Cinci minute

Încerc să-mi imprin pe inima un cuvânt care începe cu litera „e” şi este despre mine. Un octombrie rece aştepta. Oare? Aşteptarea mea a avut nume şi prenume, amărăciune infinită şi grea, pumni de suferinţă pentru o entitate pe care încă o numesc suflet.

Cu picioarele pe pământ. Aşa m-am trezit de ieri. Am gustat din real şi-am simţit dezamagirea, dar n-a durut nici inima. Iertarea e pedeapsă, mamă, iubite, inimă, tată, verde, soră, nume care încep cu „i” şi care se termină cu mine.

Azi e ziua tatei.

Cuvintele nu vor a fi rostite, iar şansa primeşte un prefix atât de cunoscut mie. Imperfect e cuvântul care mă defineşte. Etern.

Ce să fac cu mine?

La tine cum se dilată timpul?

Promisiunea a murit pe buze, iar eu am aşteptat. Iar.

Anunțuri

Septembrie

Dar eu n-am avut o inimă de rezervă..

Pierderile dansează pe başi de lacrimă amară, iar adevărul a murit la doi paşi de sufletul meu. Vara ce-a trecut şi-a durut, anotimpul despre care nu pot scrie, cea care mi-a subjugat dulcea libertate, e aceaşi care mi-a luat sufletul definitiv şi l-a îngropat sub pământ uscat, lăsând loc doar de-un nume pe cruce. Şi nu este al meu..

Ampretentele prieteniilor pierdute şi neavute nu ştiu unde să le păstrez, iar durerea tace şi suspină odată cu mine. Oare să fi avut dreptate, mamă?

E zi de ploaie.

Zi tu, ploaie.

Mi-am aşezat urechea pe încheietura mâinii stângi, vrând să te aud şoptind adoraţia supremă şi trecută, dorindu-mi să aud stele răsărind, dând gramul de viaţă de care Universul meu depinde. Am vrut să-i aud pe toţi, să lichefiez iubirea mea pentru ei, cei care m-au avut, dar m-au pierdut.

Nici măcar iubita toamnă nu poate schimba ceva. Am aşteptat-o plângând și-am aşteptat-o plângând. Toate anotimpurile sunt la fel, iar cu durere în suflet şi cu probabilitatea de a mă înşela amarnic, de a crede într-un adevăr eronat, afirm că toţi oamenii sunt la fel.

La Est de Iad

Visurile se măsoară în stele, iar Universul plânge tăcut. Ultima petală a căzut cu suspin, lăsând tăcerea.. fără cuvinte. Cade frunza, dar n-am prins-o. N-am văzut-o ş-am uitat-o ieri. Cade lacrima, tată, mamă, n-o auziţi? 

Aşijderea visului de verde îmi sunt stelele. Ştiu că e azi şi că şi mâine va răsari soarele; am simţit paşii toamnei ş-am știut că aşteptarea a luat sfârşit, dar.. 

E ieri. 

Şi cu toamna ce să fac? Ea-mi aparţine cel mai puţin. 

O linie curbă îmi prinde sufletul la spate şi pot să jur că am auzit ceva rupându-se. Dar vârtejul permanent face ca totul să fie subjugat îndoielii, neîncrederii, bolii. Irealul are alt gust, iar eu, tardiv sentiment dependent de stele, nu-l pot încadra un nicio categorie. Care amar e mai amar? 

Muză am numit-o azi, dar ea, frumoasă iubită, păstrată in cutiuţă de zahar, mi-a fost tot şi clădind alte graniţe paradoxului, ea mi-a fost soare. 

Pe ea am iubit-o.. 



Castele de suspine

Mă tem că nu-mi ajung anii să-mi amintesc şi să păstrez, sub cutie de sentimente, toate cuvintele ce-au zdruncinat şi au atins o singură ţintă. Sufletul îl voiai, doamnă? 

Iertarea e doar un substantiv, iar rolurile ni le jucăm atât de fals încât nici nu se ridică cortina. Că nu ştiu să fiu copil e adevărul tău care a făcut găuri ȋn sufletul meu, un vid despre care-mi interzic să scriu, să vorbesc, să plang..  Neştiinţa ta e sinonimă cu infinitul, o realitate imposibil de asumat, atât de diferită de a mea, scrisă şi plansă. 

Pe sol tare şi crăpat, uitat de ploi şi de iarba moale, m-ai forţat să mă aşez. Cuvintele şi stânga şi dreapta au fost tăişul ce-a colorat pământul în roşu. Iar eu am învăţat din nou să merg, să alung visul şi dulceaţa zborului. 

Şi tot nu zâmbeşti. 

Opus rămasului e verbul pe care nu ştiu unde şi cum să-l ascund. Plâng şi aştept până la sânge libertarea. Inima-mi sparge cutia toracică la visul pe care-l aştept şi-l conturez noapte de noapte în fiecare vis, dar realitatea ȋmi striveşte sternul, căci libertatea nu-mi aparține și n-o să vină. Niciodată. 

Varamară

Într-un efemer moment de luciditate maximă am ştiut că trebuie să mă îndepărtez pentru a putea vedea adevărul. De aproape, fiecare legătură pare indestructibilă, iar inimile par atât de frumoase şi atât de ale mele. Dar nu-mi aparţin, al meu e doar visul bolnav, a mea e doar efemeritatea clipei, ale mele sunt doar neputinţele, neştiinţa şi neşansa. 

Căinţa rimează cu voinţa, iar fiecare cuvânt pe care urma să-l scriu se pierde. 

Aşteptările s-au transformat subit în pierderi, iar pustiul mă înconjoară imperial. Doza mea era speranţa, dar e tardiv să admit. O altă clipă, ce-am dorit-o tot, mă abandonează confuziei, iar eu înregistrez o dureroasă pierdere. Plus plus plus şi niciodată minus plus. Dar vezi, inimă, că e plus durere. 

Dorul e inutil și lacrimile sunt mai nefolositoare decât oricând. Regretul e pueril, căci am ştiut. Am pierdut-o din nou şi inima-mi bate a teama, căci anul care vine e ca un moment de uşurare dintr-un sevraj continuu. 


Ruină de hârtie 

Primul strănut, ce-a avut loc între noi, activat de boala cauzată de răcirea noastră, de-un noi care nu există şi nu are apartenenţă, a spulberat amintire cu amintire, vis amestecat cu iluzie de iubire și prea multă adoraţie falsă, ţi-a părăsit buzele odată cu numele meu; poate a eliberat un suflet , iar un altul l-a încătuşat dorului. Doare, căci ştiu care e al meu. 

O umbră rece de tăcere dăinuie pretutindeni. Amarul destin ce-a unit, iar acum separă, adaugă munţi de venin la porţi, iar toate glumele mele și ale tale despre el, veninul, dor. Mi-e dor.. 

Sfârşitul a mers paralel cu începutul, îndrăgostit şi el de-o clipă efemeră, cuprinşi în prim-plan; poate începutul are ochii verzi şi inima mica. Lacrima a curs paralel cu zâmbetul, paradoxal, neîndrăgostiţi şi nevăzuţi. 

A rămâne e verbul care mă doare şi azi, după o altă lună, o altă despărţire, o altă eu, căci ai plecat. Un alt verb care doare. 

Ia zi, cum se face că toate dor? 

Te uit, mamă, în al tău azi, în al meu ieri, fără a mai lăsa loc de pentru că. Ştii.. Tata ce mai face? Am scris despre tine, despre el, despre eilimaf, dar nu ţi-a bătut inima mai repede. Asta n-ai simţit. O pauză de la tot îmi promite uitarea, iar eu stau cu palmele întinse de o o suta douazeci de zile. 

A treisprezecea durere

La unsprezece metri distanţă de tine-mi şterg lacrimi de sânge, cu mâini tremurânde şi obosite, dar tu nu ştii.. Greşeala ta, schimbată de timp şi oameni şi trăiri necunoscute ţie, căci nu asculţi, poartă durerea nevăzută și neînţeleasă, iar cuvintele tale sunt precum Universul la a cărui distrugere ai contribuit. Moarte. 

Erai eroul meu şi-mi dansam zâmbete pe muzica creata de clipirea ta. Ochii-ți erau blânzi şi vocea caldă, paradoxal cu cel de acum, omul care nu m-a mai întrebat de ani întregi dacă sunt bine, dacă mă doare ceva, dacă.. Mă dor toate, iar eroii s-au stins precum puţinele mele stele. 

Adevărul e ultimul cuvant din toate care încep cu aceaşi literă; cuvinte pe care nu le abandonăm nici vântului. De ce dor cuvintele care încep cu a şi m și t şi c şi de ce nu pot uni aceste litere într-un cuvânt care să nu fie ucis de fiecare apus? Ce cuvânt începe cu a şi răsare în fiecare dimineaţă? 

Cu cuvânt se termină cu fericire?..