Oamenii nu schimbă oameni, oamenii distrug oameni. Oamenii nu sunt oameni, ci molii furioase care ne jefuiesc de tot ceea ce avem, de tot ceea ce dăruim în tăcere şi zâmbete neroade. Am greşit, oameni sunt puţini. Am greşit atât de mult!