Varamară

Într-un efemer moment de luciditate maximă am ştiut că trebuie să mă îndepărtez pentru a putea vedea adevărul. De aproape, fiecare legătură pare indestructibilă, iar inimile par atât de frumoase şi atât de ale mele. Dar nu-mi aparţin, al meu e doar visul bolnav, a mea e doar efemeritatea clipei, ale mele sunt doar neputinţele, neştiinţa şi neşansa. 

Căinţa rimează cu voinţa, iar fiecare cuvânt pe care urma să-l scriu se pierde. 

Aşteptările s-au transformat subit în pierderi, iar pustiul mă înconjoară imperial. Doza mea era speranţa, dar e tardiv să admit. O altă clipă, ce-am dorit-o tot, mă abandonează confuziei, iar eu înregistrez o dureroasă pierdere. Plus plus plus şi niciodată minus plus. Dar vezi, inimă, că e plus durere. 

Dorul e inutil și lacrimile sunt mai nefolositoare decât oricând. Regretul e pueril, căci am ştiut. Am pierdut-o din nou şi inima-mi bate a teama, căci anul care vine e ca un moment de uşurare dintr-un sevraj continuu. 


Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s