Roua cenușie

Punct. Virgulă. Semnul întrebării. Adio. Semnul exclamării.

Fericirea își usca părul lung, blond și strălucitor şi nu vedea trecutul care-şi lipise palmele de geamul aburit. S-a trezit cu cânt pe buzele muşcate, iar soarele a mai răsărit odată, doar pentru ea.

Ce are ea?

În ochii albaştri se citea cerul de august și marea de noiembrie. Fericirea mirosea a vanilie.

Punct. Punct. Virgulă, virgulă, virgulă. Punct. Semnul întrebării.

Nu va şti nimeni, nu vor înţelege, nu citesc prin ochi de hârtie.

Inima rămâne pe jumătate pictată, o durere fără sinonim. O durere ce nu o pot descrie în cuvinte. Dar eu nu pot descrie nimic ȋn cuvinte.

Căci eu nu am.

Anunțuri

Valea plângerii

Confuzia şi-a făcut cuib în inima mea. Neștiința, mamă, ne-a adus în ultimul stadiu al unei dureri pe care fiecare dintre noi două o percepe diferit. Confuzie plus neştiinţă egal un suflet care moare. Iar şi iar.

Mă orbeşte lumina soarelui, dar nu mă întorc pe partea cealaltă, nu mă mut din locul acesta. Deși nu e soarele meu..

Și nu pot să plâng, iar asta m-a speriat atât de tare, dar nu până la lacrimi. Pierd fără pauze, fără limite, rămân fără lacrimi și nimeni nu vede, nimeni nu aude. Cum auzi lacrima care nu cade şi nu suspinul care nu frânge zâmbetul?

Care zâmbet?

Dorul de mine îmi legase sufletul cu aţă negră, făcând noduri, împăturind ața în patru.. Dar cine sunt eu?

Sfârşit

Adoraţia supremă s-a stins şi de pe celălalt ţărm al mării mele de lacrimi. Mi-am scuturat inima de tine, mi-am uscat lacrimile, am ridicat capul plecat, iar zâmbind, am deschis uşa unui om care azi mi-e fericirea ce tu nu ai reuşit să-mi fii.

Nu există termeni de comparaţie, dar el încă mă ţine de mână şi îşi uneşte zâmbetul cu al meu.

Poate că a fost pansament fără ca eu să ştiu, poate că nu mai eram bolnavă, dar nu mă puteam desprinde de amintire, de frumosul vis verde.

Adoratia supremă este destinată altui nume, iar asta îmi eliberează sufletul încătuşat întunericului şi dorului.

Nu voi scrie balade de iubire, eu ştiu perfect de bine că oamenii sunt temporari, dar suferința mea merita un sfârşit, iar cerul meu golit de stele, o culoare din cele şapte.

N-a trecut un an, dar mi-a luat destul de mult timp să realizez că tu nu mi-ai dat nimic,dar ai luat atâtea. O revelaţie venită prea târziu şi care putea salva mări de lacrimi şi de nopti nedormite.

Pierderi consecutive şi zile din anul care-mi mai rămăsese. Am gustat prea mult din amar, am îndepărtat oameni, am uitat de principiile mele, totul pentru cineva care nu ştia ce sunt stelele și cât doare destrămarea unui Univers. Înainte, fericirea mea nu avea chipul şi purtarea ta, eu am coborât în genunchi, ca să fiu la acelaşi nivel cu tine.

Ai plecat, iar eu nu m-am ridicat. Aş numi-o greşeală a tinereţii, dar o numesc greșeala unei inimi singure, disperate de iubire şi înţelegere. Ceva ce tu nu aveai de oferit.

Oamenii ca tine nu merită oameni ca mine.

Ostatici

Anul l-am pierdut..

Pierderile au curs precum lacrimile, şi ele, tot ale mele. A mea e durerea zilei, lunii, anului în care mi-am visat fericirea şi stelele, dar am atins doar tristeţea şi dezamăgirea.

..precum mi-am pierdut Universul.

E ziua-n care nu mai am nimic, e realitatea care mă izbeşte la cei douăzeci ai mei şi-mi reaminteşte că eu nu mai am nimic. E despre azi, care e pustiu şi gol şi tremură nimicul în palme. Totul unde-a fost?

Singurătatea e parte din mine, e atât de uzuală şi atât de a mea; ea-mi curge prin vene, ȋmi este prezentă până şi-n globulele albe, e normală şi-i fac loc.

Mă doare o inimă, plâng un suflet, al meu, două, trei ş-am pierdut numărătoarea. Două-s moarte.

Dorul tremură la doi paşi de mine, scrisul moare în fiecare zi, alt adevăr pe care-l ascund, o altă petală din floarea pe care n-o ştie nimeni. Pe care n-o iubeşte nimeni, căreia nimeni nu-i duce dorul, floarea pentru care nu s-au vărsat râuri de lacrimi, nici măcar un lac antropic.

Dulce e irealul, calde-s stelele din vis, fericită e floarea în Universul ei complet. Şi cerul ar mirosi a vanilie ş-a.. fericire.

Dar..

Rămâi

Stelele-mi caut din ianuarie, fără pauză, neîncetat şi însetată după un univers ce s-a destrămat, iar în urma lui n-a rămas nici umbra, nici cenuşa. Nici eu.

Din toate minusurile pe care le adun, liniuţe care dor, pierderea e mereu pozitivă, doua liniuțe constante, precum o cruce.

Golul din piept capătă capacitatea unei dureri fizice, se luptă cu procesul simplu de respiraţie, cu soarele pe care nu-l văd, nu-l simt, nu-mi aparține.

Am depărtat negrul de inimă, un efort fără nicio modificare, universul n-o sa se adune, stelele nu vor străluci în neant. Ce soare nu răsare un an, dar apune zilnic, cu durere?

Pustiul e mai intes decât oricând, iar eu sunt din nou prinsă în cercul meu vicios. Eu nu mai ştiu cine sunt. O inundaţie de zile şi oameni şi neputinţa mea şi dorinţele mamei şi.., a luat tot. Totul meu echivalent cu nimicul.

Lacrimi nu mai am. Sau nu vreau să mai am. Neştiinţa îmi lasă doar o certitudine. Ştiu că sunt tristă, bolnavă şi fără stele.

Cinci minute

Încerc să-mi imprin pe inima un cuvânt care începe cu litera „e” şi este despre mine. Un octombrie rece aştepta. Oare? Aşteptarea mea a avut nume şi prenume, amărăciune infinită şi grea, pumni de suferinţă pentru o entitate pe care încă o numesc suflet.

Cu picioarele pe pământ. Aşa m-am trezit de ieri. Am gustat din real şi-am simţit dezamagirea, dar n-a durut nici inima. Iertarea e pedeapsă, mamă, iubite, inimă, tată, verde, soră, nume care încep cu „i” şi care se termină cu mine.

Azi e ziua tatei.

Cuvintele nu vor a fi rostite, iar şansa primeşte un prefix atât de cunoscut mie. Imperfect e cuvântul care mă defineşte. Etern.

Ce să fac cu mine?

La tine cum se dilată timpul?

Promisiunea a murit pe buze, iar eu am aşteptat. Iar.

Septembrie

Dar eu n-am avut o inimă de rezervă..

Pierderile dansează pe başi de lacrimă amară, iar adevărul a murit la doi paşi de sufletul meu. Vara ce-a trecut şi-a durut, anotimpul despre care nu pot scrie, cea care mi-a subjugat dulcea libertate, e aceaşi care mi-a luat sufletul definitiv şi l-a îngropat sub pământ uscat, lăsând loc doar de-un nume pe cruce. Şi nu este al meu..

Ampretentele prieteniilor pierdute şi neavute nu ştiu unde să le păstrez, iar durerea tace şi suspină odată cu mine. Oare să fi avut dreptate, mamă?

E zi de ploaie.

Zi tu, ploaie.

Mi-am aşezat urechea pe încheietura mâinii stângi, vrând să te aud şoptind adoraţia supremă şi trecută, dorindu-mi să aud stele răsărind, dând gramul de viaţă de care Universul meu depinde. Am vrut să-i aud pe toţi, să lichefiez iubirea mea pentru ei, cei care m-au avut, dar m-au pierdut.

Nici măcar iubita toamnă nu poate schimba ceva. Am aşteptat-o plângând și-am aşteptat-o plângând. Toate anotimpurile sunt la fel, iar cu durere în suflet şi cu probabilitatea de a mă înşela amarnic, de a crede într-un adevăr eronat, afirm că toţi oamenii sunt la fel.