Amalgam de ieri

Insomnia joacă ping-pong cu fostele mele bătăi de inimă dansândă, lăsând uzualul coşmar fără victimă. E una dintre acele triste nopţi-n care îmi proiectez visul, mi-l imaginez şi-l conturez contrar realităţii, doar pentru a mă trezi dimineaţa fără zeci de perechi de lacrimi şi.. fără tine. Iar.. 

Din buze uscate plânge ţipătul și amarul îşi sprijină capul în palme, căci au refuzat ultimul sărut care ştiu că era atât de dulce. Regretul clipei se sprijină la colţ de iad, un steag negru, minus tablou sau sicriu, doar o ţesătură neagră ce urlă a pierdere, a moarte.. 

Noaptea se pierde, dar nu-n favoarea somnului, cuminte şi tăcută se aşterne în rândul pierderilor, prea calmă se jupoaie de stele comune; noaptea e doar noapte, ore triste si pustii pentru cei ce sunt bântuiţi de fantomele trecutului, de spiritele pierdute ale sufletelor moarte de prea multă singurătate şi neputinţă, mizerie scăldată-n fluvii de neşansă şi falsă fericire. Ah, şi durerea.. 

Marea mea de lacrimi, fixată lângă marea ta albastră şi rece precum ţi-e inima,  e despărţită de-un egal tăiat, neîndoielnic în antiteză, versus fericirea care-ţi răsare pe cerul populat, dar în al carui univers n-am fost personaj principal, nici spectator. 

Ce-am fost? 

Din mine n-a rămas nimic. 


Deznodământ 

Neştiinţa împinge limite penibile, departe de idealul unor graniţe visate în nu mai ştiu care noapte de prin două mii cinci; murdar şi ieftin, precum o dansatoare nefericită într-un bar oarecare, dansează pe muzică de amintiri ce-ar trebui uitate, de dor şi agonie că nu mai vii, c-ai plecat într-o zi care-mi pare ieri. Neştiinţa mă face să cred că toate zilele sunt ieri.. 

Sevrajul e-un tablou fără ramă, spânzurat pe toţi pereţii negri ai iadului ce m-a cuprins pentru cel mai amar infinit resimţit vreodată. Instinctual îmi plimb ochii spre un posibil vinovat, dar vina-mi aparţine şi acesta e singurul lucru pe care-l ştiu cu o şi mai amara certitudine. 

Dublu „A”( adoraţie, amintiri), un singur „N” (neştiinţă) şi dublu „X” (Xanax), cântă şi dansează pe acelaşi ritm, prea departe de mizeria lumii-n care dansatoarea din bar vede pierzania, opus pornografiei vândută prea des şi mult prea ieftin, un sincer cântec de sirenă ce doar atrage şi îmbie spre fericiri infinite, ci nu plăceri efemere. 

 Ireală se visează nulitatea unui suflet imposibil de redat în cuvinte, îngenuncheat de pierzanie şi neşansă, îndoliat etern, iremediabil, imposibil de prea scris şi prea plâns cu fiecare tipologie de lacrimă. În neştiinţă a căzut şi-n iad a murit. 

Răutate, orbire, mizerie, închisoare, nedreptate, imoralitate, amar. ( …România)

După 

Libertatea, amară stare care-mi subjugă inima-n colţuri, fragil segment bifurcat în linii curbe care doar coboară, răscolind necontenit şi nemilos ruinele unui suflet prost, mi-e atât de interzisă şi îndepărtată. Înaintea ei mă înec în Calea Lactee, sărutând fără ştiinţă sau experienţă constelaţii. Un prim sărut ce n-o să aibă loc, un minuscul punct într-un univers arhiplin de linii, cercuri şi ah.. stele. 

Sevrajul la două mii cinci sute cinci s-a triplat la vederea punctului verde, lacrima curge în sens invers, cu puţin sub debitul Siretului. Captivă nu mă vezi, cum nu ştii că mă dor zece litere, mamă, plus alte patru, mă dor toate, cu dor şi eu cu greu îmi suprim urletele. 

Blocată de apusuri grele, nemiloase mingi vii de foc care apasă şi fac până şi trandafirii să plângă, de crunta neşansă de-a zări răsăritul, de-a mai privi către est, neşansa e unica, suferinţa îmi aparţine şi tu nu mai vii. El.. 

Prizonieratul acumulat ȋn bieţii mei ani răsare în fiecare dimineaţă rece, încătușându-mi nemilos sufletul ce-ar trebui să fie abandonat la vreo morgă sau la doi metri sub pământ, şi nu apune nicicând. Privarea de libertate e mingea de gheaţă ce răsare dimineţi consecutive pe-o imitaţie ieftină de cer, unde erau lipite cândva nişte amărâte stele de hârtie. 



Oraje

Departe eşti de iubirea mea consumată-n dorul ploii, voit departe de respiraţia mea, prea departe.. Cu suspin mă las pradă abandonului, mă înec în cerul verde, dar tu nu ştii de ce plouă. 

Irecuperabil e amorul meu nebun după ploi, pierdut în infern unde adevărul e demon suprem. Plouă degeaba.. 

Suferinţa și-a construit cuib pe ruinele sufletului meu, înzestrată cu măiestria cotidiană de a lua dintr-un trup care nu mai are nimic, dintr-o inimă care nu mai bate, dintr-o viaţă pe care am pierdut-o. Tacit îmi îndepărtează totul de nimic, aparent subtil mi-a suprimat urletele bolnave.. eroic a învins nebunia. 

Doi metri deasupra mea miroase a vanilie, dulce şi albă pluteşte mândră, de neatins. Am visat-o, iar asta mi-a triplat amarul ce-a cuprins fiecare milimetru din mine. Intr-un interval de secunde moarte într-un vis prostesc, m-am dopat cu o vanilie veselă, care mi-a intrat instant în vene, mi-a invadat papilele gustative cu a ei dulceaţă, printre bătăi slabe de inimă și-a făcut loc, deloc tandră, ci foarte arogantă. Iubire, sunt în sevraj, mai vino odată.. 


Ultima zi de toamnă, prima noapte de iad

Adoraţia supremă s-a metamorfozat în suferinţă atroce doar pentru un suflet dintre cele două care-şi legaseră inimile spre infinitul dulce. Indestructibil era numele tău, alcătuit din două vocale şi trei consoane, suprapus cu al meu, acum trist şi gol, alcătuit din aceleaşi două vocale. 

Amarul l-am băut la zece seara, subjugată de noaptea verde care zâmbea ironic în întuneric. Nespusă amorţeală molesta falangele ce duceau amarul la buzele muşcate, uscate, lipsite de toată acea artă. Irelevant este să-mi înnod coastele şi claviculele ȋn ţesătura negră de bumbac, din nou şi din nou, aşteptând.. 

Ah, dureri am resimţit ieri şi ieri şi voi îndura şi ieri. Zadarnice sunt gemetele sadice ale timpului.. 

Amintirea bolnavă se depune pe stern, ca un fluture al morţii, verde şi c-o voce caldă, mincinoasă şi putredă, dar ah, atât de dulce.