Deşteaptă-te, române!

Deşteaptă-te, române!

E aşa trist să auzi un român spunând că-şi urăşte ţara.. E aşa trist să ştii că sunt români care s-au stabilit definitiv în afara pământului originar. E aşa trist să dai vina pe o ţară, pe un pământ. Este trist, este demoralizator, este tragic. Este cea mai mare problemă a noastră.

Este de necrezut cum nimeni nu vede realitatea. Din o sută de oameni, poate doar zece o văd  şi asta nu e problema României, ci a românilor, a oamenilor, este problema lipsei umanităţii. Copiii noştri nu vor mai ştii ce să facă, cum să gândească, cum să se comporte, pentru că o fac alţii pentru ei. Se aplaudă şi se urmează instinctul de turmă, lăsând în urmă adevăruri. Am ajuns o generaţie urâtă, lispită de umanitate, principii, valori, bunătate, respect şi bun-simţ. Cei şapte ani de acasă nu-i mai are nimeni, nici adulţi, nici copii. Ne scufundăm.. Dar ţara va rămâne aici. Se vor culca alţi oameni pe pământul nostru, alţii ne vor lua steagul. Şi ei, români.. ca şi noi.

România, ca ţară, ca pământ, ca mamă, am prezentat-o acum ceva vreme. I-am scris un sfert din toate frumuseţile ei. Aş mai scrie despre ea, că aş mai avea atâtea, dar românii o fac de râs. Unii, mai mult decât alţii. Aş vrea ca de mâine fiecare să se trezească, să-şi dea seama de sfera în care alunecă şi să sară din mâinile în care cade. Să scape de manipulare, prezentă în fiecare loc. 

Consider că schimbarea este numai în noi. Dacă am reuşi să fim altfel, să vedem lucrurile altfel, să ne comportăm altfel, atunci ar fi mult mai uşor. Ar fi o dulce pace printre suflete. Dar dacă noi suntem aşa cum ne numesc alţii, dacă facem şi nu facem, nu demonstrăm altceva decât ceea ce ne-au spus ei. Ne manipulează, ca la sfârşit de drum să ne ia tot, fără a le păsa de nimic. 

Ştiu că banii şi puterea sunt valori supreme pentru unii, dar ţin să spun că la final nu vei lua nimic cu tine. La final vei fi singur, fără bani, fără nimic din ce ai furat, doar cu siguranţa că vei fi judecat pentru ceea ce ai făcut. Deşi nu prea cred în judecata de apoi, ştiu că nimeni nu pleacă din lumea asta fără să plătească pentru ceea ce a făcut.

Tu, române, sărac sau bogat, bolnav sau sănătos, senator sau preşedinte, judecător sau procuror, vânzător sau pescar, poliţist sau puşcăriaş, bărbat sau femeie, adult sau copil, preot, hoţ, deputat, profesor,  deschide odată ochii, nu vezi cum îţi fură visurile, nu vezi cum te tratează, nu vezi tu cât furi, cât iei, cât de mult îi calci în picioare, nu vezi cum vor să faci ca ei? Doamne, treziţi-vă odată. 

Anunțuri
Uite-ţi copiii, Românie!

Uite-ţi copiii, Românie!

Nu pot să mă abţin. Nu pot să nu am ceva de spus. Nu pot să tac când se aruncă cu nedreptăţi. Bănuiesc că deja ştiţi cu toţii de povestea tinerei fete din Vaslui şi a celor şapte monştrii. Dar o voi spune din nou. O voi spune în felul meu, în felul în care sufletul meu a perceput-o. Mă adresez vouă, oameni cu suflet agăţat de piept, poate împreună reuşim să facem ceva, dar şi vouă, cei fără de suflet; pentru voi am doar patru cuvinte: „Să vă fie ruşine!”

Ceea ce este privit ca o greşeală a tinereţii a avut loc pe 10 noiembrie 2014, când, ieşind cu o oră mai devreme de la cursuri, a acceptat să fie condusă acasă de una dintre cele şapte brute. De fapt, tânăra a fost dusă pe câmp unde a fost violată, pe rând, de acesta şi de prietenii săi pe care i-a anunţat prin telefon.

Am început să plâng, iar el a început să ţipe la mine. L-am rugat să mă ducă acasă, însă a spus că nu voi pleca de acolo până nu voi întreţine relaţii sexuale cu toţi”, a declarat eleva în faţa anchetatorilor.

Au violat-o până a rămas inconştientă, apoi au stropit-o cu alcool. La un moment dat, în timp ce era pasată de la un individ la altul, în apropierea maşinii, fata a reuşit să ajungă la telefon, să apeleze pe cineva pentru a o salva din acel infern.

Ai crede că, făcând toate astea, agresorii îşi regretă faptele în închisoare, nu că se plimbă liberi pe străzi, alegând următoarea victimă. Dar se pare că autorităţile au decis că este suficient că şi-au recunoscut faptele, aşa că sunt judecaţi în libertate. Bineînţeles că nu este nimic greşit în a viola o fată până rămâne inconştientă, nu-i aşa domnilor procurori? Şi bineînţeles că ei nu merită cinci ani de puşcărie pentru cinci minute de plăcere, cuprinse într-un sex surpiză, monştrii ce le-aţi dat naştere. Vă rog pe voi, femei nebune care aţi ales s-o denigraţi în public, să vă puneţi în locul ei, ce aţi fi făcut dacă vi s-ar fi întâmplat vouă asta sau fiicelor voastre? Imaginaţi-vă cu toţii cum se simte fata, părinţii şi oamenii dragi ei. Deschideţi-vă odată ochii, un copil a fost maltratat chiar de progeniturile voastre, pentru că nu aţi ştiut să fiţi părinţi, să educaţi, să insuflaţi valori. Dar de unde, când voi nu aveţi suflet? O gaură în piept nu se poate numi aşa. Vă spun să vă fie ruşine, dar e puţin. Meritaţi să fiţi judecate şi voi, dar cine să facă dreptate? Mai aveţi tupeul să acuzaţi biata fată când ar trebui să vă predaţi singure monştrii pe care i-aţi crescut. Nu vă numiţi mame, nici animale, ci carcase goale, ca fiii voştri. Vă întreb pe voi, taţi ai lor, aşa i-aţi învăţat? În discuţiile de după ce soseau de la biserică, unde sunt sigură că fumau în curtea din spate, le predaţi lecţii despre cum să fie masculi? De ce nu i-aţi învăţat că nu înseamnă nu? De ce nu vă potoliţi hienele de lângă voi? Fiţi bărbaţi!

Am câteva cuvinte şi despre oamenii încuiaţi din sat, care susţin nevinovăţia brutelor. Nu vă mai zic să vă fie ruşine, pentru că nu cunoaşteţi acest cuvânt. Sunteţi şi voi carcase goale. Bârfitorii satului, care nu vor ajunge niciodată undeva. Veţi muri înecaţi în propria mediocritate. Mi-e scârbă de voi.
Pe voi v-am lăsat ultimii, doar sunteţi brutele supreme în povestea asta. Vă ţip aceste cuvinte, pentru că mi-e scârbă de voi. V-aş fi scris numele aici, dar nu meritaţi. Nu mai aparţineţi acelor nume. Titlul „cei şapte violatori din Vaslui”, vorbeşte pentru voi. Din acel moment când aţi distrus o viaţă, nu mai aveţi dreptul să vă pronunţaţi numele. Veţi rămâne mereu monştrii, criminalii. Dar nu vă pasă, nu? Vă consideraţi bărbaţi acum, nu? Doar aveţi susţinerea mămicilor voastre stupide. Organizaţi-le şi lor un „sex-surpriză”, veţi fi şi mai bărbaţi. Cum aţi spus, ” nu merităm cinci ani de puşcărie pentru cinci minute de plăcere”? Ei, aveţi dreptate aici. Nu meritaţi cinci ani, ci închisoare pe viaţă. Şi nu pentru cinci minute de plăcere, ci pentru clipe infinite de durere. Şi tot nu ar fi de ajuns. Nici cu judecata de apoi, de care nu aveţi cum să scapaţi. Mi-e atât de scârbă de voi.
Asta nu se va termina aici. Dragi oameni, există o petiţie împotriva acestor monştrii, vă rog s-o semnaţi. Câteva secunde în schimbul unei fapte bune.

Cer un cer

11052439_10152696911501987_6130694897757860052_n

Luna mai este foarte vanitoasă anul acesta. De asemenea, parcă exagerează cu căldura. Mă pierd în mirosul divin al florilor de cireş. Miros ce îmi aminteşte de copilărie. Totuşi, florarul a făcut treabă bună. A împodobit cu grijă fiecare pomişor gol, a dat zâmbet florilor, a colorat parcurile, a dansat cu păsările, a dat cerului cea mai frumoasă culoare de albastru, a pătruns în inimile oamenilor. Tare ocupată luna mai. Dar este ocupată cu cea mai frumoasă meserie – Să aducă primăvara. Din păcate, nu toţi s-au bucurat de mireasma caldă a primăverii. Mai a uitat s-o aducă în spitale, orfelinate, azile de bătrâni, magazine şi hipermarketuri. Da, în hipermarketuri. Chiar acum, pe un raft din colţ, se aprinde o discuţie. Doză către doză.

– Cum miros oare florile? Nu, stai. Spune-mi mai bine..hm.. Spune-i cum este cerul!

– Cerul?

– Da. Vreau să ştiu ce culoare are, din ce textură este alcătuit. Îmi doresc să pot şti cât este de mare, să-i număr stele, să vânez curcubeul. Vreau să privesc fiecare apus şi fiecare răsărit.

– Cerul este o întindere infinită de albastru cald, strălucitor. Este casa norilor şi a soarelui. Este alcătuit din acelaşi material din care sunt ţesute visurile tale.

– Mi-aş dori să-l pot vedea..

– În curând vei reuşi.

– Dar când?

– Răbdare.

– Dar câtă? În fiecare zi cineva vine să-şi ia o doză. Dar niciodată nu sunt aleasă. Nimeni nu mă va cumpăra. Ceilalţi sunt atât de frumoşi şi norocoşi!

– Norocoşi? Sunt, de departe, cei mai ghinionişti.

– Ghinionişti? De ce ar fi? Nu, te înşeli, mamă. Nu au cum să fie..

– Ascultă-mă. Taci şi ascultă-mă. Cu cât stăm mai mult aici, avem timp să ne trasăm mii de visuri, să încercăm milioane de emoţii. Coacem o frumoasă nerăbdare în suflet. Cu cât stăm mai mult aici, cu atât de minunată va fi clipa când vom păşi afară din cuşca asta. Hai, mai spune-mi ce visuri mai ai.

– Am o fabrică de visuri în suflet. Dar tu nu vorbeşti niciodată despre visurile tale. Tu ce visuri ai, mamă?

– Visurile mele..Am unul singur. Visul meu este să-ţi văd visurile tale conturate. Fericirea mea este şi fericirea ta.

– Aş fi vrut să fi fost şi tata aici..

– Tatăl tău şi-a îndeplinit visurile. El a fost ales.

– Dar el de ce nu a numit fericirea lui, fericirea noastră?

– Uneori egoismul nu-şi are scuze. Dar în împlinirea visurilor se cere o anumită doză din această esentă.

– Cum a zâmbit când a văzut cerul?

– A zâmbit cum zâmbea de fiecare dată când zâmbeam noi.

– Din adâncul sufletului?

– Exact. Din străfundurile bătrânului suflet.

Soarele se legăna în josul cerului. Dozele nu-l vedeau din locul retras unde erau înghesuite. Astăzi nu a venit nimeni.. Fiecare zi era mai grea pentru mica doză.

– Mamă, ce voi face dacă tu vei pleca?

– Îţi vei menţine vii idealurile. Nu-ţi vei pierde speranţa nicio secundă, pricepi?

– Dar dacă nu pot? Dacă renunţ?

– Nu. Un luptător nu renunţă niciodată. Nu în mijlocul luptei. Vor fi multe de îndurat, zile de numărat, visuri de adunat, nostalgii apăsătoare, melancolii efemere. Tu vei lupta. Până la capăt.

– Nu voi renunţa, mamă. Promit. Sunt un adevărat luptător.

– Bine, mica mea luptătoare. Mai desenează un vis în suflet. Îmi place să te văd visând.

– Mamă, vreau să ating iarba. S-o miros. S-o simt. Vreau să privesc păsările zburând. Îmi doresc să le aud cântând. Vreau să le văd emoţiile. Vreau să zbor alături de ele. Să dansez printre copacii parfumaţi.

– Foarte frumos. În curând se vor împlini toate. Cum ai dori să fie persoana care le va îndeplini?

– Îmi doresc să fie o persoană frumoasă (sufleteşte), un om iubitor de frumos, de tainele cerului şi de zborul păsărilor, un om dependent culoarea ruginie a apusului, bolnav de lumina călduţă a răsăritului. Un om cald, sensibil. Un om plin de emoţii şi nostalgii. Un om cu visuri măreţe, care vor deveni curând ale mele. Un om cu primăvara în suflet.

Au venit ca o ploaie de vară. Aşteptarea a fost răsplătită. Mamă şi fiică au fost culese din raftul vechi de mamă şi fiică. S-au regăsit cu toţii. Visuri frumoase au luminat cerul. Visuri frumoase s-au înălţat în văzduh, împrăştiate de vântul parfumat. Fericirea era în primăvară. Fericirea este în noi.

Povestea unui tort zâmbăreţ

Cath, o femeie şi o soţie minunată, o prietenă adevărată, este protagonista acestei povestioare reale. După ce prietena ei cea mai bună a pierdut lupta cu cancerul, Cath a tot încercat să-i salveze pe bieţii îngeraşi pe care tânăra mamă i-a lăsat în urmă. În cele din urmă, a decis să le pregătească o surpriză dulce. A pregătit un tort simplu, a trasat un zâmbet larg pe suprafaţa acestuia şi l-a aşezat frumos în faţa casei lor. S-a ascuns puţin mai departe, în spatele unui tufiş, emoţionată, dar pregătită pentru a le prinde zâmbetele.

De atunci, Cath gătea zilnic câte un tort zâmbăreţ. Avea grijă să-l „uite” la uşa oamenilor ce au uitat să mai zâmbească.

Câte unul pentru fiecare copilaş orfan, pentru fiecare polţist sau pompier care s-a rănit în urma unor accidente teribile, pentru fiecare părinte singur şi îndurerat, pentru fiecare bătrân solitar şi bolnav, pentru fiecare persoană care a pierdut cândva o bătălie.

Un tort simplu, dar atât de special. Pentru toţi aceşti oameni este semnul începerii unui nou drum, drumul către regăsire, către o speranţă de mult timp uitată. Un zâmbet dulce uitat pe verandă,  ce încolţeşte încetişor în suflet. Acest tort zâmbăreţ a făcut înconjurul lumii. Mai multe cofetării au obţinut reţeta , orice suflet bun şi cald poate sădi un zâmbet, mai mulţi oameni se angajează şi ei în acest proiect.

Ne ajutăm ajutând. 

Cath este un suflet exemplar, iar pentru soţul ei este cel mai preţios dar de la viaţă. Este ea. O tânără dintr-un mic orăşel din America. O bucătăreasă de zâmbete.

Leapşa.Blogul pe care l-aş citi toată viaţa

Mă aflu în această comunitate frumoasa de puţin timp. Destul de puţin încât să nu cunosc acest joculeţ, dacă-l pot numi aşa. Dar sunt încântată de acestă minunată idee.
Am fost nominalizată la această leapşă, #LeapşaluiSarcasticu’, de către priviredecopil, unul dintre oamenii dragi mie.
Blogul pe care l-aş citi toată viaţa.Greu de zis.
Unele bloguri mi s-au lipit pur şi simplu de suflet. Ca un scai; un scai frumos, de la care am învăţat multe şi am creat legături.
Mi-a plăcut dn prima clipă priviredecopil, mai ales că am avut şansa de a cunoaşte omul din spatele acelor rânduri frumoase, venite din suflet. Am descoperit treptat magia şi emoţia blogului întrenoapteşizi şi am călătorit nestingherită printre poveştile Irinei Binder.
Acesta, IrinaBinder.com, este blogul pe care l-aş citit toată viaţa
.Nu am cuvinte să descriu impactul acestui blog asupra omului care am devenit.Cred că este de prisos să mai spun cât este de minunat,emoţionant şi motivaţional,ce om frumos este Irina şi cât e mult au cântărit cărţile ei pentru sufletul meu. 🙂

Privim cerul prin ecranul monitorului..

tumblr_me6wrtAI1p1rl4t2ko1_500Cât de multe ore ne înghite lacoma tehnologie?Cât de prinşi suntem în plasa ei lipicioasă?Cum de s-a ajuns aici?
Tehnologia ne ocupă mai mult decât jumătate din viaţă.Fiecare pas ne este controlat de ea.
Legăm relaţii de prietenie,clădim chiar şi relaţii adevărate de dragoste,ne facem cumpărăturile online,fără a mai fi nevoiţi să trecem pragul casei în întâmpinareaa cerului şi a aerului rece,citim cărţi online,privându-ne de mirosul şi fragilitatea cuvintelor.
Când am ridicat ultima dată privirea spre cer?Când ne-am dezlipit privirea de pe ecranul telefonului pentru a contempla norii?Când am uitat să mai numărăm stelele?Când ne-am oprit din a le aduna în diverse forme,cuvinte şi constelaţii?Când am privit ultima dată răsăritul?Când am încetat să mai vânăm locul în care apune soarele?Când ne-am oprit din căutările pentru ulciorul plin cu bănuţi aurii de la capătul curcubeului?

Când a reuşit tehnologia să ne fure lacom şi din strălucirea copilăriei?

Copilăria şi frumuseţea ei se sting încetişor.Magia jocurilor cu prietenii,tovarăşii tăi nelipsiţi cu care te jucai zilnic în parcul plin şi în curtea din spatele casei,se pierde în lumina orbitoare şi promisiunile tehnologiei.

Când au uitat copiii să mai alerge amuzaţi,când au uitat să-şi amintească să privească cerul cu toţi norii lui pufoşi,aşezaţi pe iarba moale legănată de vântul călduţ de primăvară,când au încetat să le mai ghicească formele încurcate împungându-i cu degeţele lor subţiri,când s-au oprit din a mai visa să ajungă pe lună,când au încetat să mai admire florile parfumate şi păsările zgomotoase?Când au început să-şi îngroape copilăria?

Da,în felul ei tehnologia ne este extrem de utilă.Dar trebuie să ştim să o folosim cu măsură.

Am ajuns şi eu să-mi scriu gândurile,sentimentele,trăirile,stările,emoţiile,amintirile,visurile,speranţele şi nostalgiile.Le însemnez ghidată de lumina monitorului.Aici am ajuns cu toţii.O întreagă generaţie.Generaţia viitorului.Suntem bine-lipiţi în plasa ei mare şi groasă.

Suntem bolnavi de tehnologie.

Oraşe pline de oameni goi.

„Cât de înşelătoare e viaţa!Priviţi cu atenţie oamenii care vă înconjoară!Întrebaţi-vă dacă ei sunt cu adevărat fericiţi!Observaţi cât de goi sunt ochii lor!Uitaţi-vă la toate aceste priviri lipsite de bucurie!”

Citiţi-le sufletul, aş putea adăuga.

Sunt oameni ce se plimbă în tăcere pe străzile pline, dar nu-i vedem; sunt oameni cu gânduri zgomotoase, dar nu le auzim; sunt oameni cu priviri pierdute, dar nu le observăm; sunt oameni pierduţi cu suflete rănite, dar îi rănim.

Câtă viaţă se ascunde în mulţimea de perechi de ochi care traversează strada în acelaşi timp cu noi? Câtă singurătate cuprinde sufletul tinerei fete ce-şi plimbă îngândurată căţeluşul? Câtă disperare zace în ochii femeii ce vinde ziare la colţ de stradă? Câtă resemnare apasă umerii bărbatului care cerşeşte la celălalt capăt al străzii? Câtă durere se ascunde în inima băiatului ce trage cu sete dintr-o ţigară în spatele blocurilor? Câtă dezamăgire a simţit fetiţa ce se plimbă în tăcere alături de bunica ei, când proprii părinţi au abandonat-o? Câtă speranţă poate încălzi ochii şi trupul copilaşilor ce dorm în fiecare seară în acelaşi loc murdar şi rece, pe acelaşi carton pătat şi îngust? Câtă aşteptare poate îndura sufletul copiilor care stau în acelaşi pat, în aceiaşi cameră, alături de aceiaşi copii, în acelaşi orfelinat? Câtă speranţă mai există în copilaşii bolnavi de cancer care privesc cerul înstelat din pătuţul lor alb de spital, aşteptând parcă să se înalţe spre el? Cât dor mai poate încăpea în sufletele copiilor ce şi-au pierdut părinţii, gardianii lor ce-i ghidau prin întunericul vieţii? Câtă viaţă mai zace în sufletul bătrânului solitar ce hrăneşte porumbeii din parc? Câte probleme pătează cerul fetei care plânge cu suspine violente în camera întunecată? Câtă ambiţie se mai citeşte în ochii celor care au reuşit să înveţe să trăiască fără o parte din corpul lor? Câtă iertare mai poate nutri inima tinerei mame ce a fost înşelată de prea multe ori? Câte lovituri mai suportă tânăra femeie care a făcut greşeala de a se căsători cu un bărbat violent?

Câtă superficialitate umple sufletul fetei care adoarme gândindu-se cu ce culoare să-şi vopsească mâine unghiile la unul dintre cele mai scumpe saloane? Cât gol cuprinde sufletele oamenilor înstăriţi financiar, care dorm mereu singuri în paturile imense din vilele lor uriaşe? Câtă tristeţe ascunde în suflet fata care priveşte spre cer cu ochii umezi? Cât efort depune pentru a nu izbucni în suspine?

Cât de linişiţi sunt cei care au cerul senin, fără vreo urmă sau pată a problemelor? Cred că ei sunt cei mai goi dintre cei goi. 10255501_872853916070480_5348146723104143402_n