Castele de suspine

Mă tem că nu-mi ajung anii să-mi amintesc şi să păstrez, sub cutie de sentimente, toate cuvintele ce-au zdruncinat şi au atins o singură ţintă. Sufletul îl voiai, doamnă? 

Iertarea e doar un substantiv, iar rolurile ni le jucăm atât de fals încât nici nu se ridică cortina. Că nu ştiu să fiu copil e adevărul tău care a făcut găuri ȋn sufletul meu, un vid despre care-mi interzic să scriu, să vorbesc, să plang..  Neştiinţa ta e sinonimă cu infinitul, o realitate imposibil de asumat, atât de diferită de a mea, scrisă şi plansă. 

Pe sol tare şi crăpat, uitat de ploi şi de iarba moale, m-ai forţat să mă aşez. Cuvintele şi stânga şi dreapta au fost tăişul ce-a colorat pământul în roşu. Iar eu am învăţat din nou să merg, să alung visul şi dulceaţa zborului. 

Şi tot nu zâmbeşti. 

Opus rămasului e verbul pe care nu ştiu unde şi cum să-l ascund. Plâng şi aştept până la sânge libertarea. Inima-mi sparge cutia toracică la visul pe care-l aştept şi-l conturez noapte de noapte în fiecare vis, dar realitatea ȋmi striveşte sternul, căci libertatea nu-mi aparține și n-o să vină. Niciodată. 

Anunțuri

Fluturi diformi

Mi se citeşte pierzania în ochi, dar nu vede nimeni. Tac, oricum nu-i pasă nimănui. Atât de singură am rămas, că nici cu mine însămi nu am curaj să vorbesc. 

Plouă amar, cu urlet şi parcă-mi văd anii-n stropii pe care nu îndrăznesc să-i privesc. Nu-i ascult, dar ştiu că-s la fel ca ieri, plouă a neputinţă, a suflete grele. Plouă degeaba.. 

Singurătatea mi s-a lipit de suflet şi ştiu că o să ne înghesuim în acelaşi sicriu, pe aceaşi cruce pe care vor fi scrişi niște ani netrăiți. Dar tu ştii? 

De ce mai plouă? 

Întrebare după întrebare şi nici măcar un răspuns. Am obosit. Cum să cred ca va fi bine când aş putea să număr pe degetele de la o singură mână de câte ori a fost până acum? 

Cinci litere mă definesc, un singur cuvânt amar şi un infinit de emoţii, regrete şi sentimente. Toate, negative, grele, apăsătoare, saci de neputinţă murdară şi singurătate bolnavă. Vezi, fără fluturi, fără flori.. 

Am greşit şi nu mă tem să recunosc. Dar mă izbesc mereu de acest „dar” şi nu-mi pot reţine tremurul. Mă înec într-un „de ce? ” inutil, pe care nu am curaj să-l rostesc. 

Repierderi

Trebuia să plâng azi. 

Pierderea definitivă a Universului meu m-a adus în stadiul în care plâng zi şi noapte, în care abia pot deosebi realul de imaginar, în punctul suprem al suferinţei mele, unde fiecare proces simplu de respiraţie mă doare. 

Dorul m-a transformat în hârtie, iar eu nu-i sunt datoare cu nimic. Nimeni nu vrea oameni de hârtie, nimeni nu citeşte, nimeni nu ştie, nimeni nu caută, nu întreabă. Aşteptare plus dor egal un suflet mort şi-un doliu înfinit. 

Am greşit c-am crezut că va fi bine şi că m-am agăţat de-o speranţă care m-a jefuit de prea multe bătăi de inimă. Mi-au furat toate din ani şi m-au transformat în cenuşă, un morman de gri, neînsufleţit şi gol, un morman pierdut, aşteptând vântul care nu mai vine. 

Am greşit de prea multe ori şi am pierdut totul într-o viaţă pe care abia am început-o. Din greşeli nu se învaţă, căci durerea nu-ţi spune decât să plângi şi să taci, ascuns de tine şi de ziua de mâine, în care vei pune din nou sufletul în faţă, chiar dacă e mort. 

Sunt dezamăgiri care nu se uită şi greşeli care nu se plătesc în veci. Sunt momente în care binele e răsplătit cu rău, iar răul cu binele pe care-l aşteptăm eu prin decembrie. 





P.S: O să plângi. 

Drag copil, 

Nu te împotrivi timpului, căci vei pierde. Nu te lupţi doar cu el; ai multe bătălii, atât de multe încât te poţi considera soldat. Fără arme, pe frontul realităţii. Te lupţi cu viaţa.. 
O să înveţi multe. Tabla înmulţirii şi istoria românilor, gramatica si geografia fizică, iubirea pentru părinţi şi pentru băiatul acela de la A, cu nume şi aspect venite parcă din altă lume. Lumea ta.. 

Geometria pare tot mai grea şi viaţa foarte uşoară. E vremea în care oamenii mari sunt aiuriţi, căci tu deţii fericirea, iar ei o caută prin toate unghiurile. Totuşi, îţi doreşti să creşti.. Dar te grăbeşti. Clişeic si deloc eroic, pici într-o capcană uriaşă din care nu mai poţi ieşi. Eşti pe teren minat, soldatule.. 

Şi abia apoi îţi dai seama.. 

Părinţii mint, iar băiatul de la A nu o place pe fata de la B. Nu, nici măcar nu o observă. Prietenii nu-ţi mai sunt prieteni, deşi v-aţi numit fraţi şi aţi scris numele voastre pe asfalt, cu creta albastră. Toate florile se ofilesc, inclusiv tu, copil cu nume de floare. Morţii nu se duc în ceruri şi Moş Craciun nu există. 

Ultima poezie învăţată se pierde în fumul înţepător al primei ţigări fumate. Ultima temă şi notă de zece rămâne uitată in carnet, acum notele mici şi absenţele ocupă catalogul. Şi vor veni părinţii la şedinţă şi vei avea certuri în maşină şi vei fi atât de rebel încât vei crede că nimeni nu te poate opri, că tu te împotriveşti şi vieţii, şi timpului.. 

A doua greşeală.. 

O sa uiţi. De certuri, de reguli, de uniforma călcată şi de leul pe care-l primeai zilnic, de ciocolata ȋn ambalaj roşu.. De băiatul de la A. 

Apoi cazi. Brusc. Rapid. Dureros. Cazi şi nu te mai ridici. Rămâi prieten cu tine şi încerci să faci ceva, sa fii cineva. Şi o să visezi muult, cu patos şi forţă sufletească. După, vei râde de tine. Căci visurile nu se împlinesc. Căci ai fost prost. 

O să înţelegi totul şi o să ştii care e blestemul. Îţi vei face loc in alte lumi, o sa rămâi fără stele şi fără forţă sufletească. O să fii pustiu şi o să te reapuci de poezii. 

Soldatule, eşti un prost. Şi ai pierdut. 

Cu regret,

Tu.

.