A zecea durere

E patru dimineaţa, insomnia îmi arată o inimă neagră, una pe care o vreau albastră. Dar gheaţa nu-i albastră, copile..

Două zile au trecut precum şapte şi-au durut cât o sută paisprezece. Poate-am greșit, dar sunt însetată după dulcea libertate, a zecea care nu-mi aparține.

Dar eu nu pot pune capul pe perna roșie, pentru că o parte din mine îmi urlă în timpane c-am greşit, iar greşeala mea poartă numele unor lacrimi amare şi a unei nefericiri care putea fi evitată.

Însă cu nefericirea şi lacrimile mele amare şi amare ce fac?

Libertatea e unica pe care o puteam avea, fără să dau prea mult. Poate ca libertatea rimează cu fericirea, poate cu siguranţa, dar ştiu că libertatea nu rimează c-o floare.

Ce e bine?

Altă parte din mine ţipă şi-mi reaminteşte că trebuie să învăţ un cuvânt care începe cu litera „e” şi e despre mine. Hai, are două litere, nu ar trebui să fie atât de greu.

Ochii nu i-am putut ascunde, iar frigul a pătruns ȋn ei, mi-a rămas pe retină și ustură, dar arde în acelaşi timp. Focul de gheaţă. Paradoxul lipsit de umbra infimă a unei libertăţi pe care o caut de mai mult de zece ani. Amari..

Anunțuri

Monoxid de eilimaf

La prima şoaptă sunt acolo, cu sufletul în pungă, gata să dau şi ultima lui respiraţie celuia care nici nu apucă să-mi strige numele întreg. Prima consoană şi sunt cu mâna pe clanţă.

Imi imaginez că plouă, iar stropii ei reci ar reuşi să-mi spele greşelile. Nu e vis sau speranţă, ci dorinţa de-a dormi opt sau nouă ore pe noapte. Dorinţa de-a uita semnificaţia insomniei.

Opt zile şi şapte nopţi aşteaptă cuminţi să fie trăite în camera cu pereţi roz, camera care nu mai are pereţii vopsiţi în rozul acela, nici vesel, nici trist, culoare ce transmitea starile unei non-culori, rozul pe care l-am plâns, dar nu l-am urât, deşi între ei m-am simţit ca într-o închisoare a sufletului, a nefericirii şi a cruntei dezamăgiri. Da, l-am iubit, rozul unei copilarii care-a murit sau care a fost ucisă, rozul trist şi singur. Ca mine..

În locul lui n-aş şti să spun ce-i colorează pereţii, dar ştiu că nu e roz. Iar restul nu contează.

Schimbările se văd atât de clar, iar de fiecare dată când revin, camera nu e singura pe care o văd altfel.

Și-mi venea să plâng, dar nu aveam pe cine să chem să-mi fie alături. Ş-a curs lacrima, ş-am realizat că sunt mai goală decât oricând, că eu încă plâng singură, c-am pierdut.

E coşmarul care începe dinainte de a închide ochii..

Numele tău

Adoraţia s-a stins, departe de-a fi resimţită, retrăită, parte din aceaşi poveste, dar cu final fericit. În lipsa ei a rămas durerea mea, dezamăgirea de-a scrie despre un om care-a plecat şi m-a lăsat mai singură decât eram, mai bolnavă și mai tristă, ruşinea mamei de-a scrie despre asta.

Mesajele sunt acolo, la fel ca promisiunile, visurile creionate împreună, puţin mai jos de poze. Nu am şters nimic, cum nici numele, omul, ochii şi nici zâmbetul nu am avut curaj să le fac pierdute, nevăzute, dar ştiute. Poate mă trezesc mâine şi nu o să deosebesc visul de realitate.

Deşi noi nu mai există..

Uitarea ar trebui să-şi facă loc, dar nu are unde. Adevărul zace dincolo de cortină, parcă nimeni nu vede că mai tresar când îţi aud numele, că zâmbetul mi-e fals şi renunţarea la non-culoarea ce mi-a definit starea, sufletul, zilele, lunile, e doar un o piesă de teatru în şapte acte.

Vindecarea e departe, pansamentele pe care le-am folosit au căzut şi-au durut; m-am transformat în altă persoană.. De ce?

Am plâns şi sâmbătă, deşi vineri am dormit în braţele altei persoane. Pe cine am înşelat?

Ostatici

Anul l-am pierdut..

Pierderile au curs precum lacrimile, şi ele, tot ale mele. A mea e durerea zilei, lunii, anului în care mi-am visat fericirea şi stelele, dar am atins doar tristeţea şi dezamăgirea.

..precum mi-am pierdut Universul.

E ziua-n care nu mai am nimic, e realitatea care mă izbeşte la cei douăzeci ai mei şi-mi reaminteşte că eu nu mai am nimic. E despre azi, care e pustiu şi gol şi tremură nimicul în palme. Totul unde-a fost?

Singurătatea e parte din mine, e atât de uzuală şi atât de a mea; ea-mi curge prin vene, ȋmi este prezentă până şi-n globulele albe, e normală şi-i fac loc.

Mă doare o inimă, plâng un suflet, al meu, două, trei ş-am pierdut numărătoarea. Două-s moarte.

Dorul tremură la doi paşi de mine, scrisul moare în fiecare zi, alt adevăr pe care-l ascund, o altă petală din floarea pe care n-o ştie nimeni. Pe care n-o iubeşte nimeni, căreia nimeni nu-i duce dorul, floarea pentru care nu s-au vărsat râuri de lacrimi, nici măcar un lac antropic.

Dulce e irealul, calde-s stelele din vis, fericită e floarea în Universul ei complet. Şi cerul ar mirosi a vanilie ş-a.. fericire.

Dar..

N-ai rămas..

Sufletul meu cunoaşte doar iarna, cu mici inserţii ale toamnei moarte. În spatele uşilor închise domină ninsoarea constantă în fiecare anotimp şi frigul permanent, deseori sinonin cu gerul.

Îngerii şi-au închis demult aripile, iar demonii au deschis poarta iadului.

Despre octombrie n-am ce să spun, despre mine, cea uitată şi pierdută, nu vreau să mai spun, despre tine, cel care nu ai rãmas, tu, oricine ai fi, persoana a doua, singular… nu pot.

Durerea tace între rânduri, iar urletele se transformă în şoapte fără glas. De ce?

Încă-mi curge sânge prin vene, fără nume amestecate în celule şi tesuturi, un gol inimaginabil pe care nu-l ştiam ca-mi zace-n trup. Minte şi trup. Zero minus zero, se vede-n privire, prințesă.

Pustiul nu tremură, nu doarme, dar respiră. Nu e niciun paradox, ce să fie-n pustiu? Vise n-are.

Rămâi

Stelele-mi caut din ianuarie, fără pauză, neîncetat şi însetată după un univers ce s-a destrămat, iar în urma lui n-a rămas nici umbra, nici cenuşa. Nici eu.

Din toate minusurile pe care le adun, liniuţe care dor, pierderea e mereu pozitivă, doua liniuțe constante, precum o cruce.

Golul din piept capătă capacitatea unei dureri fizice, se luptă cu procesul simplu de respiraţie, cu soarele pe care nu-l văd, nu-l simt, nu-mi aparține.

Am depărtat negrul de inimă, un efort fără nicio modificare, universul n-o sa se adune, stelele nu vor străluci în neant. Ce soare nu răsare un an, dar apune zilnic, cu durere?

Pustiul e mai intes decât oricând, iar eu sunt din nou prinsă în cercul meu vicios. Eu nu mai ştiu cine sunt. O inundaţie de zile şi oameni şi neputinţa mea şi dorinţele mamei şi.., a luat tot. Totul meu echivalent cu nimicul.

Lacrimi nu mai am. Sau nu vreau să mai am. Neştiinţa îmi lasă doar o certitudine. Ştiu că sunt tristă, bolnavă şi fără stele.

Cinci minute

Încerc să-mi imprin pe inima un cuvânt care începe cu litera „e” şi este despre mine. Un octombrie rece aştepta. Oare? Aşteptarea mea a avut nume şi prenume, amărăciune infinită şi grea, pumni de suferinţă pentru o entitate pe care încă o numesc suflet.

Cu picioarele pe pământ. Aşa m-am trezit de ieri. Am gustat din real şi-am simţit dezamagirea, dar n-a durut nici inima. Iertarea e pedeapsă, mamă, iubite, inimă, tată, verde, soră, nume care încep cu „i” şi care se termină cu mine.

Azi e ziua tatei.

Cuvintele nu vor a fi rostite, iar şansa primeşte un prefix atât de cunoscut mie. Imperfect e cuvântul care mă defineşte. Etern.

Ce să fac cu mine?

La tine cum se dilată timpul?

Promisiunea a murit pe buze, iar eu am aşteptat. Iar.