Semne

Nu recunosc prezentul. M-am uitat de trei ori la ceas, dar tot nu ştiu cât e ora. Credeam că e duminică şi mi-am amintit involuntar de duminica mea, dar şi visul aceasta mi-a fost spulberat. Încet, teribil de încet am auzit c-ar fi Luni ş-am tăcut. Am pierdut de prea multe ori în favoarea timpului, iar acum sunt doar victima lui. 

Caut cu ardoare ceva, de prea mult timp, dar nu ştiu ce şi asta mă aduce în alt prag al nebuniei.  Oare? 

Presimt tăceri mai grele şi pierderi mai mari, miroase a aproape moarte şi mă tem că nu mă tem. Nepăsarea asupra propriei persoane a atins o altă limită, iar acum într-un moment de semi-luciditate, ma sperii. Mă abţin din răsputeri să nu întreb din nou cine sunt. 

Nu ştiu ce mă doare cel mai tare. 

Un moment bolnav, infim şi murdar am crezut în destin şi-n puterea lui de a mă face fericită, zâmbeam larg, gândindu-mă la iţele acestuia care mi-au readus speranţa şi visul cu ochi verzi. Naivă şi visătoare m-am grăbit să cred în ceva care daca ar fi existat, mi-ar fi încurcat toate drumurile. Dacă destinul ar exista, al meu ar fi acesta, curpins în teribilele momente care se transformă într-un infinit de negru şi iad etern. 



Anunțuri

4 gânduri despre „Semne

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s