Neputința

Mi s-au terminat lacrimile, iar acest fapt era atât de previzibil. S-a tras linie sub mine, mamă, sub noi, iar tu nici măcar nu ştii de ce. Să-mi las problemele la uşă şi să am un singur gând, o singură bătaie de inimă : ” Carpe diem”, a fost un eşec total. E viaţa în faţa căreia nu poţi trage cortina.

Le-am trecut pragul, bariera suferinţei eterne şi supreme, iar problemele și-au găsit loc lângă mine, la masă, împărţim inegal perna şi insomnia. Inegal e cuvântul care descrie cel mai bine. Inegalul e durerea mea care pare să nu se mai sfârşească vreodată, ci să se accentueze, să adâncească cratere ȋn inima mea.

Pământul mănâncă oameni.

Şi inimi.

Se închide cercul vicios, se distanțează vizibil liniile paralele , dar ochii lor nu văd, mintea nu vrea să înţeleagă, iar inimile lor să asculte cântul pierderii.

Se termină şi lacrimile, şi fumul şi mă ustură ochii, mă doare sufletul. Grãmezi întregi de promisiuni îmi apasă trupul unei presiunii imense, trup supus chinului singuratatii, ştiut de atât de puţini. Doar aceia care au suferit prea mult. Mă consideram vindecată, dar iluzia a dansat cu mine, în glumă, fără muzică, fără a ști că eu nu ştiu să dansez. Mă eliberasem de povara scrisului care îmi striveşte umerii de trei ani.

Încă o zi care-mi fură toată energia şi speranţa. Încă o zi în care îmi ascund sufletul şi amprenta suferinţei sub straturi de machiaj. Cum ascunzi insomnia din ochii care nu mai pot plânge?

Reclame

Roua cenușie

Punct. Virgulă. Semnul întrebării. Adio. Semnul exclamării.

Fericirea își usca părul lung, blond și strălucitor şi nu vedea trecutul care-şi lipise palmele de geamul aburit. S-a trezit cu cânt pe buzele muşcate, iar soarele a mai răsărit odată, doar pentru ea.

Ce are ea?

În ochii albaştri se citea cerul de august și marea de noiembrie. Fericirea mirosea a vanilie.

Punct. Punct. Virgulă, virgulă, virgulă. Punct. Semnul întrebării.

Nu va şti nimeni, nu vor înţelege, nu citesc prin ochi de hârtie.

Inima rămâne pe jumătate pictată, o durere fără sinonim. O durere ce nu o pot descrie în cuvinte. Dar eu nu pot descrie nimic ȋn cuvinte.

Căci eu nu am.

Valea plângerii

Confuzia şi-a făcut cuib în inima mea. Neștiința, mamă, ne-a adus în ultimul stadiu al unei dureri pe care fiecare dintre noi două o percepe diferit. Confuzie plus neştiinţă egal un suflet care moare. Iar şi iar.

Mă orbeşte lumina soarelui, dar nu mă întorc pe partea cealaltă, nu mă mut din locul acesta. Deși nu e soarele meu..

Și nu pot să plâng, iar asta m-a speriat atât de tare, dar nu până la lacrimi. Pierd fără pauze, fără limite, rămân fără lacrimi și nimeni nu vede, nimeni nu aude. Cum auzi lacrima care nu cade şi nu suspinul care nu frânge zâmbetul?

Care zâmbet?

Dorul de mine îmi legase sufletul cu aţă negră, făcând noduri, împăturind ața în patru.. Dar cine sunt eu?

Sfârşit

Adoraţia supremă s-a stins şi de pe celălalt ţărm al mării mele de lacrimi. Mi-am scuturat inima de tine, mi-am uscat lacrimile, am ridicat capul plecat, iar zâmbind, am deschis uşa unui om care azi mi-e fericirea ce tu nu ai reuşit să-mi fii.

Nu există termeni de comparaţie, dar el încă mă ţine de mână şi îşi uneşte zâmbetul cu al meu.

Poate că a fost pansament fără ca eu să ştiu, poate că nu mai eram bolnavă, dar nu mă puteam desprinde de amintire, de frumosul vis verde.

Adoratia supremă este destinată altui nume, iar asta îmi eliberează sufletul încătuşat întunericului şi dorului.

Nu voi scrie balade de iubire, eu ştiu perfect de bine că oamenii sunt temporari, dar suferința mea merita un sfârşit, iar cerul meu golit de stele, o culoare din cele şapte.

N-a trecut un an, dar mi-a luat destul de mult timp să realizez că tu nu mi-ai dat nimic,dar ai luat atâtea. O revelaţie venită prea târziu şi care putea salva mări de lacrimi şi de nopti nedormite.

Pierderi consecutive şi zile din anul care-mi mai rămăsese. Am gustat prea mult din amar, am îndepărtat oameni, am uitat de principiile mele, totul pentru cineva care nu ştia ce sunt stelele și cât doare destrămarea unui Univers. Înainte, fericirea mea nu avea chipul şi purtarea ta, eu am coborât în genunchi, ca să fiu la acelaşi nivel cu tine.

Ai plecat, iar eu nu m-am ridicat. Aş numi-o greşeală a tinereţii, dar o numesc greșeala unei inimi singure, disperate de iubire şi înţelegere. Ceva ce tu nu aveai de oferit.

Oamenii ca tine nu merită oameni ca mine.