Să mă iertaţi

Să mă iertaţi

Când eram copil.. visam. La orice. La o lume mai bună, la flori de stele pentru mama, la nori de ciocolată, la fântâni de suc de fructe. Dar, mai presus de toate, visam.. la mine. Nu ştiu dacă-l pot numi neapărat vis, dar ştiu că de fiecare dată, înainte să adorm, mă gândeam la mine şi la cum voi fi peste câţiva ani. Îmi spuneam în gând că voi fi frumoasă, fizic şi sufleteşte, bogată cu sufletul şi cu mintea, o fată, o domnişoară şi o femeie grozavă. Şi mă imaginam cu anii trecuţi peste suflet. Şi eram aşa frumoasă..

Visul meu se repeta în fiecare seară. Ştiţi când a murit? Când am crescut, când am atins vârsta la care mă doream aşa şi aşa. Şi când am fost.. nimic din ce mi-am imaginat. Când am stat singură în cameră, cu pereţii şi cu ferestrele.. şi cu un suflet.. prost. 

De atunci, au murit atâtea. 

Răspunsul normal şi logic ar fi să încetez să mai visez. Păi, bun, dar dacă mă opresc din a visa, garantez că mă voi opri şi din a merge. Şi aşa, pereţii mă strivesc. 

Vreau să fac lucrurile pe care mi le-am promis că le voi duce la final. Lucruri normale, până la urmă. Dar mi-e atât de teamă. Şi mă simt atât de singură. Doare.. Prea târziu nu este, dar sunt umbrită de un puternic şi real „Nu pot.” şi mi-e atât de teamă.

 

 

Anunțuri
Despre cine scriai?

Despre cine scriai?

Voi găsi o zi frumoasă, plină de toamnă şi de melancolii efemere, voi găsi un peisaj nou, frumos, şi-mi voi deşira toată viaţa. Tot ce nu am apucat să scriu sau tot ce am crezut că mă va trage în jos. Le scriu acum şi le dau drumul mai târziu, când îmi va mai creşte sufletul.

Şi tot ce a fost scris cu dor şi frică, va fi aruncat spre cerul toamnei. 

O voi numi ziua eliberării, va fi o zi a tuturor anotimpurilor. Ca o carte. Toamna, iarna, vara(mai puţin) şi primăvara. În ele voi investi cu un cufăr mult prea greu. 

Nu e o promisiune. Nu e un plan. Nu e vis. Nu e ceva ce trebuie să fac cu orice preţ. Nu ştiu ce este şi nu ştiu ce va fi. 

Unde eşti copilărie?

Îmi spuneam cândva că am un port în suflet. Şi că sunt acolo destule corăbii care să înveselească punţile. Mai târziu, aveam să scriu cum fiecare corabie părăsea uşor portul, lăsând în urmă amintirea valurilor. Îmi dărămam punţile şi farul, secam marea cu nisipul. 

Tot ce mi-a mai rămas este un cufăr mare, în care am înghesuit tot. 

Şi vreau o ancoră. 

Se scria în octombrie

Se scria în octombrie

Într-un plic alb, închis, aşa te-am găsit. Aşa m-ai adunat, aşa m-ai simţit, cu numele meu scris fix în centru, ca o inimă. Pot spune cu certitudine că nu mă aşteptam la asta. Şi.. o parte din mine credea că în plic se aflau cuvinte create să-mi blameze sufletul. Iartă-mă pentru asta.

N-aş fi vrut să-l deschid. Nu eram singură şi nu voiam să mi se fure reacţiile, să mi se închidă zâmbetele, lacrimile sau bătăile de inimă. Dar am făcut-o. Şi abia azi realizez că nu trebuia s-o fac. Nu mi s-a furat din magia scrisorii, mi s-a furat din magia sufletului meu. Căci oamenii, acei oameni erau păpuşi cu sfori. Şi nu erau legate de mine. Niciodată nu au fost. Rolul era doar al lor, eu nu făceam parte din distribuţie. Nu ştiu ce eram. 

Cu degete înaripate, l-am deschis. Şi atunci am ştiut că eu doar visam că tu ai citit din poveştile mele, că mi-ai urmărit sufletul, că m-ai supravegheat. Azi, nu mai vreau să fi făcut asta. E mai bine aşa. Referitor la cuvintele tale, mi-au închis o rană. Ba chiar mai multe. Şi de ce să mint, unele făcute chiar de tine.

Am regretat enorm că, după ce nu ne-am mai vorbit, n-am putut să te înţeleg când aveai nevoie doar de asta. 

Nu m-aş grăbi să spun că acum mă înţelegi perfect, ci că doar mă accepţi. Recitind-o azi, parcă a fost mult mai frumos. Fiind doar eu cu mine, nu mi-am ascuns nicio emoţie. Toate au fost ale mele. M-a bucurat enorm, nu am cuvinte să spun în ce măsură. 

Am vrut prea mult să fiu stâlpul tău de susţinere, încât nu am observat că tu poţi sta singură în picioare. 

Ai fost prima care s-a gândit să-mi bucure aşa sufletul. Ai fost prima care mi-a dat cuvinte, unele pe care poate le aşteptam demult şi nu le primisem până atunci. Am doar o scrisoare primită în cufărul meu cu amintiri. Am grămezi întregi de scrisori redactate de mine, unele netrimise, altele expediate, arătate, dăruite şi una singură primită.

Decembrie. Acum un an

Mă păcăleşte un gând să mă uit puţin înapoi. Nu-l ignor, mi-am promis ceva. Aşa că-l ascult cuminte şi-mi închid ochii. Rememorez totul, îmi reamintesc poveştile şi datele. Unsprezece decembrie, făceam o mărturisire, îmi recunoşteam faptele de pe data de zece. Calc peste lacrimile de atunci şi-mi dau seama că nu mă ud, ci că mi se fură bătăi de inimă.

Nu mă întorc la trecut, suflete. Mai călătoresc pe acolo, să mai dezmorţesc cărările. Se prea poate ca paşii mei să sune diferit? Îmi închid din nou ochii..

Ce aer rece! Parcă te rupe din visare. Ăsta-mi fură ceva sau..? Stai, să-l mai inspir puţin. 

Poate ar trebui să-mi deschid ochii. E decembrie 2015 şi mai este puţin din el. Şi, să fiu sinceră, nu ştiu dacă voi scrie, peste un an, cum era acest decembrie. Poate atunci viaţa mea nu se va mai scrie..

Decembrie de acum un an îmi îndeamnă sufletul la multe. Ştiu cât ar trage de suflet să scrie acum tot ce vrea el, tot ce am scris eu atunci şi a rămas necitit, neînţeles. 

 

 

Unsprezece mii de fericiri..

Unsprezece mii de fericiri..

Îmi iau sufletul la plimbare.. Îl duc pe o cărare a unei amintiri prea frumoase. Amintirea celor mai frumoşi ani. Am avut totul. Da, atunci şi acolo. Cine ştia că aveam să-mi doresc atât de mult să retrăiesc acele clipe? Acum, nu pot decât să las dorului să-i fie dor. Să retrăiesc, sub forma amintirii, magia clasei a unsprezecea. Cu toate darurile ei..

A trecut prea repede. Parcă ieri intram pe porţile uriaşe ale liceului aglomerat. Cu un suflet plin de emoţii şi îndoieli, păşeam timidă spre mulţimea zgomotoasă. Cu un fost prieten bun de mână, cu elevii mai mari râzând zgomotos, cu părinţii strâns lipiţi de mine, încercam să-mi imaginez următorii ani. Cine credea că voi ajunge să cerşesc clipe din copilărie, să-mi doresc să intru din nou pe porţile liceului, s-o pot lua de la capăt?

Ani de liceu..

Am zâmbit, am râs, am plâns, am iubit, am cântat, am creat legături frumoase, am chiulit, am luat orice notă, de la unu la zece, am făcut fotografii, am citit, am scris, mi-am creat colţul meu de lume, am dezamăgit, am iertat, am luptat, mi-a fost dor, am greşit, am visat, am îmbrăţişat oameni frumoşi, i-am primit în suflet.. Am ştiut să gust din fericirea fără nume şi s-o alung pe cea care şoptea numele unui om care nu mai are ce să caute în sufletul meu. Am salutat cu o bucurie explozivă toamna, încă de la început, am prelungit melancolia ei prin propria-mi melancolie, am îngheţat sentimente iarna, când nu avem cu cine să număr fulgii de nea, am tânjit după fiecare dar al toamnei, am rugat-o să vină mai repede la mine, am aşteptat cuminte primăvara, am făcut faţă cum am putut nostalgiilor şi dezamăgirilor, am deschis larg ferestrele sufletului pentru a prinde din mireasma primăverii. Am descoperit că şi primăvara e frumoasă şi o bună prietenă, un om drag al sufletului meu. M-am rugat de Mai să mai stea şi să-mi facă un dar.  Iunie mi-a îndeplinit o jumătate de vis, ceea ce nu poate fi mai frumos sau liniştitor. Nu mi s-au stins niciodată toate visurile. Mereu a licărit timid unul, ascuns în adâncul sufletului.

Acum a sosit vremea deciziilor, vremea alegerilor ce ne vor marca viaţa. Nu mai am timp să număr frunzele din parc, să mă mai bucur de toamnă, să-mi mai beau ciocolata caldă la terasa de pe colţ, să mă mai pierd printre zâmbete, să mai pierd seri de toamnă privind cerul.

Şi totul e străin. Nu mai îmi plimb degetele pe balustradă, nu-mi mai târăsc picioarele până la etajul doi, nu-mi mai tocesc coatele pe aceeaşi bancă. Holul meu vesel nu mai este, iar cu acesta nou nu-mi pot face amintiri la fel de frumoase. Mai am eu vreun zâmbet aşa frumos desenat pe bancă? Mai miroase ea a fericire, a emoţie de toamnă? Nu mi-am şters palmele transpirate de emoţie în timpul unui test la care mă pregătisem slab, nu mi-a căzut nicio lacrimă pe ea, nu mi-am sprijinit învinsă capul pe ea. Somnoroasă, dar nu învinsă. Şi nu se mai vede cerul aşa frumos..

Am încheiat un capitol din cartea vieţii. Ştiu însă că voi vorbi şi despre clasa a doisprezecea la fel de frumos. Cine ştie, poate chiar mai frumos. Dar nu cu acelaşi dor.. Clasa a unsprezecea îmi va rămâne tatuată peste suflet. Mai sunt atâtea de făcut, să am ce să-mi amintesc mai târziu, să am unde să-mi port paşii.

Mă întristează gândul că nu mai am aceaşi libertate, nici nu mai am timp să scriu.. Iar acum, după o pauză aşa lungă, nu-mi găsesc cuvintele şi aş vrea să vorbesc aşa frumos de ea, de clasa mea, de clasa a unsprezecea..

Vreau să mă văd

Vreau să mă văd

Am avut un jurnal. Am avut două, dar acum doar unul mai este aici. Dar nu lângă mine. Mi-a fost luat. Jurnalul omului bolnav, aşa cum ea îl numeşte, e ascuns de mine. În zadar tânjesc să-i ating paginile, să-mi citesc viaţa şi sufletul de atunci, să plâng cu alte lacrimi..

Îmi amintesc vag ce am notat acolo. Îmi amintesc cine m-a împins să scriu. Îmi amintesc tristeţea cerului.. Îmi amintesc mersul greu al stiloului printre rânduri, printre gânduri, printre lacrimi.

Vreau să mă văd. Vreau să mă cunosc. Vreau să mă ţin departe de cuvintele de acolo. Şi pentru asta, trebuie să-l mai ţin din nou între degete. Să mă joc cu stiloul. Fără cuvinte. Dreptul acesta mi-a fost luat. Sau nu mai este un drept. Dar vreau. Vreau să mă citesc mai mult decât orice. Vreau să mă pot motiva. Vreau să ştiu în ce zi, săptămână, lună, am plâns, am pierdut o luptă, am visat sau am îngropat o parte din mine. Vreau să trăiesc, sub o altă formă, clipa când am cedat. Vreau să revăd clipele, cuvintele, petele de cerneală din colţ, forma lacrimilor.

L-am căutat. L-am căutat în toate posibilele ascunzişuri. Dar nu l-am găsit. L-am căutat cu forţa sufletului. Degeaba.

Mă întreb, mânată de furie şi dezamăgire, de ce nu-l pot avea? Oricum scriu. Scriu pe foi, pe caiete, pe blog.. Scriu mai des decât atunci. Şi dacă mi s-a luat acea parte mai întunecată din adolescenţa mea, asta nu înseamnă că va fi de negăsit ca jurnalul. Nu, e tot aici. Dacă voi nu citiţi, asta nu înseamnă că eu nu mai scriu. Dacă aveţi încredere în mine încât nu-mi urmăriţi postările de pe blog, de ce nu-mi înapoiaţi jurnalul? Ba dimpotrivă, ar fi mai uşor aşa să-mi supraveghezi cuvintele. Mi-e teamă să-l mai cer. Mi-e teamă că ţi-ai construi alte scenarii.

Cu toate acestea, te înţeleg. Reuşesc să te înţeleg. Ce mă doare, m-a durut şi mă va durea mereu este că nici citind cele mai ascunse gânduri ale mele, nu ai reuşit să mă înţelegi. Nu m-ai înţeles niciodată..

Se spune că e mai uşor să ai grijă de un copil când creşte. Poate vorbi, poate spune cu propriile cuvinte ce-l doare, unde-l doare sau de ce are nevoie. Contest cu fiecare parte din mine asta. Şi chiar dacă nu vorbeşte, ce pobleme poate avea un copil când e mic? Îi e foame, sete sau nu se simte bine. E obosit sau bolnăvior. Până la urmă se va descoperi. Va fi mai uşor. Dar odată cu creşterea, vin şi problemele. Problemele lor. Aşa, mari sau mici. Devin conştienţi de prea multe lucruri. Un copil mare e un copil care are probleme. Care are nevoie să fie înţeles. Să mai fie lăsat singur. Să mai fie ţinut în braţe, dar să fie lăsat să lupte singur cu proprii demoni.

M-am întrebat de multe ori dacă nu sunt eu cea vinovată, cea care nu poate fi înţeleasă. Simt că nu pot să-ţi spun tot, oricât de mult aş vrea. Te vreau aproape, dar spunându-ţi, te-aş îndepărta. Nu e bine, dar nici dacă aş deschide uşa sufletului nu va fi. Nu ştiu de ce te sperie aşa tare gândurile, stările şi comportamentul meu. De ce ţi-e teamă, mamă? De ce ţi-e aşa teamă că ai putea avea un copil cu probleme? Şi ştii la ce fel de probleme mă refer. Te înţeleg şi aici. Te înţeleg cel mai bine aici..

Ştiu că jurnalul mă va ajuta. M-a mai ajutat odată. O poate face şi acum. Dar te va speria iar dorinţa mea de a-l avea din nou. Mă vei crede iar bolnavă. Te vei speria iar. Te va durea sufletul la gândul că m-ai pierdut din nou. Tu nu m-ai pierdut niciodată. M-am rătăcit, m-am rătăcit mult, foarte mult, dar nu m-ai pierdut. Oamenii se rătăcesc. De aceea e aşa frumos momentul regăsirii. De aceea vreau jurnalul.

Istoria unei Flori

Istoria unei Flori

 Îmi stropesc degetele cu cel mai preţios parfum al amintirilor mele. Aşa le las să-mi construiască această scrisoare către mine, către suflet. Mă tem din nou. Mă tem că-şi vor risipi prea rapid acest miros nou pentru ele. Mi-e teamă că nu-mi vor mai ajunge cuvintele aşa, că-şi vor pierde din mirosul magic.

Sticluţa e pe terminate. Câţiva stropi preţioşi o păzesc de singurătate. Aş alerga chiar acum să-mi achiziţionez o sticluţă plină de stropi veseli, dar ştiu că nu va mai fi la fel. Eu nu voi mai fi la fel. Dar sufletul, sufletul ţipă să-i capturez alţi stropi. Va avea nevoie de ei mai târziu când le va căuta cu ardoare mirosul. De acolo, din cuferele închise, nu mai miros aşa cum mi le amintesc. 

 O sticlă nouă..

O parte din mine ştie că nu va mai fi la fel. Nu-mi voi mai construi alte amintiri, ci că voi irosi stropii pentru a parfuma la nesfârşit vechile amintiri. Ştiu că nu va fi bine pentru suflet chiar dacă plânge acum după acel elixir. Dar simt că pierd o parte din mine. Poate voi pierde amintirile. Poate vor putrezi în întunericul şi singurătatea de acolo, neprotejate de mirosul lor.. 

Îmi amintesc şi acum momentul eliberării primului strop.. Pe ultimul unde îl folosesc? Cui i-l dau?

M-am ataşat de el ca de un om drag cu suflet frumos. Îl consider parte din mine, din suflet, din copil.. Mă gândesc la regrete. Regret vreun strop? Am irosit prosteşte un zâmbet? Nu cred. Nu regret nici stropii pe care i-am dăruit altora. Ba dimpotrivă. Mă bucur că am reuşit să le las şi această parte din mine. Mă bucur că amintirile lor, ale noastre, ale mele, poartă acest iz. Nu regret nici stropii folosiţi pentru a masca duhoarea otravei. Otrava pentru trup, medicament pentru nebunie. Nu-i regret. De aceştia mă bucur cel mai mult. Îmi mângăiau sufletul după ce-l umpleam de vină. Îmi parfumau lacrimile în noapte. 

 Cum pot lua alta? Cum pot lua altă sticluţă când aceasta este cea care m-a definit, m-a mângâiat, mi-a dansat prin suflet?
Degetele îmi rămân pătate cu acest parfum, chiar dacă mirosul se va risipi. Pentru azi, pentru mâine, pentru totdeauna.. Mă mai întreb odată? Cui dau ultimul strop?