A zecea durere

E patru dimineaţa, insomnia îmi arată o inimă neagră, una pe care o vreau albastră. Dar gheaţa nu-i albastră, copile..

Două zile au trecut precum şapte şi-au durut cât o sută paisprezece. Poate-am greșit, dar sunt însetată după dulcea libertate, a zecea care nu-mi aparține.

Dar eu nu pot pune capul pe perna roșie, pentru că o parte din mine îmi urlă în timpane c-am greşit, iar greşeala mea poartă numele unor lacrimi amare şi a unei nefericiri care putea fi evitată.

Însă cu nefericirea şi lacrimile mele amare şi amare ce fac?

Libertatea e unica pe care o puteam avea, fără să dau prea mult. Poate ca libertatea rimează cu fericirea, poate cu siguranţa, dar ştiu că libertatea nu rimează c-o floare.

Ce e bine?

Altă parte din mine ţipă şi-mi reaminteşte că trebuie să învăţ un cuvânt care începe cu litera „e” şi e despre mine. Hai, are două litere, nu ar trebui să fie atât de greu.

Ochii nu i-am putut ascunde, iar frigul a pătruns ȋn ei, mi-a rămas pe retină și ustură, dar arde în acelaşi timp. Focul de gheaţă. Paradoxul lipsit de umbra infimă a unei libertăţi pe care o caut de mai mult de zece ani. Amari..

Anunțuri

Monoxid de eilimaf

La prima şoaptă sunt acolo, cu sufletul în pungă, gata să dau şi ultima lui respiraţie celuia care nici nu apucă să-mi strige numele întreg. Prima consoană şi sunt cu mâna pe clanţă.

Imi imaginez că plouă, iar stropii ei reci ar reuşi să-mi spele greşelile. Nu e vis sau speranţă, ci dorinţa de-a dormi opt sau nouă ore pe noapte. Dorinţa de-a uita semnificaţia insomniei.

Opt zile şi şapte nopţi aşteaptă cuminţi să fie trăite în camera cu pereţi roz, camera care nu mai are pereţii vopsiţi în rozul acela, nici vesel, nici trist, culoare ce transmitea starile unei non-culori, rozul pe care l-am plâns, dar nu l-am urât, deşi între ei m-am simţit ca într-o închisoare a sufletului, a nefericirii şi a cruntei dezamăgiri. Da, l-am iubit, rozul unei copilarii care-a murit sau care a fost ucisă, rozul trist şi singur. Ca mine..

În locul lui n-aş şti să spun ce-i colorează pereţii, dar ştiu că nu e roz. Iar restul nu contează.

Schimbările se văd atât de clar, iar de fiecare dată când revin, camera nu e singura pe care o văd altfel.

Și-mi venea să plâng, dar nu aveam pe cine să chem să-mi fie alături. Ş-a curs lacrima, ş-am realizat că sunt mai goală decât oricând, că eu încă plâng singură, c-am pierdut.

E coşmarul care începe dinainte de a închide ochii..

Ruină de hârtie 

Primul strănut, ce-a avut loc între noi, activat de boala cauzată de răcirea noastră, de-un noi care nu există şi nu are apartenenţă, a spulberat amintire cu amintire, vis amestecat cu iluzie de iubire și prea multă adoraţie falsă, ţi-a părăsit buzele odată cu numele meu; poate a eliberat un suflet , iar un altul l-a încătuşat dorului. Doare, căci ştiu care e al meu. 

O umbră rece de tăcere dăinuie pretutindeni. Amarul destin ce-a unit, iar acum separă, adaugă munţi de venin la porţi, iar toate glumele mele și ale tale despre el, veninul, dor. Mi-e dor.. 

Sfârşitul a mers paralel cu începutul, îndrăgostit şi el de-o clipă efemeră, cuprinşi în prim-plan; poate începutul are ochii verzi şi inima mica. Lacrima a curs paralel cu zâmbetul, paradoxal, neîndrăgostiţi şi nevăzuţi. 

A rămâne e verbul care mă doare şi azi, după o altă lună, o altă despărţire, o altă eu, căci ai plecat. Un alt verb care doare. 

Ia zi, cum se face că toate dor? 

Te uit, mamă, în al tău azi, în al meu ieri, fără a mai lăsa loc de pentru că. Ştii.. Tata ce mai face? Am scris despre tine, despre el, despre eilimaf, dar nu ţi-a bătut inima mai repede. Asta n-ai simţit. O pauză de la tot îmi promite uitarea, iar eu stau cu palmele întinse de o o suta douazeci de zile. 

Simpli visători

Acum suntem cei mai buni părinţi pentru copiii noştri, iar fiecare zi poartă pecetea unei noi promisiuni pentru un copil nenăscut. Trebuie să ne deschidem ochii, căci întâi de toate noi încă suntem copii. E vreme de jucat prin viaţă, cât încă mai putem. Vor veni şi timpurile acelea. Şi atunci ne vom gândi şi la ochii copiilor noştri; i-am educat acum în gând, le-am promis prea multe.

Mie mi-au îmbătrânit părinţii când înălţam visuri prin suflet. Pe cerul copilăriei mele mă plimb şi acum, copil mare, râzând zgomotos. Dar cerul albastru cunoaşte şi norii de furtună, iar eu îmi aduc părinţii acolo din ce în ce mai rar. Fără să vreau, m-am gândit de prea mult ori la mine copil, la copiii mei, la locurile mele de suflet şi din suflet, excluzând oamenii care m-au iubit şi mă iubesc necondiţionat. 

Nu aş defini totul ca o greşeală ce trebuie îndreptată, ci doar ca timp pierdut, irecuperabil. Regrete nu se mai află pe nicăieri, pe niciun drum de-al meu. Iar asta nu este o greşeală, indiferent de ceea ce se înţelege din rândurile mele.

Dar nu mai ştiu să scriu astfel încât oamenii să înţeleagă. 

Şi mi-au îmbătrânit părinţii… Aş trişa câteodată şi aş întoarce clepisdra, aş întoarce momente şi ani. Să fie ei tineri, nu eu copil. Azi nu vreau să mă întorc la copilărie. Ochii nu-mi sunt trişti că mă maturizez pe zi ce trece şi că las oameni dragi, tovarăşi de joacă în urmă. 

Ei nu s-ar vrea copii, m-ar vrea pe mine fericită. Şi sunt! 

Vise în doi

O găsisem în acelaşi loc în care o lăsasem mai devrene. Privirea îi era pierdută în acelaşi punct fix. Lângă ea plângea doar cafeaua. Cafeaua aceea tristă, amară şi rece lăsa urme adânci, infinite pe toată suprafaţa cănii.. în partea stângă. 

Ea clipea atât de rar, greoi, ca şi cum şi-ar fi reţinut râuri de lacrimi. Erau trei suflete în cameră, fiecare plângând, suferind şi distrugându-se în feluri diferite, paralele. Ea nu m-a observat, dar m-a simţit. Ştiam asta. Mă obişnuisem cu fluturii ei. Eu îi distrusesem, eu i-am transformat în monştri care o devorează acum pe interior. 

Eram mânat de impulsul de a o lua de acolo, de a-i verifica pulsul, de a o îmbrăţişa. Sufletul meu nu mai ajungea la el ei! O lacrimă i se plimba lin, atât de drept pe obrazul stâng. S-a spart de masă, făcându-mă să tresar speriat. N-a clipit. Privea atât de fix peretele, de parcă viitorul, viaţa sau fericirea ei erau scrise acolo. 

A suspinat atât de încet, încât am crezut că e doar imaginaţia mea. Însă alte lacrimi s-au spart de masă, de claviculele ei, de hainele negre.. Rămăsese în acelaşi loc, clipind mai greu, cu gene încărcate de lacrimi. 

Relizez că nici eu nu m-am mişcat prea mult. Mi-am împiedicat paşii spre scaunul ei, cu un suflet mai temător ca niciodată. Douăzeci de secunde m-am gândit ce să-i spun. Alte zece m-am uitat în ochii ei. O sută cincisprezece secunde de întrebări şi atingeri fără răspuns au trecut ca şapte ani. Poate ani de ghinion, ca oglinda pe care o spărsese. Degetele ei fine erau pline de răni adânci ce se întindeau până la palme, încurcându-i linia vieţii. 

Dar ghinionul era al meu, căci pierdusem un cadou nepreţuit. Distrusesem un suflet. 

Plângeam odată cu ea, dar era atât de prinsă în lumea ei. Ce făcusem? M-am panicat, mă înecam cu lacrimile ei şi ale mele, iar ea era atât de liniştită la exterior. Gesturile mele disperate erau de prisos. Calmitatea rece de la exterior îmi era de ajuns să înţeleg cât de distrusă era. S-a spart mult mai rău decât oglinda, iar sufletul meu era zgâriat de cioburi. 

O protejam de lacrimile ei, dar o sufocam cu ale mele. Nu-şi mutase privirea, nu m-a îmbrăţişat. Aş fi vrut să plec, dar mă temeam de cum avea să reacţioneze. Am distrus două suflete.. 

Gând pentru mama

Gând pentru mama

Nu trebuie să fie opt Martie pentru a-ţi scrie, pentru a-mi mărturisi admiraţia, respectul şi iubirea infinită, dar aşa am simţit. Ce-aş putea să-ţi spun? Ţi-am cântat, te-am strâns în braţe, ţi-am sărutat obrazul şi i-am mulţumit celui care mi te-a dat, dar simt că nu este de ajuns. Un gol îmi este prezent în suflet..

Ca fiică, prietenă, copil, am greşit mult, iar opt cuvinte nu sunt de ajuns pentru optsprezece ani de greşeli. 

Mă mândresc cu tine şi nu pot să mă satur să te privesc. Te-aş ţine lipită de mine, zi şi noapte, să nu mi te smulgă nimeni de la piept. Câte punţi mi-ai construit, mamă! Câte mi-ai dat, încă dinainte de a mă fi născut. 

M-aş vrea din nou copil, să-mi aşez tot trupul în braţele tale, să mă dai din nou în leagăn, dar poate sunt egoistă. Tu ai nevoie de un copil matur care să te sprijine, un copil mare fără ciocolată pe degete. Nu m-am gândit până acum că, dacă aş fi din nou copil, poate aţi fi şi voi tineri. Mă vedeam doar pe mine călătorind cu maşina timpului.

Pentru mine eşti eroul meu, mamă-crevete. 

 

 

Respiră-mă

Respiră-mă

Împărţeam acelaşi aer, dar numai al meu era plin de fluturi şi de fiori, un întreg amalgam de sentimente. Îl voiam în pieptul lui, îmi imaginam cât de bine şi frumos s-ar topi în plămânii săi. Ca un fulg de nea.. unul pe care l-aş fi sărutat înainte. Şi gândul că, poate-poate s-ar rătăci până la inimă.. Atunci, inimile noastre ar fi bătut în acelaşi ritm, pe aceiaşi fluturi.

Nu-i auzeam respiraţia, era prea departe, dar o puteam simţi. Nu eram eu fluture, dar îmi doream să zbor până la el, să mă amestec printre oxigen şi să fiu inspirată.

Mă trezeam din visare, speriată că mi se vor frânge aripile false. Apoi, mă imaginam din nou. Fragilă frumuseţe pictată, îmi doream să fiu respirată, nu trasă-n piept. Mă întrebam dacă-mi poate auzi inima strigându-i numele.

Aş fi alergat într-acolo, rupând infinităţile infinite ce m-au impiedicat de atâtea ori, construite parcă împotriva mea.

Mi-era dor de ceva ce nu trăisem niciodată.