Dor matol de mine

Am lăsat în urmă scrisul, căci am crezut că sunt fericită. La doi pași de întuneric și singurătate, mă mințeam completă, împlinită și încrezătoare, deși am tras doar o rază de lumină peste un munte de întuneric și ceață.

Altitudinea în punctul care mi-e neștiut, e imposibil de determinat, căci o fâșie de lumină vagă, plăpândă și închipuită nu va acoperi în veci un munte întunecat de ani de iad și durere fără margini.

Până și minciuna are gust amar, iar stelele sunt umbrite de uitare și de neputința mea de a-mi reconstrui universul.

Am tăcut în fața propriei tăceri care mi-a consumat haotic ani din viață și-am adunat cuvinte care nu-mi trebuie acum, mi-am încărcat sufletul de povara unor cuvinte nespuse la timp și am atins maximul pustiului.

Oglinda e cea de care mă tem, ea încă fiind motivul slabiciunii mele.

Iar mie nu-mi place vara și toamna nu mai e. Toamnă nu va mai fi niciodată.

Reclame

Nemuritori

Nu bem ceai, pentru că lămâia nu ne place nici măcar în bere. Poate doar cu tequila, când purtăm haine care nu ne reprezintă şi ne străduim să producem cele mai tari impresii, păşind în cluburi şi uitând de părinţi.

Aşteptăm îmbrăcate, frumos aranjate şi perfect machiate, să vină, să ne sune, mesajul în care spune că a ajuns şi te întreabă dacă esti gata, deşi tu te pregăteşti de la ora patru. Aşteptarea doare şi face găuri în suflet, dar o să aflăm singure, mai devreme sau mai tarziu. Până atunci ne facem găuri în urechi, buze, buric şi credem că lumea e doar a noastră. Dar nu e.

A noastră e durerea în fiecare segment.

Anxietatea nu ne atinge pe noi, nu? Suntem sus, iar lucruri rele se întâmplă doar la televizor. Uităm să ne uitam la el, să citim cărţi care s-au scris pentru, cu şi despre noi. Noi doar aşteptăm şi alergăm după oameni, ne plângem şi înecăm în umbrele trecutului, iar viitorul îl visăm doar noaptea. Un ireal pe care credem ca-l vom atinge, dar care se va stinge precum toate stelele noastre.

Nu ne vor da copilăria înapoi sau universul sau timpul.

Nu mai suntem viitorul lor, al ţării, ne blamează şi ne judecă în continuu, fără a ne şti toată povestea şi suferinţa ascunsă în privire. Ei nu se vor uita în ochii sau sufletul nostru.

Dar cine sunt ei?

Roua cenușie

Punct. Virgulă. Semnul întrebării. Adio. Semnul exclamării.

Fericirea își usca părul lung, blond și strălucitor şi nu vedea trecutul care-şi lipise palmele de geamul aburit. S-a trezit cu cânt pe buzele muşcate, iar soarele a mai răsărit odată, doar pentru ea.

Ce are ea?

În ochii albaştri se citea cerul de august și marea de noiembrie. Fericirea mirosea a vanilie.

Punct. Punct. Virgulă, virgulă, virgulă. Punct. Semnul întrebării.

Nu va şti nimeni, nu vor înţelege, nu citesc prin ochi de hârtie.

Inima rămâne pe jumătate pictată, o durere fără sinonim. O durere ce nu o pot descrie în cuvinte. Dar eu nu pot descrie nimic ȋn cuvinte.

Căci eu nu am.

Valea plângerii

Confuzia şi-a făcut cuib în inima mea. Neștiința, mamă, ne-a adus în ultimul stadiu al unei dureri pe care fiecare dintre noi două o percepe diferit. Confuzie plus neştiinţă egal un suflet care moare. Iar şi iar.

Mă orbeşte lumina soarelui, dar nu mă întorc pe partea cealaltă, nu mă mut din locul acesta. Deși nu e soarele meu..

Și nu pot să plâng, iar asta m-a speriat atât de tare, dar nu până la lacrimi. Pierd fără pauze, fără limite, rămân fără lacrimi și nimeni nu vede, nimeni nu aude. Cum auzi lacrima care nu cade şi nu suspinul care nu frânge zâmbetul?

Care zâmbet?

Dorul de mine îmi legase sufletul cu aţă negră, făcând noduri, împăturind ața în patru.. Dar cine sunt eu?

Sfârşit

Adoraţia supremă s-a stins şi de pe celălalt ţărm al mării mele de lacrimi. Mi-am scuturat inima de tine, mi-am uscat lacrimile, am ridicat capul plecat, iar zâmbind, am deschis uşa unui om care azi mi-e fericirea ce tu nu ai reuşit să-mi fii.

Nu există termeni de comparaţie, dar el încă mă ţine de mână şi îşi uneşte zâmbetul cu al meu.

Poate că a fost pansament fără ca eu să ştiu, poate că nu mai eram bolnavă, dar nu mă puteam desprinde de amintire, de frumosul vis verde.

Adoratia supremă este destinată altui nume, iar asta îmi eliberează sufletul încătuşat întunericului şi dorului.

Nu voi scrie balade de iubire, eu ştiu perfect de bine că oamenii sunt temporari, dar suferința mea merita un sfârşit, iar cerul meu golit de stele, o culoare din cele şapte.

N-a trecut un an, dar mi-a luat destul de mult timp să realizez că tu nu mi-ai dat nimic,dar ai luat atâtea. O revelaţie venită prea târziu şi care putea salva mări de lacrimi şi de nopti nedormite.

Pierderi consecutive şi zile din anul care-mi mai rămăsese. Am gustat prea mult din amar, am îndepărtat oameni, am uitat de principiile mele, totul pentru cineva care nu ştia ce sunt stelele și cât doare destrămarea unui Univers. Înainte, fericirea mea nu avea chipul şi purtarea ta, eu am coborât în genunchi, ca să fiu la acelaşi nivel cu tine.

Ai plecat, iar eu nu m-am ridicat. Aş numi-o greşeală a tinereţii, dar o numesc greșeala unei inimi singure, disperate de iubire şi înţelegere. Ceva ce tu nu aveai de oferit.

Oamenii ca tine nu merită oameni ca mine.

Ostatici

Anul l-am pierdut..

Pierderile au curs precum lacrimile, şi ele, tot ale mele. A mea e durerea zilei, lunii, anului în care mi-am visat fericirea şi stelele, dar am atins doar tristeţea şi dezamăgirea.

..precum mi-am pierdut Universul.

E ziua-n care nu mai am nimic, e realitatea care mă izbeşte la cei douăzeci ai mei şi-mi reaminteşte că eu nu mai am nimic. E despre azi, care e pustiu şi gol şi tremură nimicul în palme. Totul unde-a fost?

Singurătatea e parte din mine, e atât de uzuală şi atât de a mea; ea-mi curge prin vene, ȋmi este prezentă până şi-n globulele albe, e normală şi-i fac loc.

Mă doare o inimă, plâng un suflet, al meu, două, trei ş-am pierdut numărătoarea. Două-s moarte.

Dorul tremură la doi paşi de mine, scrisul moare în fiecare zi, alt adevăr pe care-l ascund, o altă petală din floarea pe care n-o ştie nimeni. Pe care n-o iubeşte nimeni, căreia nimeni nu-i duce dorul, floarea pentru care nu s-au vărsat râuri de lacrimi, nici măcar un lac antropic.

Dulce e irealul, calde-s stelele din vis, fericită e floarea în Universul ei complet. Şi cerul ar mirosi a vanilie ş-a.. fericire.

Dar..

Rămâi

Stelele-mi caut din ianuarie, fără pauză, neîncetat şi însetată după un univers ce s-a destrămat, iar în urma lui n-a rămas nici umbra, nici cenuşa. Nici eu.

Din toate minusurile pe care le adun, liniuţe care dor, pierderea e mereu pozitivă, doua liniuțe constante, precum o cruce.

Golul din piept capătă capacitatea unei dureri fizice, se luptă cu procesul simplu de respiraţie, cu soarele pe care nu-l văd, nu-l simt, nu-mi aparține.

Am depărtat negrul de inimă, un efort fără nicio modificare, universul n-o sa se adune, stelele nu vor străluci în neant. Ce soare nu răsare un an, dar apune zilnic, cu durere?

Pustiul e mai intes decât oricând, iar eu sunt din nou prinsă în cercul meu vicios. Eu nu mai ştiu cine sunt. O inundaţie de zile şi oameni şi neputinţa mea şi dorinţele mamei şi.., a luat tot. Totul meu echivalent cu nimicul.

Lacrimi nu mai am. Sau nu vreau să mai am. Neştiinţa îmi lasă doar o certitudine. Ştiu că sunt tristă, bolnavă şi fără stele.