Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

Ultima secundă

Ultima secundă

Mi-am zis să-mi abţin cuvinte azi, dar nu am putut. Nu când din locul meu se vede aşa frumos cerul. Şi ar fi păcat, ar fi o pierdere pentru mine să nu-mi arăt asta pentru mai târziu. Să nu rămână nimeni şi nimic în urmă, nescris şi neperceput. Căci ştiu cum le voi căuta peste ani.. Poate chiar mâine.

O secundă în care nu am respirat, ci doar am privit. 

Şi din păcate, e ultima. Ultima din acest an. Vreau să păstrez articolul, imaginea, respiraţia furată şi bătăile de inimă până anul viitor, pe vremea aceasta. Să compar ambele orizonturi şi să-l visez pe al meu. 

Ultima mea secundă se mai numără şi acum. A învăţat-o sufletul pe de rost, îi ştie toată liniştea. Fac eu cumva s-o număr încă un infinit. Şi când artificiile vor despica cerul, îi voi număra şi lui secunda noastră de linişte. Aşa cum e.. liniştea dinaintea furtunii.

Mereu mi-a displăcut momentul dintre ani când toţi rupeau din cer cu luminiţele lor asurzitoare. Mă enervează cum unii se uită pentru prima şi ultima dată la cer în acel an, văzându-l apoi abia anul viitor. Aplaudă şi se îmbrăţişează. Pe curajul cerului.

Îl doare?

Deşi sunt frumoase şi au o semnificaţie aparte, nu prea pot alunga gândul acesta. Căci nimeni nu l-a întrebat dacă e de acord, dacă-l pot ataca aşa. Cred că-l păcălesc cu zâmbetele şi privirile lor. Îţi dai seama cum se uită toţi la el? Mititelul, s-o simţi flatat. 

Şi parcă-mi abţineam cuvintele azi!

 

 

Sfârşit de toamnă

Sfârşit de toamnă

S-a terminat şi toamna asta. S-a terminat mai demult, dar nu am avut curaj să recunosc. Însă un sfârşit este un sfârşit şi nimeni nu poate schimba asta. Cu atât mai puţin eu. Da, pot să mă mint, pot să mă amăgesc cu visuri, dar se merită oare? Nu mai bine stau şi scriu acum acest sfârşit decât să stau cu degetele întinse, aşteptând să scriu un început care nu va veni?Cel puţin nu toamna asta..

Pentru mine toamna nu e doar un anotimp. E parte din suflet, bucată ruptă din el. Toamna e totul meu. Nu aş putea descrie în cuvinte ce impact are asupra sufletului meu, nu pot să spun cum să simt, nu pot să-i descriu frumuseţea. 

Am făcut şi nu am făcut, am pierdut şi am câştigat, am fost tot şi nimic, au fost lacrimi şi zâmbete. Am fost eu, cea veche, cea de acum un an, copilul, fata de hârtie şi Flori cea plăsmuită de cealaltă Flori. Am alergat prin sufletul meu aşa haotic, de la un om la altul, de la o amintire la alta, de la o lacrimă la un zâmbet, de sus în jos şi de la stânga la dreapta. Am spus, am scris, am tăcut, am  visat..

Aş fi vrut ca lucrurile să fi fost astfel, mai ales când mi s-a aruncat şansa aceea, aş fi vrut să scriu o poveste frumoasă despre toamna asta, să n-o mai scriu pe cea de toamna trecută. Are ea locul ei special în suflet, acum era timpul acesteia. Era timpul meu. Şi nu ştiu nici acum dacă am procedat corect. Sunt foarte confuză. Ştiu că am început toamna asta într-un fel şi s-a încheiat cum nu mă aşteptam. Toamna a tras linie sub numele meu. Atât. Şi nu mai e loc de nimic. Totul va fi lăsat în urmă. Poate va fi scris toamna viitoare sau cine ştie, poate chiar iarna ce vine. 

Adio, toamnă! 

Familia Michiduţ

Familia Michiduţ

Am numit părculeţul, mai exact locul din faţa primăriei, drept locul meu de suflet. Din toate locurile din oraş, de el îmi va fi cel mai dor. O bună parte din sufletul meu va zace în continuare pe băncile frumoase, calde de amintiri. Şi pe jos.. În câte stări s-au împiedicat paşii mei..

Am scris multe poveşti, unele publicate, altele nu, unele mai apreciate decât altele. În fiecare cuvânt de-al meu a fost ceva, o magie, o stare preluată de acolo. Mi-a fost inspiraţie, motivaţie, lacrimă şi zâmbet, mi-a fost râs şi plâns. Mi-a fost  mereu tot şi niciodată nimic.

Atâtea visuri şi secunde pe bănci, atâtea amintiri, atâţia oameni frumoşi.. şi porumbei. Mă simţeam vinovată să mă duc la ei fără o pungă de seminţe, aşa cum i-am obişnuit. Şi ei mă întâmpinau veseli, ca întotdeauna.

Mi-au fost martori când am scris povestea necunoscută,  mi-au răspuns când îi chemam, mereu îmi dădeau o stare.. de liberate. Căci oricât de legaţi erau de locul acela, îşi puteau întinde oricând aripile spre alte orizonturi, spre alţi oameni, spre alte copile. Aşa mi-am zis că o să fac şi eu, într-o bună zi. O să plec fără să mă uit înapoi. O să plec spre fericire. Poate-mi va arunca cineva, în alt loc, pumni de fericire, poate mă vor chema, poate mă vor îmbrăţişa în continuu.

Mi-am promis odată că le voi scrie şi lor o poveste, că mi-i voi aminti la fel de frumos. Mi-am spus odată că sunt mai frumoşi decât oamenii. Când eram mai mică şi vedeam cum oamenii alegeau să se gândească câte puţin şi la celelalte vieţuitoare din jurul lor, îmi spuneam că aşa o să fac şi eu. Găseam o aşa fericire în a împărţi mâncarea şi timpul cu , cei care nu cuvântă.. Poate cineva ar contesta asta, poate ar spune că e un gest al oamenilor singuri şi trşti..

Dar nu este aşa..

Am ales să numesc familia asta o familie chiar dacă s-ar putea să mă înşel, chiar dacă ei nu sunt o familie. Numele l-am dat  aşa.. dintr-o pură întâmplare. Voiam să memorez acele momente mai bine. Să am cum să-mi numesc acea fericire. Să am cum să-i strig cu sufletul.. Să am acum un titlu la povestea mea. Să plec cu un alt capitol în cartea mea.

O să-mi fac timp să mă mai duc la ei. Măcar să-i mai văd odată cum păşesc temători să ia seminţele care le plac atât de mult. Îmi place asta la ei. Îmi place că sunt aşa timizi, temători, îmi place cum îmi zâmbesc. Le ador privirea şi zgomotul paşilor.

 

Priveşte cerul..

Priveşte cerul..

Am repetat de atâtea ori cuvintele acestea, că deja au devenit un obicei, parte din cotidian, un lucru important pe care trebuie să-l fac cu mine. Să-l fac să fie bine. Nu de mult, de ceva vreme, mi-am descoperit această latură. Nu ştiu dacă am avut-o de la început sau dacă am creat-o eu pe parcurs. Nu asta contează. Contează că sunt aşa. Deşi de multe ori spun că m-aş vrea altfel..

Îmi place să vorbesc singură. O fac foarte des, ori de câte ori simt nevoia. Nu mai ţin cont de oameni, de oraş, de gânduri. Mă trezesc discutând cu mine în timp ce oamenii trec neobosiţi pe lângă mine, fără a-mi citi cuvintele de pe buze. Abia le aud eu.. Aşa vorbesc cu mine mai mereu, spunându-mi lucruri şi fapte la care doar visez. Aşa mă amestesc printre oameni. Cu gânduri calde pe buze reci.

Îmi fac timp, îmi antrenez corpul pentru frigul prea aspru, doar ca să pot să stau din nou aşa frumos prin părculeţul împodobit de toamnă. Să mai văd oamenii, să încerc să le citesc poveştile din ochii grăbiţi. Să le văd în suflet. Şi cu o doză de egoism, vreau să mă vadă fericită. Poate îşi mai amintesc de mine plângând toamna trecută. Dar şi acum m-aş aşeza undeva şi aş plânge. Nu mi-ar trebui motiv. Am destule lacrimi neplânse prin suflet.

Uneori mă întreb dacă aş rezista unor lovituri cu adevărat grele. Dacă aş fi atât de puternică încât să-mi zic că poate aşa a fost să fie şi să-mi şterg cu forţă sufletească lacrimile. Să merg mai departe. Să-mi urmez drumul în viaţă. Să ştiu, să mă învăţ să zâmbesc din nou. Mă întreb aşa, într-o doară, căci aş cam bănui că sufletul şi-ar face de cap.

Simt că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva potrivit pentru mine. Că nu mă va înţelege şi nu-mi va fi nimeni aproape aşa cum îmi doresc. Simt că nu mă mai cunosc, ca mai apoi să mă descriu amănunţit şi să-mi notez pe o hârtie ce aş putea schimba. Simt că mi se scufundă sufletul în superficialitate.. Un suflet frumos într-un ambalaj frumos, asta am căutat.  Am judecat. Poate am şi rănit. Îmi pare rău.

Voi continua să privesc mereu cerul, pentru că este singura modalitate de a-mi ţine capul sus. Şi când îi voi zâmbi, lumea mă va crede fericită. Şi mă întreb acum.. De ce ţin aşa mult să mă vadă lumea fericită?

Povestea unei primăveri

Povestea unei primăveri

Părculeţul se pregătea pentru vară. Observam cu regret cum  primvara îşi aduna culorle, stările şi veşmintele.. Le înghesuia într-o valiză mică. Am închis ochii.. Simţeam de acolo, de pe banca mea, mirosul inconfundabil al visurilor. Visurile primăverii..

I-am deschis, i-am deschis cu teamă, cu dor.. Pe o altă bancă, alţi oameni îi deschideau şi ei, cu un dor mai mare. I-am urmărit în tăcere. Le-am urmărit dansul mâinilor, al privirilor, al amintirilor.. Le-am supravegheat dansul emoţiilor şi al anilor. Iar primăvara împacheta de zor..

Şi vara pleacă. Şi vara îşi pregăteşte precaută bagajele. Mirosul sfârşitului mi-a amintit aşa frumos de oamenii din parc.

De la bun început le-am comparat mişcările. Parcă nu erau aşa împliniţi cum îmi imaginam. Parcă erau doi străini, aşezaţi întâmplător pe aceiaşi bancă. Bancă ce a spus atâtea poveşti! Poate erau acolo, dar nu cu sufletul. Ei nu-şi aşezaseră infinitul alături. Peste ei nu au căzut flori de mai, peste ei nu-şi scutura primăvara frumuseţea. Pe ei îi lasă păziţi de copacii înverziţi, pe ei îi lasă neîmpăcaţi cu gândul şi sufletul. Cu melancolii efemere..

Până şi cerul simţea că ceva nu este în regulă. Plutea o aşa tristeţe în aer! Iar vântul abia mai adia..

De-ar fi să-mi imaginez povestea lor, taina privirii şi dansul sufletelor, aş scrie cu degete grele, pătate de lacrimi. Era ceva, o tristeţe, o melancolie, o dezamăgire, o durere, pe banca lor. Sufletul meu a simţit-o imediat. Poate mă înşel. Poate sunt fericiţi. Poate inima le dansează pe cele mai frumoase bătăi..  Dar, în acelaşi timp, poate sufletul meu are dreptate. Eu aleg să-mi ascult sufletul. Voi sau alţi oameni care i-aţi observat în mersul vostru grăbit, decideţi singuri.

Un gând mi-a traversat sufletul. Nu suntem mai fericiţi în funcţie de vârstă, de anii de trăiri. Nu, nu anii ne numesc fericile. Iar problemele nu se termină nicicând..

Pe ei i-aş fi văzut peste ceva vreme.. Pe o bancă rece, înghesuită de frunze tinere. Pe o toamnă caldă, efemeră, iar frunzele să împânzească tot oraşul. Şi oamenii, şi parcul, şi copacii, şi cerul, şi solul, şi păsările, să poarte toate aroma inconfundabilă a  tomnişoarei. Aşa i-aş fi văzut.. Aşa mi-aş fi imaginat..

Aşa m-aş fi văzut şi eu. Aşa le-aş fi scris povestea. Cu forma frunzelor peste degetele temătoare..


Un dans perfect de imperfect

11178557_444814592349679_948996216_nÎn aceaşi zi, în acelaşi părculeţ atacat de primăvară, dar sub parfumul altor flori de măr, exploda o energie, o veselie marcată de o inocenţă infinită. Atent supravegheaţi de frumoasele mămici grijulii, cei trei copii dansau cu primăvara. Mirosul crud al sufletelor lor înmiresma tristeţea parcului. Gustam cu toţii din puritatea zâmbetelor, din naturaleţea şi simplitatea gesturilor, din frumuseţea perioadei de aur. Simţeam o nostalgie puternică, dureroasă, o dorinţă arzătoare de a mă întoarce la mirosul crud al propriei copilării. Îi priveam lacomi, în timp ce sute de stări ne fugăreau sufletul.

Cuplul cu infinitul alături era nostalgic. Îşi fixaseră privirea asupra lor. Îşi aminteau de nepoţii sau copiii lor. Ori mai degrabă îşi trasau amintirea propriei copilării. Copiii însă, nu-şi dădeau seama de admiraţia şi nostalgia stârnită.

Chipuri calde, trăsături blânde, mâini pătate de ciocolată, priviri curioase aruncate pe furiş. Se crea un contrast sublim. Genunchii noduroşi se luptau cu cei juliţi, chipurile ridate se întreceau cu finii obrăjori, sufletele împlinite concurau cu sufletele crude. Fiecare căţel era mângăiat de mâinile fine, fiecare floare căzută provoca un hohot de râs, fiecare moment devenea o amintire. Copiii se jucaseră cu timpul. L-au oprit. Pentru ei. Pentru mine. Pentru noi.

Peste ani şi ani vor ajunge aici, mai bătrâni, mai experimentaţi, buni cunoscători ai vieţii şi ai oamenilor. Vor căra cu greu fiecare joc, vis, dorinţă şi amintire. Îşi vor spune poveştile, dansând din nou cu primăvara. Îşi vor găsi o alinare în acest loc; locul de joacă devine locul trăirilor şi al revelaţiilor. Prinsesem, de fapt îmi dăruiseră prezentul, trecutul şi viitorul.

Pe ei nu îi fugăreşte timpul. Pe ei nu-i va atinge răceala ploii. Pe ei îi va saluta cerul.