Un anonim

Un anonim

 

Oamenii uită. Sau.. te uită. Te lasă în spate, fără a-ţi spune măcar de ce. Totul pare a fi plănuit amănunţit. Şi oricât de mult ai insista, ei se vor jura cu mâna pe inimă că nu te-au uitat. Şi ultimul salut a fost cu săptămâni în urmă, iar ultimul zâmbet a fost.. plâns. 

Le e teamă sau ruşine să-mi spună că mă vor afară din suflet? Nu mă voi sparge, luaţi-mă de mână şi daţi-mă afară, vă rog. Ar fi mai bine şi mult mai corect aşa. Nu-mi place să mă ascund. Dacă locul meu nu mai este acolo, spuneţi-mi, să ştiu să plec.

A fost frumos cât a fost, dar jocul acesta de-a v-ati ascunselea murdăreşte amintirile. Nu aş cere neapărat şi motivul pentru care s-a întâmplat asta, dar aş vrea să-l aud. Totuşi, nu vreau să cer prea mult. Poate nu mai am dreptul.

Şi dacă eu am greşit cu ceva, iartă-mă. 

Nu cer să rămân în amintire. E ok dacă nu vrei să mă ţii minte. Pe mine sau cuvintele mele. Sau oricare parte din mine.

Totul ţine de uitare. Şi nimeni nu poate schimba asta. Eu aleg să mi te amintesc mereu, aşa cum mi te-am numit în acea scrisoare. Rămâi parte din mine, din suflet şi copil. Ai grijă de tine, copilă. Lumea e o junglă de suflete. 

Eu rămân.. un suflet anonim. 

 

 

Scrisoare de nu mă uita

Scrisoare de nu mă uita

 Draga mea,

ştiu că îţi doreai de la mine,  de ceva vreme, cuvinte, stări, emoţii şi rânduri redate tot prin cuvinte. Eu am aşteptat cuminte, aşa cum fac de fiecare dată, mi-am adunat cuvintele în vârfurile degetelor, le-am învăţat să-ţi scrie un mic şi timid „Nu mă uita..”. Te-am găsit, mai bine zis te-am lăsat, în ultima noapte de vară, o copilă mai măricică, mai schimbată, cu ochii pline de lumini şi zâmbete, cu un suflet mai copt. Nu mai erai copila cu ochi speriaţi, ce-mi cerea ajutorul din priviri. Am ştiut, din prima clipă, că te vei descurca aşa frumos fără mine.. Eu sunt floarea în povestea asta, dar tu vei înflori mai frumos ca mine.

Mi-e aşa un dor de tine. De m-aş mai plimba cu tine printre frunzele parcului, de m-aş mai lăsa târâtă aşa frumos prin toate locurile care-ţi ademeneau privirea, de-am mai bea împreună o ciocolată caldă, de ne-am mai ridica aşa frumos una pe cealaltă. Ştii ce vreau, ce mi-aş dori să aud de la tine? Că peste un an, doi, vei spune cuiva, poate chiar mie, că am reuşit să aduc ceva frumos în viaţa ta. Să te îndemn spre un drum. Să-ţi fi dat ceva..

Câte aş avea să-ţi zic. Mai ştii, înainte îţi spuneam tot. Îmi ştiai fiecare semn de suflet. Mă supăr pe timp. Trece prea repede şi eu mă deplasez prea greu..

Mi-a plăcut la tine că, eu fiind un copil la fel ca tine, m-ai tratat ca pe un om matur, responsabil, sigur pe sine. Deşi uneori comportamentul mi-era aşa infantil. Dar tu nu mi-ai reproşat niciodată asta. De aceea ocupi un loc aşa frumos în suflet. Am un aşa dor în suflet. Făceam totul împreună..

Te păstrez ca semn de suflet, un om tare drag cu care am împărţit cei mai frumoşi ani de liceu. Îmi voi aminti mereu de ochii tăi frumoşi, de zâmbetul tău cald, naiv, sincer, de sufleţelul aşa crud la început, de răsul tău colorat, de cuvinte şi de îmbrăţişări. Ştiu că ne vom mai vedea, dar mă ştii cum sunt. Mereu mă lupt cu timpul. L-aş da întotdeauna înapoi. Îţi mulţumesc pentru tot, copil frumos! Mulţumesc cu sufletul. M-ai făcut aşa fericită, plină de viaţă. Mi-ai umplut cuferele de amintiri. Toate, cu forţa unui suflet tânăr..

Te rog însă să nu mă uiţi. Păstrează-mă undeva, într-un colţişor, promit să nu deranjez. Nu uita de copilul cu ochi mari. Te iubeşte.

Cu drag şi dor,

Flori R.

Dulce împăcare

Dulce împăcare

Îmi aduc aminte de fiecare cuvânt pe care ţi l-am spus de când am plecat. Mi le amintesc pe toate, rostite sau ascunse în suflet, scrise sau pierdute. Le am pe toate.. De greutatea unora m-am speriat până şi eu.. Şi de ale tale, dar şi de ale mele.

Am iertat. Am iertat cu sufletul uşor. Am aşteptat însă să faci tu primul pas. Tu, pentru că ale tale cuvinte au săpat aşa în al meu. Iar gropile de acolo ne-au tăiat drumurile. Am aşteptat cu sufletul la gură, am scris ca să vezi că nu te-am uitat, că am început să lupt, să-mi fac un alt drum, ţi-am scris să mă uiţi. Am păşit sigură pe mine. Ştiu drumul iertării. Mi-l construisem în gând şi suflet de atâtea ori..

Am învăţat că durerea celui care răneşte poate fi mai mare decât a celui rănit. Îmi pare rău dacă am făcut să doară. Dacă te-a durut mai rău ca mine..

Ceva din suflet îmi spune că mi-ai citit şi păstrat acele cuvinte strigate. Ceva îmi spune că au ajuns la tine. Ceva nu mă lasă să cred altceva. E ceva în ochii tăi.. Sunt schimbaţi, sunt mai albaştrii, dar sunt mai trişti, mai maturi. Te-ai shimbat. Nu mai eşti acelaşi copil.. Eşti tu, dar cu părţi schimbate, schimbate mult. Parcă nu te mai cunosc acum..

Mă plimbam cu tine prin parc (doar cu tine mi-am făcut curaj să văd pentru prima dată parcul toamna asta) şi mă gândeam la noi copile, la generală, la vară, dar şi la marea ceartă. La ce a fost şi la ce a mai rămas.. Nu ţi-am mai simţit la fel pietrele de râu. Încerc să le ascunzi după poarta sufletului. Încerci să-mi vinzi fericire..

Ştiu că acel copil care mi-a spus să nu mai scriu, că nu e de mine şi multe altele, nu-şi mai are loc în ochii albaştrii. Eu cred în tine şi te iubesc cu forţa sufletului. Ce bine că eşti!

Am minţit, iartă-mă..

Am minţit, iartă-mă..

Dragă străină,

ştiu că am promis sufletului, copilului, mie, ţie, că aceea a fost ultima scrisoare, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte. Dar nu le pot opri pe acestea. Nu după o aşa revedere.. Îţi scriu cu un curaj nemărginit, ştiind că nu vei citi niciodată. Cuvinte îţi tot dau, am destule, chiar dacă nu le vrei, nu le cauţi, nu mă cauţi, nu mă vrei..

Nu ştiam cum să-mi ţin privirea. Să mă uit în ochii tăi? Iar buzele să ia forma unui zâmbet şters, nu? Ce să zic? Să-ţi fac cu mâna? Să te chem? Cum să-mi ţin braţele să nu te cuprindă într-o îmbrăţişare plină de dor? Şi ochii, ochii cum mi-i ţin uscaţi? Dar frigul cum îl alung?

Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit atât de violent că am tresărit şi eu. M-am chinuit să rămân acolo, să-mi ţin paşii, să nu-ţi întorc spatele. Şi voiam să aud ce şi cum îmi vei spune. Am aşteptat un „iartă-mă” sau un „Flori, îmi pare rău..”, măcar puteai spune „Flori, eşti bine?”. Dar ai ales să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă pereţii nu au fost dărâmaţi, iar în locul lor am construit ziduri uriaşe, fără poduri. Îţi scriu cu sufletul şi degetele reci, ca vântul de afară..

Priveam un copil  pe care l-am cunoscut cândva. L-am iubit, l-am păstrat pe cerul sufletului, l-am admirat, l-am protejat, i-am dat părţi din mine.. Şi copilul juca un rol prea greu pentru el.

Am jucat şi eu. Acolo, pe scena improvizată, mă păcăleam că nu doare. Dincolo de cortină se purta un război. Cu mine. Doar cu mine. Nici eu nu am avut curaj să spun ceva, să-ţi adresez o întrebare simplă, să fac ceva, să ne smulgem din teatrul acela ieftin. Nici eu nu am făcut nimic. Şi trebuia. Poate era dreptul meu să spun asta. Dreptul  celor paisprezece ani..

Scrisoarea asta o fac mai scurtă că am timp.

Am plecat. Invocând o scuză falsă, dar parcă nu mai puteam respira în tensiunea aia de acolo. Numai privindu-ţi ochii albaştrii. Nu te-ai schimbat deloc. Nici fizic, nici sufleteşte. Eu am încercat atâtea stări că şi un cameleon ar fi invidios pe mine. Te-am analizat mult timp, uneori fără să mă vezi. Ştiam că ziua se va încheia şi voiam să fiu sigură că nu am greşit eu. Nu sunt sigură, ba sunt capabilă să-mi asum vina.

Nu mi-am luat la revedere, ai plecat şi tu. Cum? Fiecare pe drumul ei.

Nu mai promit că nu-ţi voi mai scrie pentru că nu vreau să te mai mint, să mă mai mint. Peste ceva timp, o să-mi trec degetele peste cicatricile lăsate de tine, peste semnul de suflet şi nu se vor mai murdări de sânge. Asta-mi promit cu forţa sufletului, sunt sigură pe mine în privinţa aceasta. A, ţi-am spus că am început să capăt mai multă încredere în mine?

Uită-mă. Te rog..

Parte din copilărie

Parte din copilărie

Draga mea prietenă,

îmi pare rău că îţi scriu  prima scrisoare acum , aşa. Ceea ce ţi s-a întâmplat m-a determinat să-ţi scriu. Ţin să precizez că ţi-aş fi scris oricum. Dar nu acum, nu azi, nu pe ploaia asta. Ţie nu ţi-a plăcut niciodată ploaia..

Te-am numit prietena mea acum chiar dacă nu mai suntem prietene, chiar dacă nu mai cred în prietenie. Am făcut-o aşa, de dragul vremurilor trecute. Nu ştiu cum să-ţi scriu. Nu-mi pot opri degetele din tremurat..

Nu te mai cunosc deloc. Nu ţi-am mai auzit zâmbetul de ani întregi. Nu ţi-am mai simţit paşii prin suflet. Şi eram nedespărţite. O zi fără tine era o zi fără soare. Parcă nu mai erau stelele frumos aşezate pe cer dacă nu le priveam cu tine. Parcă nu mai reuşeam să le unesc într-o poveste. Parcă nu mai eram eu. Au fost clipe în care te-am numit cu toată încrederea sora mea. Făceam totul împreună. Absolut totul. Parcă nimeni şi nimic nu avea să schimbe asta.. Însă orice legătură se rupe. Iar a noastră era prea strânsă.

Ai plecat. Ai plecat cu zâmbetul pe buze şi cu o promisiune în suflet. Ai promis. Ai promis că vei veni, că vei fi acolo, că va fi bine.. Dar ai uitat de mine. Ai numit alţi oameni prietenii tăi. Ţi-ai uitat promisiunea şi ţi-ai schimbat sufletul. Te-ai lăsat influenţată de anturajul prost în care intraseşi. Şi aici au început să curgă greşelile tale.. Cu numele meu şters din suflet..

Eu am fost dezamăgită profund. O jucărie aruncată într-un colţ întunecat. Nu ţi-am mai vorbit de atunci. Ce să-ţi mai spun? Mai auzeam din când în când ce ai mai făcut, pentru ce ai mai fost pedepsită. Nu am mai vrut să te văd. Nu am vrut să fac asta pentru că nu voiam să mi te aduc aminte aşa. Nu aşa voiam să te păstrez ca semn de suflet. Te-am văzut odată în oraş. Aproape nu te-am recunoscut. Păr vopsit, machiaj insistent, un stil vestimentar diferit. Ochii erau la fel, însă. Aşa te-am recunoscut. Dar strălucirea aia nu mai era acolo. Parcă nu mai era nimic acolo. Era privirea unui om care se distrugea inconştient.

Ai trecut prin multe, copilule. Nu cred că meritai lovitura aceasta. E prea grea. Este prea mult chiar şi pentru cel mai rău om. Nu o meritai. Indiferent cât de mult ai greşit. Nu a fost nimeni să te îndrume, să-ţi spună că nu e bine. Nu judec pe nimeni, nu am dreptul acesta, dar aveai nevoie de ajutor. Îmi pare extrem de rău că nu ţi l-am dat. Poate reuşeam să te ajut. Poate reuşeam să-ţi deschid ochii. Poate nu erai acum pe un pat de spital cu viaţa atârnându-ţi de un fir de aţă..

În drum spre mare.. Patru copii, o maşină şi visul de a atinge marea..

E mâna destinului. Dintre toţi, tu ai fost cel mai grav rănită; tu ai fost transportată în America pentru operaţie. Aşa de mult îţi doreai să ajungi la mare, draga mea? Dacă da, ridică-te de acolo. Deschide ochii şi spune-le că ai învins! Spune-le că vei vedea răsăritul de pe ţărm, jucându-te cu tălpile în nisipul călduţ, nu cu roţile căruţului la care te-au condamnat când te vei trezi. Cu tălpile goale, fericite. Vei alerga, vei prinde stropii de rouă. Spune-le..

Mai bine de trei luni şi niciun semn.. Şi eu am aflat abia acum câteva zile..

Parcă mi se descria un film horror. Dar e realitatea. Şi din nou, aceasta loveşte. Peste suflete. Aş vrea să te văd, să-ţi şoptesc că va fi bine, să te ţin de mână.. Dar tu eşti acolo, atât de departe. La mii de kilometrii. Asta-mi face imposibilă dorinţa. Nu am scris niciodată despre tine. De parcă erai închisă undeva în suflet. În spatele unei uşi pe care o doream închisă..

Vreau să aud că eşti bine, că poţi respira singură, că inima va bate cu putere, că se va auzi în toată camera, că nu-i vor mai fi monitorizate bătăile, că-ţi vei deschide ochii, că nu ţi se va mai curăţa din ei bucăţi de cioburi, praf şi mizerie, că nu vor mai lăcrima decât de fericire, că-ţi vei mişca mâinile pe cer, că vei alerga la fel de rapid ca înainte, că-ţi va creşte din nou părul, că nu-l vor rade din nou din cauza unei complicaţii..

Mă tot întreb de ce. De ce ai fost tu pe partea în care a fost izbită maşina? De ce pe tine te-a afectat aşa de rău? De ce nu ai scăpat şi tu cu câteva leziuni uşoare ca ei? De ce s-a zdrobit portiera de trupul tău firav? De ce nu s-a oprit maşina din a se rostogoli? De ce atârnă viaţa ta de un fir de aţă? De ce maşina care trebuia să salveze o viaţă a distrus alta? De ce? De cee?

Nu este nimic corect. Nu mai este nimic corect. Mă enervează atât de tare. Unde e dreptatea? Unde e Dumnezeu acum? Unul dintre copiii lui se stinge. Unuia dintre copiii lui i se iau cele mai frumoase lucruri pe care el le-a creat. Nu vreau să scriu peste câteva zile, săptămâni sau luni că ea nu mai este printre noi. Nu vreau să cred că se termină aşa. Nu vreau!

Te rog, fă-te bine! Luptă. Te aşteptăm acasă. Nu accept altceva. Te rog..

Cu drag şi dor,

Flori.

Scrisoare de încurajare

Scrisoare de încurajare

Drag om minunat,

aceasta este surpriza pe care ţi-am promis-o şi ai aşteptat-o aşa frumos. Îmi cer scuze că a durat atât, dar nu-mi găseam cuvintele. Nici acum nu le-am găsit. Nu e uşor să vorbeşti despre un suflet aşa frumos. E aproape imposibil să te încurajez cu aceste cuvinte sărace. Dar încerc. Încerc să-ţi readuc speranţa în suflet. Încerc să te fac fericită. Nu am apucat să-ţi descriu bine sufletul în prima scrisoare adresată. Îmi cer scuze şi pentru asta. Îmi cer scuze pentru tot.

Îmi eşti atât de dragă! Simt că nu ţi-am spus, că nu ţi-am arătat cât de fericită m-ai făcut. Bătăile tale la uşa sufletului meu, paşii tăi prin toate camerele, braţele tale pe pereţii lui, zâmbetul pe cer.. Eşti cel mai frumos semn de suflet. Nu ştiu ce m-aş face fără tine. Eu ştiu că poţi. Tu eşti puternică, doar aşa te-am cunoscut. Eşti puternică, curajoasă, plină de iubire, stele şi flori, frumoasă, loială, copil sincer şi visător. Ai speranţele la poarta sufletului. Lasă-le să intre, te rog. Lasă-ne să te ajutăm. Putem s-o facem. Împreună. 

Îmi place cum treci peste toate. Îmi place forţa cu care îmi spui că eşti bine, deşi îţi simt lacrimile în cuvinte. Cu paşi mici, dar siguri ai început deja lupta. Doar că nu şti. Eu nu aş fi putut să fac asta. Eu nu aş fi putut să lupt cum o faci tu. Şi tu mă numeşti pe mine puternică.. Am minţit şi eu. Vezi, de asta ne înţelegem noi aşa bine. Sufletele ne sunt ţesute din acelaşi material. Şi eu am zis că sunt bine cu lacrimi în ochi, în cuvinte. Ne-am protejat una pe cealaltă, deşi sufletele îşi ştiau durerile. Nu îmi era teamă sau ruşine să-mi recunosc şi să-mi accept lacrimile, doar că nu voiam să-ţi îngreunez sufleţelul. La fel ai făcut şi tu. Dar ne-am ştiut fiecare lacrimă. Sufletele le simţeau.

Aş vrea să-mi ajungă cuvintele astea, aş vrea să pot să-ţi dau din forţa sufletului meu, aş vrea să fie bine. Aş vrea să vezi cât eşti de minunată, aş vrea să te vezi prin ochii mei. Să vezi că vei învinge. Nu am putut să nu remarc, încă de la început, asemănările dintre noi. Regăsirea şi liniştea dată de scris, sensbilitatea sufletului, teama, dorul.. Toate încâlcite în poveşti şi dureri asemănătoare. Mi-ai acceptat aşa frumos sfaturile, chiar dacă ne despart ani de trăiri.  Eşti copil şi femeie în acelaşi timp. Eşti un întreg univers de culori, lumini, zâmbete şi fericiri. Cu tine nu mi-a fost niciodată teamă. Nu m-am temut că m-ai putea judeca sau certa. Am ştiut mereu că mă vei înţelege. Indiferent de ce voi face sau de ce voi spune. Ai ştiut să mă laşi să plâng, să plângem împreună, ai ştiut să aduci curcubeul lacrimilor când acestea îmi inundau sufletul. Ai ştiut să fii acolo mai bine decât oricine. Îmi dai o aşa siguranţă. Cu tine pot fi eu cu adevărat. Cu tine pot face orice. Cu tine mi-e bine.

Prima clipă, clipa aceea în care mi-ai cerut timid ajutorul a fost cea care avea să ne lege aşa frumos sufletul. Clipa aceea mi-a adus atâtea. Ce bine că m-ai găsit! Cum am spus, cuvintele sunt prea sărace. Dar cum pot descrie unele dintre cele mai frumoase clipe şi bătăi de inimă? Eşti o promisiune către viitor, către mine, către suflet, către un drum, un cer rupt de realitate. Cred în tine cu fiecare părticică din mine. Ştiu că vei reuşi. Nu mă îndoiesc de asta deloc. Poţi fi cine vrei. Poţi face ce vrei. Poţi zbura unde vrei. Poţi sări cât de sus vrei. Nu mă îndoiesc o clipă de asta. Nu mă pot îndoi de tine. Sunt multe drumuri. Trebuie să găseşti unul, să te agăţi de el cu forţa sufletului şi a visului. Să mergi, să alergi, să zbori. Trebuie să faci asta ţinând mereu o bucată dintr-un vis într-un buzunar şi o speranţă în altul. O s-o spun mereu. O s-o spun până nu voi mai avea cuvinte. Tu poţi! Tu eşti puternică! Vei reuşi! Şi atunci, cu inima bătând ca o nebună, vei striga către cer, către mine, către stele şi către tine că ai învins. E o luptă în care trebuie să lupţi. Să lupţi cu tot ce ai. Şi ce dacă nu-ţi mai ajung câteva vise? Ce dacă nu mai ai speranţe? Ce dacă azi nu mai ai zâmbete? Eu sunt aici. Ţi le pot da oricând. Numai să deschizi uşa sufletului. Să le laşi să intre. E lupta ta, draga mea, dar asta nu înseamnă că-ţi este interzis să plângi, să te ascunzi sau să ceri ajutor. Important este să nu renunţi. Poţi lupta cu orice armă vrei. Poţi chema mereu soldaţi să te ajute. Mă ofer voluntar, soldat pe frontul sufletului. Nu te îngrijora. Avem arme suficiente.

Nu ştiu dacă îţi va ajunge această scrisoare. Nu ştiu dacă-şi va atinge ţinta. Nu ştiu, dar încerc. Încerc până reuşesc. Caut alte cuvinte, găsesc eu ceva. Dar nu renunţ. Nu până nu-mi vei striga că ai învins. Doar atunci voi fi împăcată. Îţi ştiu bine povestea. Îţi ştiu bine sufletul. Încă mai ştiu ce promisiune mi-ai făcut. Te ştiu bine, copil, adult şi femeie.

Cum am mai spus cândva, într-o altă scrisoare, cineva acolo sus mă iubeşte. Da, mă iubeşte şi mă protejează. Tu eşti unul din oamenii frumoşi, îngerii trimişi pe pământ. Ai apărut într-o perioadă urâtă a vieţii mele. Perioada aceea obositoare după o luptă încheiată. Ai şters cu frumuseţea ta unele sechele, ai ajutat nişte răni să se vindece. Mi-ai deschis ochii. M-ai ajutat să privesc din exterior. Mi-ai redat o persectivă obiectivă a propriei vieţi. Abia atunci s-a încheiat lupta. Abia atunci am învins. Nu ţi-am spus atunci, am aşteptat un moment potrivit. Bine că am păstrat asta în suflet. O spun acum. Cu zâmbet de suflet învingător.

Da, am învins! Alex, am învins! Şi nu voi avea linişte până nu-mi vei striga fericirea ta!

Cu drag infinit,

Flori.

E ultima, promit

E ultima, promit

Drag fost om drag,

obişnuiam să te numesc cea mai bună prietenă, cel mai bun confident pentru suflet. Acum eşti doar un om, un simplu om; departe de mine şi de sufletul meu. Nu ai fost niciodată atât de departe..

Îţi scriu pentru că asta ştiu să fac cel mai bine, în ciuda a tot ce ai zis tu. Ţi-am mai scris, deşi pot jura cu mâna pe inimă că nu ai văzut, nu ai citit, nu ai hrănit sufletul, nu ai învăţat o lecţie. Îţi scriu acestă ultimă scrisoare, umplând-o cu toate cuvintele pe care nu am apucat să ţi le spun. Scriu cu degete tremurânde..

În ciuda a celor cinci luni ce au trecut peste sufletele noastre, tot nu pot să scriu frumos despre tine. Încă nu mi s-au închis rănile. Încă mă doare. Tare.. Aşa că te rog să mă scuzi dacă folosesc cuvinte urâte. Toate vin din suflet.

Vreau să ştii că te-am iertat. Te-am iertat pentru tot, de foarte mult timp. Am iertat cu sufletul uşor, dar încărcat de povara unei amintiri urâte ce le umbreşte pe cele bune, construite în timp de noi. Am iertat chiar dacă mi-ai spus cu aroganţă că nu vrei să fii iertată. Ştiu ce ai vrut. Răzbunare. Ceea ce nu ai ştiut tu este că răzbunarea este o armă slabă ce se întoarce împotriva ta.

Îmi amintesc cu lacrimi în ochi cum nici tu nu m-ai susţinut. Deşi ştiai cel mai bine ce furtună îmi răvăşea portul sufletului. Ai ales şi tu varianta uşoară. În loc să mă înţelegi, să mă ajuţi să ies din întunericul ce-mi invada sufletul, m-ai împins mai tare, mai puternic, mai adânc. Ai ales să mă judeci, să-mi critici şi dezaprobi fiecare decizie. Ţi-am dat cuvinte din suflet, mânzgălite într-un jurnal dăruit de tine, dar nu ai vrut să le auzi. Să mă auzi. Ţipam acolo, sufletul îmi sângera, iar tu mă ignorai. Cu zâmbetul pe buze, parcă.

M-a durut. M-a durut şi mă doare. Chiar şi acum, ştiind cât de puţin îţi pasă. Ştii, e ironic. Mi-ai interzis să numesc alţi oameni prietenii mei. Da, şi eu am făcut acelaşi lucru. Dar cu o singură persoană. O persoană rea, cu sufletul egoist. Mă bucur însă că tu o mai ai pe ea. Totuşi, mă întreb cât va ma dura până-şi va arăta adevărata faţă. Vreau să ştii că mi-e  bine şi singură.  Chiar dacă mă doare sufletul. Chiar dacă mai sunt doar eu şi el. Măcar el mă ascultă, mâ înţelege. De la el nu cerşesc atenţie şi înţelegere.

Da, sunt distrusă, copilă visătoare, poate şi nebună, poate am nevoie de un psiholog sau chiar de un psihiatru, aşa cum mi-ai strigat într-o zi. Nu sunt perfectă. Greşesc foarte des şi foarte mult. Dar nu eşti în măsură să-mi spui asta. Nu eşti când tu nu ai vrut să fii acolo. Cu sufletul. Crezi că în starea în care eram aveam nevoie să mi se spună că nu voi reuşi, că nu va fi bine?

Au fost peste zece ani frumoşi pe care îi păstrez cu drag în suflet. Mai sunt momente când mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş spune câteva lucruri importante pentru sufletul meu. Mai sunt momente când vreau să fii aici. Mai sunt şi vor fi. Dar sunt umbrite de o veche frică. Ţin să spun că azi sunt bine. Poate te-ai întrebat asta cândva. Mi-e bine. Mi-e bine chiar dacă e greu. Plănuiam atâtea lucruri împreună!

Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot. Pentru fiecare fotografie, amintire frumoasă sau dureroasă, pentru cele mai frumoase bătăi de inimă, pentru fiecare cuvânt frumos şi urât, pentru fiecare stea numărată, pentru fiecare clipă, pentru visuri, sprijin, zâmbet şi lacrimă, pentru fiecare hohot de râs, speranţă, cadou, pentru fiecare îmbrăţişare şi pupic dulce. M-ai învăţat ceva foarte important. Aceea că nu există prieteni adevăraţi. Lecţia asta o puteam învăţa mai devreme sau mai târziu. Mă bucur că am învăţat-o acum. Am pornit la drum greu cu mine şi trebuie să ştiu cât mai multe despre oameni şi viaţă, pentru a nu mă întoarce înapoi. Mi-aş dori să cred că am lăsat şi eu ceva frumos în sufletul tău, că te-am învăţat şi eu ceva, bun sau rău.

De-ar fi să mă iau după scuza ta, nu te-aş fi iertat niciodată. Ştii, se crease o anumită distanţă între noi. O distanţă ce o voiam aproape.Te voiam aproape. Ceea ce nu ai putut tu să înţelegi niciodată este sufletul meu. Da, m-am schimbat. Nu mai sunt copilul arogant, rece şi nepăsător, materialist, purtător al unui limbaj colorat. Nu ai putut să accepţi asta. Ai vrut să mă schimbi înapoi. Nu conta că urcasem trepte importante, că învăţasem că oamenii pot fi buni, cu suflete frumoase, că am învăţat să-mi iubesc părinţii mai mult decât mine. Nu mai eram bună pentru tine. Am fost un obiect pe care îl muta oricine, unde voia, când voia. Asta ţi-a dat atâta putere asupra sufletului meu. Nu ai putut să accepţi că mă apucasem de scris. O considerai o prostie. Şi dacă ţineai la mine, aşa cum declarai, nu-mi făceai asta. Tu doar credeai că ţii la mine, că-mi faci bine când tu tăiai din aripile sufletului meu. Asta a fost marea ta greşeală. Tu te iubeai doar pe tine, acuzându-mă pe mine de victimizare când tu o făceai mai des şi mai intens decât mine.

Aş avea atâtea să-ţi spun. Dar degeaba. Nu pot scrie unei fantome. Nu uneia ca tine. O fantomă ce şi-a ales singură calea. Nu te mai caut. Nu vreau să mă mai cauţi. Nu pot simţi decât dezamăgire profundă şi o durere surdă peste suflet. Eu nu pot fi cine vrei tu să fiu, iar tu nu poţi fi cine vreau să fii. Ştiu că şi tu ai câteva probleme, dureroase, pietre grele peste suflet, dar nu trebuie să ai atitudinea asta. Poate îţi va fi mai bine fără mine. Eu asta îţi doresc.

Îţi mai spun, mă îndrept spre final şi nu am zis asta,că nu vreau să ştiu data când ai ales să pleci şi tu din suflet, nu vreau să mi te amintesc aşa. Nu vreau să-mi calculez fericirile prezente şi viitoare în funcţie de câte luni au trecut de când nu te-am mai salutat.

Rămâi un semn de suflet pentru mine. Ştiu că nimic nu va mai fi ca înainte pentru că ştiu că nu voi putea să mă încred în tine. Rămân cu o lecţie în suflet, cu sute de cufere de amintiri, cu vocea ta umblând prin suflet, cu ochii albaştrii ai unui om alături de care am trăit paisprezece ani. 

Cu drag,

un om.