Despre cine scriai?

Despre cine scriai?

Voi găsi o zi frumoasă, plină de toamnă şi de melancolii efemere, voi găsi un peisaj nou, frumos, şi-mi voi deşira toată viaţa. Tot ce nu am apucat să scriu sau tot ce am crezut că mă va trage în jos. Le scriu acum şi le dau drumul mai târziu, când îmi va mai creşte sufletul.

Şi tot ce a fost scris cu dor şi frică, va fi aruncat spre cerul toamnei. 

O voi numi ziua eliberării, va fi o zi a tuturor anotimpurilor. Ca o carte. Toamna, iarna, vara(mai puţin) şi primăvara. În ele voi investi cu un cufăr mult prea greu. 

Nu e o promisiune. Nu e un plan. Nu e vis. Nu e ceva ce trebuie să fac cu orice preţ. Nu ştiu ce este şi nu ştiu ce va fi. 

Unde eşti copilărie?

Îmi spuneam cândva că am un port în suflet. Şi că sunt acolo destule corăbii care să înveselească punţile. Mai târziu, aveam să scriu cum fiecare corabie părăsea uşor portul, lăsând în urmă amintirea valurilor. Îmi dărămam punţile şi farul, secam marea cu nisipul. 

Tot ce mi-a mai rămas este un cufăr mare, în care am înghesuit tot. 

Şi vreau o ancoră. 

Anunțuri

Neparolat: Oameni şi cuvinte

Nu ştiu cum să încep. Caut de minute bune un titlu potrivit, iar acum nu găsesc cuvinte. Nici măcar nu ştiu dacă asta e o scrisoare sau dacă eu sunt destinatarul. Ştiu că azi, acum, am o teribilă nevoie să scriu. Simt că-mi explodează sufletul. Am încercat să fur din frazele ultimului articol, am căutat printre schiţe, dar nimic nu este potrivit. Credeam că nu pot să scriu când sunt fericită. Dar acum, acum de ce nu-mi găsesc cuvintele? Acum când mă înţeapă nişte lacrimi..

Mi-e şi teamă să mai spun că mi-e teamă. Am zis-o de atâtea ori că până şi eu m-am săturat de asta. Dar.. mi-e atât de teamă. Niciodată nu mi-a fost aşa teamă. Mi-e teamă să şi plâng, să nu mă sparg în mii de bucăţele. Înconjurată de singurătate, nu mă voi mai găsi niciodată. Mi-e teamă să plâng. Am făcut-o prea des şi prea mult, iar acum mi-e teamă că nu o să mă mai opresc.Însă, în acelaşi timp, mi-e teamă că dacă ţin totul în mine va fi la fel de rău.  Dar de care teamă mi-e mai teamă? Ca să ştiu ce să fac.

M-am minţit mereu să pot face ce vreau, că ei pot să spună şi să râdă..dar doar m-am minţit. Şi de ce să o mai fac? Mereu mi-a păsat de ceea ce cred oamenii despre mine. Şi am încercat să schimb asta, dar chiar nu pot. E o rădăcină prinsă adânc în suflet, e ceva puternic. E o teamă din copilărie. Aşa mi-a crescut sufletul şi nu pot schimba asta într-un an în care am dat de zeci de ori înapoi. Un an incomplet, de altfel. Am ratat multe, inclusiv pe mine.

Aş mai vrea să mărturisesc ceva, dar nu mă lasă inima. Poate m-aş simţi şi mai rău. Poate aş fi şi mai pustiită. Poate s-ar pierde şi mai mult din mine. Nu ştiu care „mine”. Toate sunt plăsmuite şi nu pot fi nicicând întregi.

 

 

 

 

Cafea amară

Mi-am ţinut cu greu degetele departe de taste. Inima ţipa ca o nebună la mine să dau glas amintirii, să-l mai scriu odată, să mai scriu o scrisoare, să-i mai spun odată tot. Dar totul s-a terminat.. Că m-a bântuit pe mine amintirea aceea, că am dat sufletul înapoi, asta e altă poveste. Şi nu o mai scriu niciodată.

M-am plimbat singură astăzi. Am fost doar eu, fără mine, fără partea aia pe care am tot vrut s-o smulg din mine. Mi-am purtat dezordonat paşii, călcând printre frunze, unele mai vii.. Nu-mi place singurătatea. Nu mi-a plăcut nici azi. Toată liniştea aia ţipa la mine. Şi amintirile locurilor mă trăgeau de haine, de suflet. Dar.. mi-a plăcut. Poate aveam nevoie de asta. Căci toate sunt ale mele şi trebuie să ştiu să mi le controlez, pentru că nu va mai fi nimeni lângă mine. Trebuie să-mi antrenez sufletul pentru când voi pleca..

Simţeam nevoia să scriu, să mă joc din nou cu, cuvintele. Simţeam nevoia să mă ascult, aşa cum eu însămi m-am învăţat. Pe alte melodii acum, nepătate, cu, cafea rece şi amară, îmi dau o şansă. (Am ezitat în a scrie ultima frază. E de bine?!)

Acum m-am blocat, nu mai ştiu ce să scriu. Parcă mi s-a tăiat tot entuziasmul. Poate că dacă continui dau glas lacrimilor de ieri. Că ieri am mai putut să mă abţin, dar azi nu mai ştiu. Sunt vulnerabilă. Gata, am spus-o. Şi..a avut dreptate.

Am minţit, iartă-mă..

Am minţit, iartă-mă..

Dragă străină,

ştiu că am promis sufletului, copilului, mie, ţie, că aceea a fost ultima scrisoare, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte. Dar nu le pot opri pe acestea. Nu după o aşa revedere.. Îţi scriu cu un curaj nemărginit, ştiind că nu vei citi niciodată. Cuvinte îţi tot dau, am destule, chiar dacă nu le vrei, nu le cauţi, nu mă cauţi, nu mă vrei..

Nu ştiam cum să-mi ţin privirea. Să mă uit în ochii tăi? Iar buzele să ia forma unui zâmbet şters, nu? Ce să zic? Să-ţi fac cu mâna? Să te chem? Cum să-mi ţin braţele să nu te cuprindă într-o îmbrăţişare plină de dor? Şi ochii, ochii cum mi-i ţin uscaţi? Dar frigul cum îl alung?

Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit atât de violent că am tresărit şi eu. M-am chinuit să rămân acolo, să-mi ţin paşii, să nu-ţi întorc spatele. Şi voiam să aud ce şi cum îmi vei spune. Am aşteptat un „iartă-mă” sau un „Flori, îmi pare rău..”, măcar puteai spune „Flori, eşti bine?”. Dar ai ales să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă pereţii nu au fost dărâmaţi, iar în locul lor am construit ziduri uriaşe, fără poduri. Îţi scriu cu sufletul şi degetele reci, ca vântul de afară..

Priveam un copil  pe care l-am cunoscut cândva. L-am iubit, l-am păstrat pe cerul sufletului, l-am admirat, l-am protejat, i-am dat părţi din mine.. Şi copilul juca un rol prea greu pentru el.

Am jucat şi eu. Acolo, pe scena improvizată, mă păcăleam că nu doare. Dincolo de cortină se purta un război. Cu mine. Doar cu mine. Nici eu nu am avut curaj să spun ceva, să-ţi adresez o întrebare simplă, să fac ceva, să ne smulgem din teatrul acela ieftin. Nici eu nu am făcut nimic. Şi trebuia. Poate era dreptul meu să spun asta. Dreptul  celor paisprezece ani..

Scrisoarea asta o fac mai scurtă că am timp.

Am plecat. Invocând o scuză falsă, dar parcă nu mai puteam respira în tensiunea aia de acolo. Numai privindu-ţi ochii albaştrii. Nu te-ai schimbat deloc. Nici fizic, nici sufleteşte. Eu am încercat atâtea stări că şi un cameleon ar fi invidios pe mine. Te-am analizat mult timp, uneori fără să mă vezi. Ştiam că ziua se va încheia şi voiam să fiu sigură că nu am greşit eu. Nu sunt sigură, ba sunt capabilă să-mi asum vina.

Nu mi-am luat la revedere, ai plecat şi tu. Cum? Fiecare pe drumul ei.

Nu mai promit că nu-ţi voi mai scrie pentru că nu vreau să te mai mint, să mă mai mint. Peste ceva timp, o să-mi trec degetele peste cicatricile lăsate de tine, peste semnul de suflet şi nu se vor mai murdări de sânge. Asta-mi promit cu forţa sufletului, sunt sigură pe mine în privinţa aceasta. A, ţi-am spus că am început să capăt mai multă încredere în mine?

Uită-mă. Te rog..

Istoria unei Flori

Istoria unei Flori

 Îmi stropesc degetele cu cel mai preţios parfum al amintirilor mele. Aşa le las să-mi construiască această scrisoare către mine, către suflet. Mă tem din nou. Mă tem că-şi vor risipi prea rapid acest miros nou pentru ele. Mi-e teamă că nu-mi vor mai ajunge cuvintele aşa, că-şi vor pierde din mirosul magic.

Sticluţa e pe terminate. Câţiva stropi preţioşi o păzesc de singurătate. Aş alerga chiar acum să-mi achiziţionez o sticluţă plină de stropi veseli, dar ştiu că nu va mai fi la fel. Eu nu voi mai fi la fel. Dar sufletul, sufletul ţipă să-i capturez alţi stropi. Va avea nevoie de ei mai târziu când le va căuta cu ardoare mirosul. De acolo, din cuferele închise, nu mai miros aşa cum mi le amintesc. 

 O sticlă nouă..

O parte din mine ştie că nu va mai fi la fel. Nu-mi voi mai construi alte amintiri, ci că voi irosi stropii pentru a parfuma la nesfârşit vechile amintiri. Ştiu că nu va fi bine pentru suflet chiar dacă plânge acum după acel elixir. Dar simt că pierd o parte din mine. Poate voi pierde amintirile. Poate vor putrezi în întunericul şi singurătatea de acolo, neprotejate de mirosul lor.. 

Îmi amintesc şi acum momentul eliberării primului strop.. Pe ultimul unde îl folosesc? Cui i-l dau?

M-am ataşat de el ca de un om drag cu suflet frumos. Îl consider parte din mine, din suflet, din copil.. Mă gândesc la regrete. Regret vreun strop? Am irosit prosteşte un zâmbet? Nu cred. Nu regret nici stropii pe care i-am dăruit altora. Ba dimpotrivă. Mă bucur că am reuşit să le las şi această parte din mine. Mă bucur că amintirile lor, ale noastre, ale mele, poartă acest iz. Nu regret nici stropii folosiţi pentru a masca duhoarea otravei. Otrava pentru trup, medicament pentru nebunie. Nu-i regret. De aceştia mă bucur cel mai mult. Îmi mângăiau sufletul după ce-l umpleam de vină. Îmi parfumau lacrimile în noapte. 

 Cum pot lua alta? Cum pot lua altă sticluţă când aceasta este cea care m-a definit, m-a mângâiat, mi-a dansat prin suflet?
Degetele îmi rămân pătate cu acest parfum, chiar dacă mirosul se va risipi. Pentru azi, pentru mâine, pentru totdeauna.. Mă mai întreb odată? Cui dau ultimul strop?

Amintire de ianuarie

Amintire de ianuarie

Gânduri reci, de dimineţi târzii, bat cu putere la uşa sufletului. M-au trezit, m-au smuls cu violenţă din braţele celui mai dulce vis. Le-am deschis cu teamă, cu degete precaute, moloşite de la somn. Le-am lăsat să intre. Le-am ascultat. Nu aveau nimic nou să-mi spună.. Doar îmi aduceau părţi mai puţin frumoase dintr-o perioadă urâtă. Mi-au amintit de ziua în care am riscat prosteşte, ceva ce nici măcar nu se numeşte risc. Mi-au amintit de o altă Flori, acea Flori.

Am vrut să trec peste durere, să ies din prăpastia în care zăceam. Doar că nu am ales corect. Sau nu am ales persoana potrivită. Am vrut să şterg amintirea lui din suflet, am vrut să-l uit. Poate aici am greşit. Nu trebuia să mă ajut de la bun început de altcineva pentru asta. Nu trebuia să las gândul ăsta să-mi înflorească în suflet. Nu pot să mă folosesc de oameni. Chiar dacă nu am făcut-o, gândul acesta m-a zdruncinat.

Cum spuneam, voiam să fiu bine. Mi-a fost mai rău. Coplilul din mine credea, era sigur că oamenii sunt buni la suflet (încă crede asta), că tot pot fi buni la suflet. Sunt oameni şi oameni. Dar atunci, cu sufletul amorţit, nu am privit dincolo de aparenţe. Am crezut, am crezut cu forţa sufletului pe care o mai aveam, că va fi bine. Îmi construisem visuri mari. Poate prea mari. Pot spune că acestea m-au ţinut ocupate. Mi-au amorţit sufletul..

Azi nu regret nimic. Mi-e bine. Mi-am mai învăţat o lecţie. Poate atunci nu mi-a prins bine, dar acum îi simt dulceaţa. De povestit ar fi atât de mult şi de puţin! Puţin a fost întâmplarea în sine, mult a fost ceea ce am simţit eu; durere amplifcată de o cruntă respingere. Nu au fost priviri, zâmbete sau îmbrăţişări. A fost încercarea unui om de a se regăsi. Un om care s-a întâlnit cu un alt om, unul egoist, care nu a dorit s-o asculte, în ciuda tuturor încercărilor ei.

Am fost împinsă de o dorinţă veche, aceea de a discuta, poate chiar şi de a crea o anumită legătură. Am visat, am sperat, am privit cerul, am căutat alinare în propriile camere ale sufletului. Mi-era teamă. Iar teama s-a adeverit. Nu-l judec, nu-l condamn, nu-l dispreţuiesc. Am discutat cu gândurile cele noi, dar nu singură. M-am înarmat şi eu cu gândurile de acum, am tras draperiile să se vadă cerul. Să se vadă că nu sunt singură şi neajutorată. Nu simt nimic în legătură cu asta, cu amintirea, cu visurile, cu ceea ce am auzit în ultima vreme.

Am scris aici pentru că aşa simţeam. Aşa mi-a spus sufletul. Am scris aici ca să nu mai uit.