Adulter

Adulter

„Când iubeşti, trebuie să fii pregătit pentru orice, fiindcă dragostea este ca un caleidoscop, din acelea de care aveam când eram copii. E în continuă mişcare şi nu se repetă niciodată.”

Dragostea poate fi cel mai bun medicamnent, dar, de asemenea, poate fi şi cel mai puternic drog. Nu sunt de acord cu adulterul; niciodată nu voi fi. Însă povestea Lindei nu poate trece neobservată sufletului meu. Linda, frumoasa Linda, frumoasa femeie de 31 de ani cu o căsnicie şi o viaţă aparent perfectă, se află la marginea unei prăpastii. O prăpastie construită din propriile nelinişti, îndoieli şi fericiri mimate. O prăpastie adâncă, fără cale de ieşire.

Pe tot parcursul acestei cărţi, nu am văzut o altă latură a Lindei decât cea care mi-a fost prezentată iniţial, a unei nevoi teribile de ajutor, a unei femei încurcată în propriile perfecţiuni. Ceea ce a făcut nu-şi are scuză, dar cine sunt eu să o judec? O relaţie cu fostul iubit din liceu. Ar fi sunat mai bine dacă membrii relaţiei nu erau căsătoriţi. Dar ei, prin relaţia lor, s-au regăsit. Şi-au făcut un bine, aş putea spune, pentru că amândoi, mai mult sau mai puţin, erau pierduţi. Şi-au găsit lumina. Împreună. Apoi s-au separat. Linda, după atâtea vizite la diverşi psihologi, tot se temea de o posibilă depresie. Tot încerca să o compromită pe soţia amantului ei. Cu toate astea, s-a vindecat.

Mi-a fost prezentată la final o dulce împăcare a sufletului. Da, iubirea e puternică, iubirea poate salva vieţi. Acesta a fost cazul Lindei. Iubirea pe care o purta soţului ei a ajutat-o să revină pe drumul cel bun, drumul lor.

„Nu tu îţi alegi viaţa: ea este cea care te alege. N-are rost să te întrebi de ce ai parte de bucurii sau de tristeţi. Acceptă şi mergi mai departe!”

Oscar şi Tanti Roz

Oscar şi Tanti Roz

De ce iei copii la sânul tău, Doamne? De ce îi iei înainte de a se bucura de ceea ce Tu ai creat pentru ei, pentru noi?

Şi eu încă cerşesc ani din copilărie. Ce suflet egoist..

Oscar, băieţel visător, suflet frumos, ţi-aş da toţi anii mei. Doar, doar să te bucuri mai mult. Dar nu pot şi numai gândul că, înainte de a pleca, tu ai visat, ai sperat, ai gustat din împlinire, îmi mai alungă din vinovăţie. Îţi vorbesc din suflet, ca de la copil la copil. Ştii ceva? Trebuie să-ţi mulţumesc, micuţule. M-ai învăţat o lecţie foarte importantă. De asemenea, tu şi Tanti Roz mi-aţi întărit credinţa. Mă împrietenesc şi eu cu bărbosul.

Parcă te cunosc de-o viaţă.. Hai să ne jucăm împreună. Îi poţi lua şi pe prietenii tăi. Vine şi Peggi-Albăstrea. Bineînţeles că o vom chema şi pe Tanti Roz. Abia aştept să-mi povesteşti cât de departe e cerul şi cât de bine este acolo sus. Mă vezi zâmbindu-ţi?

Hai să facem un pact. De fapt, o promisiune. Urăsc aranjamentele. Promite-mi că-mi vei face mereu cu mâna de sus de fiecare dată când greşesc, când plâng după oameni şi amintiri, când cerşesc din nou ani. Nu mă lăsa să greşesc. Nu întotdeauna. Mai trebuie să învăţ din ele.

Tu, Oscar, ai forţa sufletului. Tu, micuţule, ai învins.

Doamne, lasă copiii să-şi trăiască viaţa! Şi mai dă-i vacanţă inamicului tuturor, Cancerul!

Bătrânul şi marea

407577_446892605348330_1821444575_n       Un bătrân.. O barcă…O mare înspumată.. O aventură plină de învăţături şi curaj.. O poveste.. Povestea lui Santiago, un pescar bătrân dintr-un sac sărăc, un pescar care nu mai prinsese nicun peşte de mai bine de 80 de zile. Se lasă încurajat de Manolin, un puşti pasionat de mare la fel ca bătrânul nostru .

Porneşte devreme, mai devreme de răsăritul soarelui cu puţină momeală şi un strop de speranţă ascuns în suflet. Se stabileşte în vechea barcă, barca ce l-a purtat pe cele mai frumoase şi misterioase mări în care se oglindeau luna şi stelele. Nu a fost singur pe mare nici măcar pentru o secundă. Am fost acolo, într-un colţ retras a bărcii. I-am ascutat fiecare gând, regret, amintire, încurajare, i-am prins fiecare temere.

Un peşte uriaş, frumos colorat, un peşte puternic a tras de momeala bătrânului. A urmat o luptă crâcenă ce a durat câteva zile. Un peşte puternic ce trăgea barca înainte.. Un bătrân ce nu se lasă învins în ciuda durerii mâinilor, a umerilor, a spatelui şi a ameţelii. I-am observat mândră îndemânarea câştigată după atâţia ani pe mare.

Mai este nevoie să spun că Santiago a câştigat lupta?

Ei bine, câştigătorul şi-a înghesuit premiul în barcă şi a pornit uşurel spre casă, împins de curent. Adevărata luptă abia acum începe. A reuşit să ucidă primul rechin, apoi pe ceilalţi, dar oboseala plus lipsa armelor au dus la mutilarea frumosului peşte – toată speranţa şi mândria bâtrânului..

Se socotea din nou fără noroc.. Un pescar învins..

Dar se înşală. Este un câştigător. A adus acasă, după atâtea lupte, scheletul unui peşte magnific. A alungat ghinionul şi a câştigat grămezi de respect şi admiraţie. A mea, a puştiului şi a oamenilor din sat. Pentru mine Santiago rămâne pescarul curajos cu ani de experienţă pe mare, un om puternic, chibzuit şi inteligent, un pescar fără cusur. Un suprem cunoscător al mării.

Un veac de singuratate

Gabriel Garcia Marquez crează un frumos tablou al unei vieţi modeste într-o comunitate sătească definită prin simplitate.
„Un veac de singuratate” este o carte specială, cu mormane întregi de lecţii de viaţă, o carte minunată, plină de promisiuni, magie şi mister.
M-a captivat pe loc. Parcă m-a prins strâns de mână şi m-a aruncat în centrul acţiunii, alături de personaje.M-a găsit însetată după cunoaştere şi aventură. Mi-a redat, ca un bun prieten, ceea ce căutam. Mi-a creat panorama unui război, mărturiile unui soldat, imaginea, frica, resemnarea celor care erau executaţi în faţa unui perete rece de piatră. De multă vreme aveam nevoie de o aşa carte. Am uitat să respir printre nenumăratele aventuri.
Romanul trasează proiectul existenţial al José Arcadienilor şi Aurelienilor.
Am petrecut fiecare oră în odăiţa lui Melchiade, alături de José Arcadio Buendía, fondatorul satului Macondo, un sătuc uitat de civilizaţie, aruncat între mlaştini, păduri şi munţi; am tresărit la fiecare experiment eşuat şi am aprins rapid un zâmbet larg pentru fiecare descoperire fascinantă. Am stat cu el, legaţi de castanul bătrân din curte, discutând în şoaptă despre viitoarele proiecte şi descifrarea manuscriselor lui Melchiade, ţiganul bătrân care aducea mereu în iunie câte o altă invenţie adusă din „Lumea de afară”.
Primii au fost cei doi magneţi pe care José Arcadio Buendía i-a cumpărat imediat. Aceştia au fost urmaţi de o lupă, o oglindă, proteza dentară, un covor zburător etc. Acesta a fost inceputul, lansarea lui în cadrul descoperirilor.
Trebuie să precizez că José Arcadio Buendía era în deplinătatea facultăţilor sale mintale.
Am luptat pe front alături de colonelul Aureliano Buendía. Am participat mândră la toate cele 32 de războaie pierdute şi la fiecare tratat încheiat. De asemenea, am fost alături de el în nenumăratele vizite ale morţii. Am asistat şi la moartea celor 17 fii ai săi, însemnaţi cu o cruce de cenuşă pe frunte. Cruce ce le-a adus moartea, din păcate. Am călătorit alături fratele său, José Arcadio, plecat să străbată lumea.
M-am frământat de grija lor alături de Ursula, mama lor,o femeie puternică, stăpâna familiei, dar și membrul care trăiește de-a lungul celor mai multe generații. În jur de 114 sau 122 de ani.
Am pregătit alături de ea animăluţe din zahăr ars.
Am încercat să ghicesc taina secretelor Rebeccăi, fetiţa trimisă de nişte rude îndepărtate în casa Buendía. Am participat şi eu la iniţiativa Ursulei de a o opri din a mânca pământ.
Am urzit planuri alături de Amaranta, prima fiică a soţilor Buendía, pentru a o rupe legătura dintre Rebecca şi Pedro Crespi, un pianist visător.
Şi am avut şanse de izbândă.
Aceasta s-a căsătorit cu José Arcadio, întors din lunga călătorie alături de ţigani, mai frumos, mai tânăr şi mai puternic ca niciodată. S-au căsătorit în ciuda temerilor Ursulei cum că s-ar naşte copiii cu coadă de purcel din cauza gradului de rudenie dintre cei doi. Am urmărit cursul vieţii fiecărui Aurelian şi Arcadian. Am tresărit la uciderea lor şi am zâmbit alături de toţi cei care au avut succes.
Am aşteptat cu nerăbdare alături de ei să se oprească ploaia de rău-augur, ce a ţinut aproape 5 ani, urmată apoi de mai bine de 10 ani de secetă îndelungată.
Fiecare personaj a avut de câştigat şi de pierdut. Fiecare şi-a purtat amprenta unui veac de singurătate.
Melchiade se întorsese din lumea morților, deoarece nu putuse îndura singurătatea.
José Arcadio Buendía şi-a cărat singurătatea legat de castanul din curte.
Rebecca, după uciderea soţului ei, şi-a purtat singurătatea în casa cumpărată de José Arcadio, atacată de mii de buruieni şi insecte.
Amaranta, după câştigarea lui Pedro Crespi, a refuzat căsătoria cu el şi cu un colonel prieten cu fratele ei, şi-a îngropat singurătatea ocupându-se de creşterea copiiilor ce se năşteau în casa părintească.
Încet, încet, asistam la pierderea a câte unui personaj.
Gemenii, fii lui Arcadio şi Santa Sofia de la Piedad, José Arcadio al II-lea şi Aureliano al II-lea, au murit în acelaşi timp, unul împlinit, mulţumit de viaţă, iar celălalt cu regretul că nu a reuşit să dezlege tainele manuscriselor lui Melchiade.
Peste ani şi ani, casa a rămas goală, doar Aureliano, fiul lui Mauricio Babilonia şi Renata Remedios şi Fernanda Daza, bunica acestuia, se mai luptau cu insectele şi buruienile.
Aureliano era şi el vrăjit de tainele manuscriselor; ajunsese mai departe cu descifrarea lor decât orice Buendía.
Moartea nu o ocoleşte nici pe Fernanda, găsită moartă în propria cameră de către Aureliano. Fiul acesteia, José Arcadio, se întoarce acasă pentru a-şi înmormânta mama. Acesta este singurul care găseşte comoara ascunsă de Ursula, pe care o pierde însă din neglijenţă.
Între timp, Aureliano nu mai acorda atâta importanţă manuscriselor.
Odată cu sosirea mătuşii sale, Amaranta Ursula şi a soţului ei Gaston, încep şi frământările şi dorinţele carnale ale acestuia.
Începe o aventură cu Amaranta Ursula, rodul pasiunii lor fiind un copil cu codiţă de purcel. Temerile Ursulei s-au adeverit.
Într-o zi însă, Aureliano află taina mult-dorită a manuscriselor. Un veac se scursese. Ultimul..Ultimul veac de sigurătate, căci Aureliano şi Macondo plus taina manuscriselor au fost înghiţiţi pe vecie. 🙂

Cartea. Veşnicie în sicriu de hârtie

10406609_551296968338083_7483145455050220328_nCine mai suntem oare?

Ne numim copiii părinţilor noştri, tineri frumoşi cu un larg viitor strălucit înainte, elevi pe băncile târzii ale liceului.

Dar ce fel de elevi, aş îndrăzni să întreb.

Chiar acum câteva zile mi-am exprimat dezacordul în legătură cu lacoma tehnologie care ne îngroapă tinereţea şi plasa ei lipicioasă în care am căzut. Suntem generaţia viitorului. Suntem speranţa şoptită de pe buzele oamenilor dragi care ne susţin necondiţionat. Dar ne-am pierdut pe drum. Am pierdut lupta cu tehnologia şi ne-am lipit de plasa ei ţesută strategic în întuneric. Am devenit dependenţi de cutia luminoasă de la biroul frumos-decorat, ne-am îngropat personalitatea şi tinereţea în faţa monitorului. Nimic nu este mai important ca lectura acum.

Lectura este un câmp infinit care ne defineşte mai mult de jumătate din dezvoltarea personală.

Se joacă cu imaginaţia noastră, ne umple vocabularul de noi cuvinte şi expresii, ne parfumează sufletul cu lecţii de viaţă, ne ajută să fim oameni. Oameni plini de umanitate. Ne ascundem în baruri, surzi la chemarea cărţilor din bibliotecile goale şi prăfuite. Se tem de molii, singure, fără nişte mâini nerăbdătoare şi o pereche de ochi însetaţi după cunoaştere. Au nevoie de noi, în aceaşi măsură în care noi avem nevoie de ele. Ne-am privat de prea mult timp şi din păcate încă continuăm să ne privăm de mirosul şi fragilitatea cărţilor, de puterea şi impactul cuvintelor asupra noastră. A fiecărei bucăţele din noi. Trup. Suflet. Minte. Inimă.

Când am uitat să ne mai pierdem în dulcea visare provocată de cuvintele motivaţionale?

Pentru mine, fiecare carte a închis şi a deschis câte o uşă, fiecare a reprezentat câte o stea pe cerul meu atât de strălucitor acum, fiecare carte a purtat câte un pas înainte pe drumul vieţii. M-am descoperit treptat ca om, copil, cititor. Am şlefuit uşor la formarea mea, ghidându-mă după tiparul personajelor preferate din fiecare univers perfect. Sufletul îmi vibrează de emoţie de fiecare dată când trec pragul bibliotecii. Acorduri fine de muzică se aud în surdină, iar cărţile îmi şoptesc să le mângâi încetişor. Le zâmbesc veselă tuturor, inclusiv cerului meu şi soarelui care-şi trimite razele de lumină să gâdile firele subţiri de praf. Îi zâmbesc, de asemenea, omului drag, gardian al cărţilor năzdrăvane, un om frumos şi cald.

Eu mi-am găsit locul. Eu am răspuns chemării cunoaşterii. Acceptă şi tu până nu e prea târziu.

Dragostea în vremea holerei.

20150222_165000Cât de mult timp îţi poţi aştepta persoana iubită? Cât de arzătoare vor deveni sentimentele?

Florentino Ariza ne arată cât de frumoasă şi puternică poate fi o iubire in tinereţe. Era el, bietul tânăr telegrafist, care aştepta timid sub migdalii parfumaţi apariţia tinerei Fermina Daza, o fată frumoasă, inteligentă, timidă şi misterioasă. O aştepta cu nerăbdare în fiecare zi, pe aceiaşi bancă umedă, sub aceiaşi migdali, cu o carte pe care doar se prefăcea c-o citeşte. O zărea deseori, de fiecare dată când inima i-o cerea. I-a scris scris mormane de scrisori de dragoste, declarându-şi admiraţia şi bunele intenţii. Au schimbat nenumărate scrisori şi cadouri simple, dar semnificative. Îşi hrăneau sufletele înfometate cu amintiri şi speranţa unui viitor împreună.

Dar soarta a ales să-i despartă. Aflându-se de idila ei nevinovată, Fermina Daza este nevoită să se mute departe, în alt oraş. Departe de tânărul care o aştepta sub umbra migddalilor. Au găsit totuşi o cale de a coresponda în secret, pentru a hrăni văpaia tinerei iubiri. Reîntoarsă în oraş, oraşul lor, Fermina decide să stingă flacara iubirii adolescentine. I-a înapoiat toate cadourile cu rugămintea de a i se întoarce gestul.

Bucăţi din sufletul tânărului se desprinseseră din el, alergând către mare, unde cerul căzuse peste ele. Ajutat de unchiul său, acesta porneşte într-o călătorie care promitea schimbarea carierei. Însă iubirea pentru Fermina Daza şi oraşul lor cu migdalii parfumaţi l-au determinat să se întoarcă. A regăsit-o la braţul unui doctor bogat, însărcinată în şase luni. Din acel trist moment şi-a dorit cu ardoare moartea bărbatului care avea privilegiul de a dormi, noapte de noapte, în braţele acelei făpturi minunate. Deşi jurase că-şi va păstra virginitatea pentru ea, un episod spontan de pe corabie îi schimbă perspectiva. Aşa ajunge la uluitorul număr de 622 de relaţii însemnate în cele 25 de caiete prăfuite. Era extrem de discret, refuzând gândul ca unica lui dragoste să-i descopere infidelitatea.

Dar nici în casa familiei Urbino, lucrurile nu erau prea frumoase. Se certau mereu pe motive mărunte, uneori. Erau crăpături semnificative în căsnicia lor, mai ales după infidelitatea domnului Urbino. Moartea neaşteptată a acestuia şochează toată lumea.

Momentul pe care Florentino Ariza îl aşteptase, sosise, dar era prea târziu. Văuduva Fermina l-a izgonit rece.

Cum mai putea supravieţui o iubire la o aşa vârstă, o flacără ce nu mai fusese alimentată încă din tinereţe? Dar dragostea nu moare niciodată. Dragostea e prezentă la toate vârstele. Pe dragoste nu se depune praful..

După 132 de scrisori fără răspuns, vizite săptămânale şi o revelaţie a morţii, Florentino Ariza, un om trecut peste 70 de ani, cu aceleaşi haine vechi şi aceaşi pălărie funebră, director C.F.C. acum, a trăit toate momentele pe care le-a aşteptat cu ardoare 50 de ani, 9 luni şi 4 zile.

Au pornit timizi într-o călătorie cu vaporul, pe valurile spumoase ale mării infinite, în căutarea locului magic în care apune soarele, supravegheaţi de cerul vesel, mândru de iubirea lor. Episodul iubirii se derula încet, îmbătându-i cu fericire, împlinire şi o uşoară nostalgie..

S-au ţinut de mână ca în tinereţe, şi-au şoptit cuvinte dragi, frumoase, s-au iubit în tăcere în cabina vaporului purtat lin de vântul călduţ, parcă împrăştiind aroma migdalilor parfumaţi…

„Cu totul alta ar fi fost viaţa lor dacă ar fi înţeles la timp că e mai simplu să eviţi marile catastrofe matrimoniale decât mizeriile mărunte de fiecare zi. Până la urmă, au învăţat totuşi ceva împreună, şi anume, că înţelepciunea ne vine când nu mai avem ce face cu ea.”

„Ce păcat că mai sunt oameni care se sinucid din alte motive decât din dragoste.”

„Când ne moare cineva drag, ar trebui să piară o dată cu el toate lucrurile care i-au aparţinut.”

„(…) oamenii nu se nasc o dată pentru totdeauna în ziua când vin pe lume, viaţa obligându-i să se nască din nou, chiar de mai multe ori.”

„În chestia asta dragostea prea multă e la fel de rea ca lipsa de dragoste.”

“Era încă prea tânăr ca să știe că memoria inimii evită amintirile dezagreabile, exaltându‑le numai pe cele plăcute, artificiu grație căruia reușim să ne suportăm trecutul.”

Pânză de păianjen

Am citit cu enutziasm această carte superbă în urmă cu câteva luni.

Încă din primele pagini am simţit emoţia puternică a autoarei. M-am regăsit chiar de câteva ori în paginile pătate de vreme şi în şirurile lungi de cuvinte venite din suflet. Am descoperit treptat cât de înselătoare pot fi aparenţele, câte vise şi speranţe poate avea cineva, cât dor se poate ascunde în suflet şi câte sacrificii face o mamă pentru binele copiilor săi.

Diana, o fată frumoasă, tânără, inteligentă, o fată cu un suflet crud şi frumos, cu un copil vesel şi naiv ascuns în el, îşi lasă povestea în mâinile Ilincăi, o prietenă din copilărie.

O fată săracă ce-şi dorea să-şi termine studiile.

O fată care ştie că poate şi că merită să trăiască altfel.

Se mutau dintr-o casă în alta, din cauza sărăciei, de fiecare dată, condiţiile fiind mai proaste. Aparent, ai putea spune că nu avea un loc al ei, dar ea era strâns legată de unul.

Pentru Diana, liniştea şi albastrul mării era totul. Era locul ei de suflet. Era „acasă” al ei. O vară fără a sauta cerul, fără a se pierde în valurile năzdrăvane ale mării, fără a o privi în linişte de pe nisipul cald, era o vară pierdută. Îşi încărca sufletul cu energie şi speranţă. Îşi trata nostalgia şi arunca problemele pe fundul mării. Îşi lăsa acolo şi visele ce i-au rămas mici. Lăsa şi pleca cu noi bucăţi din ea, din mare, din frumuseţea ei şi a oamenilor ce o admirau ca şi ea, în tăcere.

paing

„Vezi, aşa îmi închipui viaţa, ca o pânză de păianjen imensă, cenuşie, lipicioasă, în care omul se zbate ca o muscă. Undeva păzeşte carnivorul: păianjenul..”

“Te găsesc atât de schimbată încât îmi este teamă să nu te înşel pe tine cu tine. “

“O coincidenţă, privită din afară, nu e decât “curioasă”; trăită, e năucitoare, te îngheaţă.”

“Oamenii sunt chinuiţi de nelinişti, de îndoieli, de întrebări fără răspuns. Pentru oricine realitatea poate fi şi altfel, adevărul poate fi altul. Toate aceste îndoieli sunt ca microbii din organism, care pot lupta cu cei care îi atacă din afară. “

“Dacă joci la loterie, poţi să câştigi sau să pierzi. Dar dacă nu joci… Mi se pare că ai atât de puţin acum, că nu ai ce pierde jucând. Deci, trebuie să încerci!”

„Tu ştii cum sună plânsul atunci când nu-l ascultă decât lucrurile din casă, pereţii?”

“Din zâmbetul ei vesel, zglobiu, nu mai rămânea decât o fărâmă, foarte tristă.”