Nemuritori

Nu bem ceai, pentru că lămâia nu ne place nici măcar în bere. Poate doar cu tequila, când purtăm haine care nu ne reprezintă şi ne străduim să producem cele mai tari impresii, păşind în cluburi şi uitând de părinţi.

Aşteptăm îmbrăcate, frumos aranjate şi perfect machiate, să vină, să ne sune, mesajul în care spune că a ajuns şi te întreabă dacă esti gata, deşi tu te pregăteşti de la ora patru. Aşteptarea doare şi face găuri în suflet, dar o să aflăm singure, mai devreme sau mai tarziu. Până atunci ne facem găuri în urechi, buze, buric şi credem că lumea e doar a noastră. Dar nu e.

A noastră e durerea în fiecare segment.

Anxietatea nu ne atinge pe noi, nu? Suntem sus, iar lucruri rele se întâmplă doar la televizor. Uităm să ne uitam la el, să citim cărţi care s-au scris pentru, cu şi despre noi. Noi doar aşteptăm şi alergăm după oameni, ne plângem şi înecăm în umbrele trecutului, iar viitorul îl visăm doar noaptea. Un ireal pe care credem ca-l vom atinge, dar care se va stinge precum toate stelele noastre.

Nu ne vor da copilăria înapoi sau universul sau timpul.

Nu mai suntem viitorul lor, al ţării, ne blamează şi ne judecă în continuu, fără a ne şti toată povestea şi suferinţa ascunsă în privire. Ei nu se vor uita în ochii sau sufletul nostru.

Dar cine sunt ei?

Reclame

Mon amour

Indestructibil e cuvântul care mă face să mă reindragostesc de tine şi de tine, iar şi iar, din infimele secunde date de timp din marea moartă.

Privesc în jur şi te văd, deşi nu eşti aici, fizic. Dar te gãsesc în cadourile dăruite cu atenţie, dragoste, înţelegere peste punţile normale, suflet lângă sufletul meu. Fiecare zi aduce cu sine o nouă amintire, o nouă fericire, douăzeci şi patru de ore în care-ţi pot spune, în toate felurile cunoscute mie, cât de mult te iubesc.

Şi tot nu sunt de ajuns.

Neobişnuită cu adoraţia supremă a unei iubiri înălţătoare, iubirea mea pare fadă, un punct intr-un univers în care tu ai adus stele, deşi ea se măsoară în infinit.

Cu tine soarele răsare în fiecare zi şi nu apune niciodată.

Obişnuiam să te numesc totul meu, dar parcă nu e de ajuns. Miliarde de secunde, milioane de minute, mii de zile şi sute de mii de zâmbete par atât de puţin lângă tine. De parcă am avea tot timpul din lume la picioarele noastre, iar noi trăim aşa cum ştim, aşa cum am învăţat şi ne-am învăţat. Dar privesc retrospectiv şi mi se pare mult, extrem de mult, un gând situat la extremă, cu teama de a te pierde şi a lăsa în urma paşilor tăi neantul suprem.

Am construit ziduri cu tine, ne facem case din cuvinte şi priviri, un amalgam de acţiuni bazate pe emoţii şi stări, dintre care predomină iubirea noastră, am privit cu lacrimi în ochi și cu sufletul mic cum, aflandu-ne la extrema cealaltă, ni se dărâmau ziduri ce păreau indestructibile, dar nu ţi-am eliberat mâna.

Poate că te căutam fără să ştiu şi te-am găsit fără să vreau.

Mi-esti mare, punte pentru suferința mea, cel care a rămas şi cel care-mi adună defectele într-o perfecţiune cu care eu nu pot empatiza.

Pe la începuturile prieteniei noastre, care avea să se tranforme în ceva atât de minunat, continuam să-ți repet cât de greu sunt de iubit. Dar tu ai făcut totul atât de uşor..

Nu sunt suficiente opt cuvinte ca să-mi pot exprima tot cumulul de sentimente pe care resimt faţă de tine, totul meu.