Ultima zi de toamnă, prima noapte de iad

Adoraţia supremă s-a metamorfozat în suferinţă atroce doar pentru un suflet dintre cele două care-şi legaseră inimile spre infinitul dulce. Indestructibil era numele tău, alcătuit din două vocale şi trei consoane, suprapus cu al meu, acum trist şi gol, alcătuit din aceleaşi două vocale. 

Amarul l-am băut la zece seara, subjugată de noaptea verde care zâmbea ironic în întuneric. Nespusă amorţeală molesta falangele ce duceau amarul la buzele muşcate, uscate, lipsite de toată acea artă. Irelevant este să-mi înnod coastele şi claviculele ȋn ţesătura negră de bumbac, din nou şi din nou, aşteptând.. 

Ah, dureri am resimţit ieri şi ieri şi voi îndura şi ieri. Zadarnice sunt gemetele sadice ale timpului.. 

Amintirea bolnavă se depune pe stern, ca un fluture al morţii, verde şi c-o voce caldă, mincinoasă şi putredă, dar ah, atât de dulce. 

Anunțuri

Mersul stelelor 

Îmi îngheaţă inima între două coaste, dar nu aşa cum mi-am dorit, nu ca-n visul meu, dar nu din cauza frigului, căci m-am documentat și suntem în plină vară, poate cea mai caldă vară de până acum. Nu se risipesc în aburi reci sentimentele sau dorul sau tu şi toate felurile în care ea, inima, îţi şopteşte, strigă sau plânge numele, ci se amestecă ventriculele între ele, atrii şi capilare, stânga egal cu dreapta, iar mie-mi îngheaţă inima la sfârșitul lui iunie. Douăzeci şi opt iunie, m-am uitat de două ori, tu? 



Sus paharul, realitate obscură, că încă reuşeşti să mai iei de la mine. Aş râde, dar mi s-a blocat aerul în plămâni și trebuie să plâng. 

Îmi rup cerul în două, nu-mi pasă şi-mi dublez amorţeala care m-a cuprins subit. Ea plus aşteptarea, pe care-o sprijin în coate ostenite, subţiri şi deloc gingaşe pe pervaz de iad îngheţat, intensifică un amar care doare, care-mi poluează cerul subţire, nepopulat de stele şi de buze cu gust de cireşe, curbate în zâmbete fine, amarul amar care-mi tulbură cerul lipsit de lumini şi vanilie.. , cerul negustat de fericiri efemere, cerul meu străin de oameni care-au rămas.. , cerul.. gurii. 

Visul e bolnav şi m-a prostit de prea multe ori. Şi-mi vine din nou să râd, dar, ah, dragostea mea, s-ar vedea cerul distrus şi gol, aspru şi lipsit de iz de vanilie, iar sângele rupturii s-ar năpusti spre colțuri, unde mi-aş întinde buzele în încercări false de zâmbete. 

Lacrimi încărcate de eşec îmi zgârie obrajii ș-aș desena crestele Carpaţilor peste ei, total fără sens ca toţi anii mei. Marea Moartă am scris-o în piept şi-am umplut-o cu lacrimi. Ajutor. Buze albastre şi lipsite de artă, urlete neputincioase strânse între pumni firavi, ochii care mint şi dor, tu şi tu şi tu şi-mi explodează sufletul, iar inima nu mai bate. Sensul îl dădeai tu, i.. 

Scrie-l

Nu mai vine. Aşteptarea e de prisos, iar durerea din piept nu-şi are rostul. Departe sunt de Raiul pe care-l aducea zâmbetul tău. Atât de departe.. Iadul îmi numără anii, iar eu cunosc fiecare colţişor de-al lui. Tu nu știi cum e-n iad. 

Nu-mi pot usca lacrimile, sunt ruina unei ruine, bolnavă de singurătate şi atât de goală. 

Toate verbele-s la negativ, incompletă le mai conjug uneori, viitorul e incert, iar acel pronume personal nu mai este folosit în aceaşi propoziție cu subiectul acesta trist. Totu-i trist şi gol, e iarnă aspră şi nu ştiu cum să uit. 

M-am pierdut şi-mi vine din nou să plâng. Aş vrea să ştiu de ce s-a întâmplat aşa, de ce-ai plecat, dacă noaptea poţi să dormi liniştit, dacă te mai gândeşti uneori la mine, dacă ştii ce-ai făcut din mine, dacă.. 

Îmi întind fără succes zâmbete false pe chip, îmi ascund dezamăgită insomniile sub straturi de machiaj, dar nu-i de ajuns. 

Ochii mi-mpovăresc în priviri uitate care m-au uitat, în zâmbete-ntâlnite pe trotuar, în oamenii care vin şi apoi pleacă. Promisiunile sunt pentru totdeauna, dar nu ştii, altfel nu ai fi promis şi nu m-ai fi pus să promit. 

Greşesc, mamă, c-am sperat că o să găsesc fericirea aceea, c-am crezut în fiecare om, că am iubit şi dăruit fără măsură din toată inima mea rănită? Rană peste rană ş-am uitat prea repede cum se simte să fii fericit. 

Oamenii nu schimbă oameni, oamenii distrug oameni. Oamenii nu sunt oameni, ci molii furioase care ne jefuiesc de tot ceea ce avem, de tot ceea ce dăruim în tăcere şi zâmbete neroade. Am greşit, oameni sunt puţini. Am greşit atât de mult! 



A fost. 

Credeam că pot fi salvată, că nebunia se vindecă şi că, cumva, prin nu ştiu care minune, sufletele moarte se ridică din propia cenuşă. Azi ştiu că nu este deloc aşa. Dimpotrivă, în nu ştiu care paradox bolnav şi murdar, ele mor mereu şi mereu. 

Inima-i nimic, iar totul doare. 

Universul îmi putrezeşte în suspinul timpului şi mă tem să mai visez la stele. Şi aşa ştiu că nu mai am nimic, că sunt învinsă definitv, iremediabil si irevocabil. E normal să aştept sfârşitul care nu mai vine? 

Timpul a dat cu mine de pământ. Dar nu e prima dată şi mă tem că nu-i nici ultima. Acum el plânge pentru mine, iar eu îmi usuc ochii în pustiul care mă înconjoară. Timpul m-a ucis, iar acum plânge la mormântul sufletului meu. 

Am citit ce-am scris ş-am ştiut că am dreptate. Ce folos? 

Motive-mi tot caut, mă mint şi mint. N-a mai rămas nimic din mine, au luat totul. Am dat totul.. Căci şi inima e proastă şi o să moară şi ea curând. 

Am lăsat uşa iadului deschisă. N-am păşit dincolo de prag, n-am primit pe nimeni înăuntru. (de parcă ar vrea cineva să intre, de bunăvoie, în  iad). Aştept să mă transform într-o baltă de gri şi să mă scurg dincolo de tot ce-am trăit în iadul acesta. 

Repierderi

Repierderi

Mi-aş dori să plouă. Sunt patru cuvinte pe care le-am numărat de două ori şi pe care le-am simţit un infinit. M-am agăţat disperată de ele, de prea multe ori, că mă tem că-şi pierd din impact. Aş vrea uneori să nu mai simt atâta presiune asupra sufletului, dar în acelaşi timp mă tem de sentimentul pustietăţii.

Îmi plimb privirea pe fereastră, căutând nori pufoşi, grei şi trişti. Nevoia de a simţi şi asculta ploaia la geamul meu este mai mare decât mine. Trebuie s-o aud lovindu-se de sol, să mă ascund în spatele geamului şi să mă deconectez de lume, măcar pentru câteva minute.

Mă bântuie acel tic-tac grăbit, dar normal, pe care doar ploaia îl acoperă. După fiecare tic, tac. Nu vreau să tac după ce termină el. Vreau să cred că-l întrec, aşa că tac înaintea lui.. 

În lumea mea e un haos care mă seacă de energie. Şi m-am săturat să-l menţionez mereu în fiecare eliberare a mea. Încă-mi pasă de ochii celorlalţi, încă mă simt în lumina farurilor, pe o plajă unde apa poate ajunge aproape de mine, răpindu-mi ultima suflare. 

Şi atunci, va fi scris fata de hârtie epilogul?..

Lumea mea e un punct prea mic şi prea şters printre celelalte lumi. Aproape că mă simt neom.. De fapt, mi-a luat cam mult să realizez că lumea aceasta este alcătuită din mii de lumi. Şi mă întreb acum, oare cât contează infinitul meu în toată infinitatea asta de lumi diferite? 

Paradox

Paradox

M-am trezit buimacă, mi-am lipit ochii de fereastră şi sufletul mi-a ţipat: „E toamnă!”. E duminică şi plouă mărunt. Şi suntem în plină primăvară.. Dar cerul gri şi mirosul ploii îmi amintesc de zile de octombrie.. de oameni, de toamnă şi de toamnă.

Ploaia era singurul ecou prezent în camera mea. Muzica mă întristează şi mă răscoleşte, aşa că am oprit-o.  Mă apuc însă de scris, să acopăr cumva zgomotele ploii. 

Zilele acestea le-am petrecut departe de mine, de blog şi de ceea ce obişnuiam să scriu. M-am îndepărtat cu bună voinţă, gândindu-mă în continuu. Alerg departe de mine sau, cel puţin, asta-mi pare că fac. Am tot alergat în ultima perioadă..

M-am împrietenit cu o cafea amară, neagră şi tristă. Dar nu mă ascultă şi nu mă înţrlege. Şi eu nu-i povestesc decât ceea ce ştie deja. Mi-e teamă de tot şi mi-e dor de toţi. 

Îmi repet poezia despre primăvară şi-mi feresc privirea de geamul rece. Odată să mă mai lipesc cu sufletul de el, că voi lăsa o dâră îngheţată în urma mea. 

Teamă de lumină

Când eram mică, mi-era teamă de întuneric. Mă feream de locurile slab luminate, căutând cu ardoare soarele sau lumina veiozei. Însă peste ani, ochii mi s-au obişnuit cu întunericul, iar acum sufletul se teme de lumină. 

Am învăţat treptat că în întuneric nu se ascunde nimic. Era doar imaginaţia mea, parte din coşmarurile copilăriei. Ba chiar mi-a devenit prieten, singurul mediu în care pot fi eu cu adevărat. 

Mă loveşte în suflet mărturisirea aceasta. Am aşteptat să se stingă şi ultima rază a soarelui, m-am ghemuit în întuneric şi am eliberat nişte cuvinte haotice. 

De scris nu m-am lăsat şi nu o voi face niciodată. Am găsit o metodă de a ajuta şi de a mă ajuta. Vă povestesc mai târziu, pe lumină. De ceea ce vreau să vă spun, nu mi-e teamă. Sunt chiar fericită.

Întoarsă la colţul meu de lume, voiam să spun încă odată că mi-e groază de lumină. Mi se citeşte si-n ochi, căci toţi mă privesc numai acolo.