Ruine

În goana mea nebună după vise şi fluturi am lăsat realitatea în urmă ș-am pierdut. Şi-mi era sufletul în genunchi şi eu scriam poeme cu un singur cuvânt. Şi eu, şi mai singură.. 

M-am căutat în fiecare om care-a trecut de două ori pragul uşii şi-n fiecare lacrimă scrisă pentru ei. M-am căutat în toate melodiile de atunci, dar nu m-am găsit. Şi-mi repet la nesfârşit înfrângerea, dar n-am lacrimi s-o plâng, n-am cuvinte s-o scriu, nu mai am cum să înving. 

Am greşit prosteşte, iar acum sunt la capătul puterilor. Departe sunt de a putea fi salvată sau de a mă putea vindeca singură. În fond, sunt mai puţin decât o umbră pe perete. Vina-mi aparţine şi mă condamn la o nefericire şi mai mare, căci am crezut prosteşte că legăturile sunt indestructible, că ei nu vor pleca, că el nu mă va uita şi nu va pleca atât de liniştit, că sunt ceva pentru ei. O floare, un fluture, un om, un copil c-un zâmbet sincer. 

Plecarea e scrisă în legile omeneşti? Ca şi uitarea, ar trebui pedepsite grav, condamnate la aceaşi nefericire şi pustietate la care au condamnat. Altfel, nu-i corect. Uite, eu nu mai merg dreaptă pe stradă şi târăsc după mine un suflet mort. Mă târăsc în iadul construit de mine, cu panglici negre la colţuri şi mă chinuiesc să-mi înghet inima. Să nu mai simt.. 

Şi-a rămas din mine doar negru şi tristeţe infinită, doar fata aceea proastă care-a riscat totul intr-un alt octombrie pe care avea să-l plângă mai târziu. Istoria se repetă, iar eu înnebunesc şi mai tare la gândul acesta. Universul mi-e gol şi întunecat, lipsit de orice urmă de stele, doar o pânză neagră ce se destramă odată cu trecerea timpului. Da, se destramă tocmai când trebuie să se unească într-o mare de stele şi de lumină. Se destramă şi se rupe precum firul vieţii mele.

Ai plecat şi m-ai lăsat ruină, nu om. 

Pustiită şi cu inima strangulată-ntr-un dor nebun, m-am aşezat în umbra paşilor tăi ş-am încălcat fiecare promisiune făcută mie şi, implicit, mamei mele. Boala s-a instalat în mine cu fiecare pas pe care l-ai făcut cu scopul de a te rupe de mine, boala ai adus-o tu, iar eu am rămas aceaşi fată proastă care scrie de-o despărţire pe-un blog care nici măcar nu e de hârtie. 


Anunțuri
Infinit de nisip

Infinit de nisip

Dincolo de tot ceea ce s-a spus şi trăit, dincolo de sentimente şi de minciuni, dincolo de zâmbete şi de lacrimi, de tot ceea ce nu a fost trăit sau simţit nicicând, rămâne băiatul cu geacă albastră şi fata cu, cămaşă roşie. Unul dintre ei nu-şi va aminti de existenţa lor, de toate momentele petrecute împreună, de cincisprezece octombrie şi de perechea de ochi banali, prea comuni.

Însă celălalt îşi va aminti pentru doi, cât doi.

Cuvintele aşteaptă cuminţi, fără a şti că nu vor mai fi rostite vreodată. Ochii nu mai caută albastru. Inima nu mai bate pentru şase litere unite într-un nume ce nu va mai fi rostit cu voce tare. Şase plus cinci este egal cu zero. Zero bătăi de inimă, zero priviri, zero fluturi. 

Timpul şi-a îndeplinit cu succes misiunea. A trecut încet şi rapid, poate uneori dureros de încet şi surprinzător de rapid. Doar el a estompat răni de suflet, nelăsând loc de semne.Timpul a transformat totul în nisip. 

Din roşu şi albastru s-a creat un infinit galben, invizibil, ca un soare pe cerul de stele. Timpul a făcut ca două culori să traverseze strada în direcţii opuse, pe treisprezece linii albe, fără a se uita unul la celălalt, fără a întoarce capul.  Aceşti ochi nu s-au mai căutat, nu s-au mai  privit pe furiş, nu s-au mai găsit. 

S-au uitat.

Familia Michiduţ

Familia Michiduţ

Am numit părculeţul, mai exact locul din faţa primăriei, drept locul meu de suflet. Din toate locurile din oraş, de el îmi va fi cel mai dor. O bună parte din sufletul meu va zace în continuare pe băncile frumoase, calde de amintiri. Şi pe jos.. În câte stări s-au împiedicat paşii mei..

Am scris multe poveşti, unele publicate, altele nu, unele mai apreciate decât altele. În fiecare cuvânt de-al meu a fost ceva, o magie, o stare preluată de acolo. Mi-a fost inspiraţie, motivaţie, lacrimă şi zâmbet, mi-a fost râs şi plâns. Mi-a fost  mereu tot şi niciodată nimic.

Atâtea visuri şi secunde pe bănci, atâtea amintiri, atâţia oameni frumoşi.. şi porumbei. Mă simţeam vinovată să mă duc la ei fără o pungă de seminţe, aşa cum i-am obişnuit. Şi ei mă întâmpinau veseli, ca întotdeauna.

Mi-au fost martori când am scris povestea necunoscută,  mi-au răspuns când îi chemam, mereu îmi dădeau o stare.. de liberate. Căci oricât de legaţi erau de locul acela, îşi puteau întinde oricând aripile spre alte orizonturi, spre alţi oameni, spre alte copile. Aşa mi-am zis că o să fac şi eu, într-o bună zi. O să plec fără să mă uit înapoi. O să plec spre fericire. Poate-mi va arunca cineva, în alt loc, pumni de fericire, poate mă vor chema, poate mă vor îmbrăţişa în continuu.

Mi-am promis odată că le voi scrie şi lor o poveste, că mi-i voi aminti la fel de frumos. Mi-am spus odată că sunt mai frumoşi decât oamenii. Când eram mai mică şi vedeam cum oamenii alegeau să se gândească câte puţin şi la celelalte vieţuitoare din jurul lor, îmi spuneam că aşa o să fac şi eu. Găseam o aşa fericire în a împărţi mâncarea şi timpul cu , cei care nu cuvântă.. Poate cineva ar contesta asta, poate ar spune că e un gest al oamenilor singuri şi trşti..

Dar nu este aşa..

Am ales să numesc familia asta o familie chiar dacă s-ar putea să mă înşel, chiar dacă ei nu sunt o familie. Numele l-am dat  aşa.. dintr-o pură întâmplare. Voiam să memorez acele momente mai bine. Să am cum să-mi numesc acea fericire. Să am cum să-i strig cu sufletul.. Să am acum un titlu la povestea mea. Să plec cu un alt capitol în cartea mea.

O să-mi fac timp să mă mai duc la ei. Măcar să-i mai văd odată cum păşesc temători să ia seminţele care le plac atât de mult. Îmi place asta la ei. Îmi place că sunt aşa timizi, temători, îmi place cum îmi zâmbesc. Le ador privirea şi zgomotul paşilor.

 

Mai sunt atâtea de scris, de amintit..

Mai sunt atâtea de scris, de amintit..

Ce mă apasă cuvintele astea! Îmi strivesc pieptul, dar nu mă lasă inima să le las. Le scriu, le scot din cufere, le scutur de praf.. Pornesc la drum greu cu mine, dar nu merg, mă târăsc. Pe solul încins de o vară goală..

Am primit o întrebare zilele trecute. Cineva m-a întrebat dacă mai simt ceva pentru el, dacă îl mai iubesc.. Preţ de o secundă, o singură secundă, am ezitat. De parcă nu ştiam răspunsul, de parcă nu ştiam dacă îl mint pe el sau pe mine.. Cum să explic că nu mai simt nimic pentru el, dar că amintirea lui e la fel de vie? Cum?! Puteam duce fericirea de atunci pe o treaptă superioară, puteam să spun acum că a fost prea frumos, aproape ireal.. Dar nu. Fericirea mi-a fost întreuptă şi poate de aceea nu se împacă sufletul cu pierderea ei. Poate de aceea nu am închis încă cartea, poate de aceea mai răsfoiesc paginile. Cealaltă parte a fost trântită violent, aşa, fără regrete, doar o carte, nu un suflet. 

Vine toamna! Vine toamna şi numai gândul acesta mă sperie. Şi cât am aşteptat-o.. Cât am strigat-o să se grăbească, să sosească mai repede peste oraş. Abia acum realizez cât de greu îmi va fi! Ce laşă, ce copil distrus..

Mă văd parcă căutând toate locurile, toate frunzele ce vor împlini un an.. Un an. Ce an! Şi sunt tot aici. Voi încerca fiecare bancă rece, până voi găsi banca, acea bancă. Sufletul mi-a şters amintirea ei.. Dar o simt. Mă voi aşeza pe fiecare bancă şi de fiecare dată, când mă voi ridica resemnată de pe ea, îmi va rămâne o parte din suflet acolo. Şi când o voi găsi pe cea pe care mi-o doresc, ce fac? Plâng, cedez, mă resemnez sau încep luptele? Iau sau dau forţă sufletească? Ce facem, suflete?!

Îmi asum tot ce am scris. Ştiu că voi fi judecată, criticată, poate chiar şi de mine, dar aşa cum am spus îmi asum orice risc. Şi nu am zis nici pe departe tot ce aveam în suflet. Prin prisma lui, s-ar duce şi toamna asta şi tot nu aş lăsa aici toate cuvintele şi stările ce probabil nu-şi mai au rostul prin suflet.

Scrisoare de încurajare

Scrisoare de încurajare

Drag om minunat,

aceasta este surpriza pe care ţi-am promis-o şi ai aşteptat-o aşa frumos. Îmi cer scuze că a durat atât, dar nu-mi găseam cuvintele. Nici acum nu le-am găsit. Nu e uşor să vorbeşti despre un suflet aşa frumos. E aproape imposibil să te încurajez cu aceste cuvinte sărace. Dar încerc. Încerc să-ţi readuc speranţa în suflet. Încerc să te fac fericită. Nu am apucat să-ţi descriu bine sufletul în prima scrisoare adresată. Îmi cer scuze şi pentru asta. Îmi cer scuze pentru tot.

Îmi eşti atât de dragă! Simt că nu ţi-am spus, că nu ţi-am arătat cât de fericită m-ai făcut. Bătăile tale la uşa sufletului meu, paşii tăi prin toate camerele, braţele tale pe pereţii lui, zâmbetul pe cer.. Eşti cel mai frumos semn de suflet. Nu ştiu ce m-aş face fără tine. Eu ştiu că poţi. Tu eşti puternică, doar aşa te-am cunoscut. Eşti puternică, curajoasă, plină de iubire, stele şi flori, frumoasă, loială, copil sincer şi visător. Ai speranţele la poarta sufletului. Lasă-le să intre, te rog. Lasă-ne să te ajutăm. Putem s-o facem. Împreună. 

Îmi place cum treci peste toate. Îmi place forţa cu care îmi spui că eşti bine, deşi îţi simt lacrimile în cuvinte. Cu paşi mici, dar siguri ai început deja lupta. Doar că nu şti. Eu nu aş fi putut să fac asta. Eu nu aş fi putut să lupt cum o faci tu. Şi tu mă numeşti pe mine puternică.. Am minţit şi eu. Vezi, de asta ne înţelegem noi aşa bine. Sufletele ne sunt ţesute din acelaşi material. Şi eu am zis că sunt bine cu lacrimi în ochi, în cuvinte. Ne-am protejat una pe cealaltă, deşi sufletele îşi ştiau durerile. Nu îmi era teamă sau ruşine să-mi recunosc şi să-mi accept lacrimile, doar că nu voiam să-ţi îngreunez sufleţelul. La fel ai făcut şi tu. Dar ne-am ştiut fiecare lacrimă. Sufletele le simţeau.

Aş vrea să-mi ajungă cuvintele astea, aş vrea să pot să-ţi dau din forţa sufletului meu, aş vrea să fie bine. Aş vrea să vezi cât eşti de minunată, aş vrea să te vezi prin ochii mei. Să vezi că vei învinge. Nu am putut să nu remarc, încă de la început, asemănările dintre noi. Regăsirea şi liniştea dată de scris, sensbilitatea sufletului, teama, dorul.. Toate încâlcite în poveşti şi dureri asemănătoare. Mi-ai acceptat aşa frumos sfaturile, chiar dacă ne despart ani de trăiri.  Eşti copil şi femeie în acelaşi timp. Eşti un întreg univers de culori, lumini, zâmbete şi fericiri. Cu tine nu mi-a fost niciodată teamă. Nu m-am temut că m-ai putea judeca sau certa. Am ştiut mereu că mă vei înţelege. Indiferent de ce voi face sau de ce voi spune. Ai ştiut să mă laşi să plâng, să plângem împreună, ai ştiut să aduci curcubeul lacrimilor când acestea îmi inundau sufletul. Ai ştiut să fii acolo mai bine decât oricine. Îmi dai o aşa siguranţă. Cu tine pot fi eu cu adevărat. Cu tine pot face orice. Cu tine mi-e bine.

Prima clipă, clipa aceea în care mi-ai cerut timid ajutorul a fost cea care avea să ne lege aşa frumos sufletul. Clipa aceea mi-a adus atâtea. Ce bine că m-ai găsit! Cum am spus, cuvintele sunt prea sărace. Dar cum pot descrie unele dintre cele mai frumoase clipe şi bătăi de inimă? Eşti o promisiune către viitor, către mine, către suflet, către un drum, un cer rupt de realitate. Cred în tine cu fiecare părticică din mine. Ştiu că vei reuşi. Nu mă îndoiesc de asta deloc. Poţi fi cine vrei. Poţi face ce vrei. Poţi zbura unde vrei. Poţi sări cât de sus vrei. Nu mă îndoiesc o clipă de asta. Nu mă pot îndoi de tine. Sunt multe drumuri. Trebuie să găseşti unul, să te agăţi de el cu forţa sufletului şi a visului. Să mergi, să alergi, să zbori. Trebuie să faci asta ţinând mereu o bucată dintr-un vis într-un buzunar şi o speranţă în altul. O s-o spun mereu. O s-o spun până nu voi mai avea cuvinte. Tu poţi! Tu eşti puternică! Vei reuşi! Şi atunci, cu inima bătând ca o nebună, vei striga către cer, către mine, către stele şi către tine că ai învins. E o luptă în care trebuie să lupţi. Să lupţi cu tot ce ai. Şi ce dacă nu-ţi mai ajung câteva vise? Ce dacă nu mai ai speranţe? Ce dacă azi nu mai ai zâmbete? Eu sunt aici. Ţi le pot da oricând. Numai să deschizi uşa sufletului. Să le laşi să intre. E lupta ta, draga mea, dar asta nu înseamnă că-ţi este interzis să plângi, să te ascunzi sau să ceri ajutor. Important este să nu renunţi. Poţi lupta cu orice armă vrei. Poţi chema mereu soldaţi să te ajute. Mă ofer voluntar, soldat pe frontul sufletului. Nu te îngrijora. Avem arme suficiente.

Nu ştiu dacă îţi va ajunge această scrisoare. Nu ştiu dacă-şi va atinge ţinta. Nu ştiu, dar încerc. Încerc până reuşesc. Caut alte cuvinte, găsesc eu ceva. Dar nu renunţ. Nu până nu-mi vei striga că ai învins. Doar atunci voi fi împăcată. Îţi ştiu bine povestea. Îţi ştiu bine sufletul. Încă mai ştiu ce promisiune mi-ai făcut. Te ştiu bine, copil, adult şi femeie.

Cum am mai spus cândva, într-o altă scrisoare, cineva acolo sus mă iubeşte. Da, mă iubeşte şi mă protejează. Tu eşti unul din oamenii frumoşi, îngerii trimişi pe pământ. Ai apărut într-o perioadă urâtă a vieţii mele. Perioada aceea obositoare după o luptă încheiată. Ai şters cu frumuseţea ta unele sechele, ai ajutat nişte răni să se vindece. Mi-ai deschis ochii. M-ai ajutat să privesc din exterior. Mi-ai redat o persectivă obiectivă a propriei vieţi. Abia atunci s-a încheiat lupta. Abia atunci am învins. Nu ţi-am spus atunci, am aşteptat un moment potrivit. Bine că am păstrat asta în suflet. O spun acum. Cu zâmbet de suflet învingător.

Da, am învins! Alex, am învins! Şi nu voi avea linişte până nu-mi vei striga fericirea ta!

Cu drag infinit,

Flori.

E ultima, promit

E ultima, promit

Drag fost om drag,

obişnuiam să te numesc cea mai bună prietenă, cel mai bun confident pentru suflet. Acum eşti doar un om, un simplu om; departe de mine şi de sufletul meu. Nu ai fost niciodată atât de departe..

Îţi scriu pentru că asta ştiu să fac cel mai bine, în ciuda a tot ce ai zis tu. Ţi-am mai scris, deşi pot jura cu mâna pe inimă că nu ai văzut, nu ai citit, nu ai hrănit sufletul, nu ai învăţat o lecţie. Îţi scriu acestă ultimă scrisoare, umplând-o cu toate cuvintele pe care nu am apucat să ţi le spun. Scriu cu degete tremurânde..

În ciuda a celor cinci luni ce au trecut peste sufletele noastre, tot nu pot să scriu frumos despre tine. Încă nu mi s-au închis rănile. Încă mă doare. Tare.. Aşa că te rog să mă scuzi dacă folosesc cuvinte urâte. Toate vin din suflet.

Vreau să ştii că te-am iertat. Te-am iertat pentru tot, de foarte mult timp. Am iertat cu sufletul uşor, dar încărcat de povara unei amintiri urâte ce le umbreşte pe cele bune, construite în timp de noi. Am iertat chiar dacă mi-ai spus cu aroganţă că nu vrei să fii iertată. Ştiu ce ai vrut. Răzbunare. Ceea ce nu ai ştiut tu este că răzbunarea este o armă slabă ce se întoarce împotriva ta.

Îmi amintesc cu lacrimi în ochi cum nici tu nu m-ai susţinut. Deşi ştiai cel mai bine ce furtună îmi răvăşea portul sufletului. Ai ales şi tu varianta uşoară. În loc să mă înţelegi, să mă ajuţi să ies din întunericul ce-mi invada sufletul, m-ai împins mai tare, mai puternic, mai adânc. Ai ales să mă judeci, să-mi critici şi dezaprobi fiecare decizie. Ţi-am dat cuvinte din suflet, mânzgălite într-un jurnal dăruit de tine, dar nu ai vrut să le auzi. Să mă auzi. Ţipam acolo, sufletul îmi sângera, iar tu mă ignorai. Cu zâmbetul pe buze, parcă.

M-a durut. M-a durut şi mă doare. Chiar şi acum, ştiind cât de puţin îţi pasă. Ştii, e ironic. Mi-ai interzis să numesc alţi oameni prietenii mei. Da, şi eu am făcut acelaşi lucru. Dar cu o singură persoană. O persoană rea, cu sufletul egoist. Mă bucur însă că tu o mai ai pe ea. Totuşi, mă întreb cât va ma dura până-şi va arăta adevărata faţă. Vreau să ştii că mi-e  bine şi singură.  Chiar dacă mă doare sufletul. Chiar dacă mai sunt doar eu şi el. Măcar el mă ascultă, mâ înţelege. De la el nu cerşesc atenţie şi înţelegere.

Da, sunt distrusă, copilă visătoare, poate şi nebună, poate am nevoie de un psiholog sau chiar de un psihiatru, aşa cum mi-ai strigat într-o zi. Nu sunt perfectă. Greşesc foarte des şi foarte mult. Dar nu eşti în măsură să-mi spui asta. Nu eşti când tu nu ai vrut să fii acolo. Cu sufletul. Crezi că în starea în care eram aveam nevoie să mi se spună că nu voi reuşi, că nu va fi bine?

Au fost peste zece ani frumoşi pe care îi păstrez cu drag în suflet. Mai sunt momente când mă gândesc cum ar fi dacă ţi-aş spune câteva lucruri importante pentru sufletul meu. Mai sunt momente când vreau să fii aici. Mai sunt şi vor fi. Dar sunt umbrite de o veche frică. Ţin să spun că azi sunt bine. Poate te-ai întrebat asta cândva. Mi-e bine. Mi-e bine chiar dacă e greu. Plănuiam atâtea lucruri împreună!

Vreau să-ţi mulţumesc pentru tot. Pentru fiecare fotografie, amintire frumoasă sau dureroasă, pentru cele mai frumoase bătăi de inimă, pentru fiecare cuvânt frumos şi urât, pentru fiecare stea numărată, pentru fiecare clipă, pentru visuri, sprijin, zâmbet şi lacrimă, pentru fiecare hohot de râs, speranţă, cadou, pentru fiecare îmbrăţişare şi pupic dulce. M-ai învăţat ceva foarte important. Aceea că nu există prieteni adevăraţi. Lecţia asta o puteam învăţa mai devreme sau mai târziu. Mă bucur că am învăţat-o acum. Am pornit la drum greu cu mine şi trebuie să ştiu cât mai multe despre oameni şi viaţă, pentru a nu mă întoarce înapoi. Mi-aş dori să cred că am lăsat şi eu ceva frumos în sufletul tău, că te-am învăţat şi eu ceva, bun sau rău.

De-ar fi să mă iau după scuza ta, nu te-aş fi iertat niciodată. Ştii, se crease o anumită distanţă între noi. O distanţă ce o voiam aproape.Te voiam aproape. Ceea ce nu ai putut tu să înţelegi niciodată este sufletul meu. Da, m-am schimbat. Nu mai sunt copilul arogant, rece şi nepăsător, materialist, purtător al unui limbaj colorat. Nu ai putut să accepţi asta. Ai vrut să mă schimbi înapoi. Nu conta că urcasem trepte importante, că învăţasem că oamenii pot fi buni, cu suflete frumoase, că am învăţat să-mi iubesc părinţii mai mult decât mine. Nu mai eram bună pentru tine. Am fost un obiect pe care îl muta oricine, unde voia, când voia. Asta ţi-a dat atâta putere asupra sufletului meu. Nu ai putut să accepţi că mă apucasem de scris. O considerai o prostie. Şi dacă ţineai la mine, aşa cum declarai, nu-mi făceai asta. Tu doar credeai că ţii la mine, că-mi faci bine când tu tăiai din aripile sufletului meu. Asta a fost marea ta greşeală. Tu te iubeai doar pe tine, acuzându-mă pe mine de victimizare când tu o făceai mai des şi mai intens decât mine.

Aş avea atâtea să-ţi spun. Dar degeaba. Nu pot scrie unei fantome. Nu uneia ca tine. O fantomă ce şi-a ales singură calea. Nu te mai caut. Nu vreau să mă mai cauţi. Nu pot simţi decât dezamăgire profundă şi o durere surdă peste suflet. Eu nu pot fi cine vrei tu să fiu, iar tu nu poţi fi cine vreau să fii. Ştiu că şi tu ai câteva probleme, dureroase, pietre grele peste suflet, dar nu trebuie să ai atitudinea asta. Poate îţi va fi mai bine fără mine. Eu asta îţi doresc.

Îţi mai spun, mă îndrept spre final şi nu am zis asta,că nu vreau să ştiu data când ai ales să pleci şi tu din suflet, nu vreau să mi te amintesc aşa. Nu vreau să-mi calculez fericirile prezente şi viitoare în funcţie de câte luni au trecut de când nu te-am mai salutat.

Rămâi un semn de suflet pentru mine. Ştiu că nimic nu va mai fi ca înainte pentru că ştiu că nu voi putea să mă încred în tine. Rămân cu o lecţie în suflet, cu sute de cufere de amintiri, cu vocea ta umblând prin suflet, cu ochii albaştrii ai unui om alături de care am trăit paisprezece ani. 

Cu drag,

un om.

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Drag om drag,

îţi scriu pentru prima dată, dar îţi scriu cu sufletul. Nu te îndoi o clipă de asta. Nu te îndoi de mine. Nu te îndoi de tine. Nu te îndoi de noi.

Poate nu arăt mereu ceea ce simt, poate îmi acopăr sufletul prea des cu scutul ăsta greu, dar asta nu înseamnă că nu simt. Dimpotrivă. Da, nu ar trebui să fac asta, dar asta ştiu să fac. Iar voi trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, doar suntem o familie. O familie unită, aş vrea să cred. Sunt om, iar oamenii greşesc. Greşesc prea mult..

Îmi amintesc cu drag, cu emoţie, cu împlinire sufletească, toate momentele frumoase şi mai puţin frumoase. Cum ne jucam mereu, mereu împreună, cum ne îmbrăca mama la fel, cum împărţeam jucăriile şi cum ne tratam aventurile. Dacă aş fi fost eu cea mare aş fi descris acum cum îţi strângeam mâinile când te-ar fi adus părinţii acasă. Aş fi vorbit de emoţia momentului. Dar nu sunt. Nu, eu sunt şi voi fi mereu copilul. Sora cea mică, datoare de îmbrăţişări şi pupici. Şi îmi place. Îmi place să fiu cea mică pentru că eu nu m-aş fi descurcat cu o aşa responsabilitate. Ştiu că te-ai bucurat enorm când ţi-am fost prezentată pentru prima dată. Ştiu că nu te-ai întristat că îţi invadam casa şi că-ţi furam din atenţie, iubire şi cadouri. Ştiu că m-ai acceptat şi m-ai iubit. Ştiu că m-ai privit ca pe un dar frumos, ceva ce îţi doreai de ceva vreme. Aşa, un copil, dar mai cunoscător decât mine, mi-ai prezentat lumea. Ai considerat că era de datoria ta. Şi bine ai făcut. Aş avea atâtea să-ţi spun.. Câte un cuvânt pentru fiecare moment..

Am jonglat mai mereu cu rolul de „soră mai mare”.. Ba am fost eu, ba tu. Însă în clipele cruzii mele copilării, doar tu deţineai acest statut. Ceea ce nu mă poate bucura mai mult. Mânuţă în mici palme transpirate.. Aşa ne purtam aventurile. Aşa ne cream amintirile. Aşa mi te voi aminti. Aşa te păstrez ca semn de suflet..

Pe atunci aveam o relaţie mai strânsă. Acum, anii ne-au tăiat drumurile. Au slăbit din legăturile sufletelor. Am crescut, nu ne-am mai jucat, nu ne-am mai prezentat lumea. Am cunoscut oameni, am învăţat lecţii, ne-am făcut alţi prieteni. I-am numit pe ei fraţii noştri.. Încet-încet ne-am depărtat sufletele. Nu mult. Ci puţin. Sesizabil. Am slăbit o legătură ce trebuia întărită. Schimbări de atitudini şi comportament..

Îmi place că am avut pe cineva, şi încă am, care să fie acolo. Mereu. Ai fost şi vei fi. Şi nimeni, niciodată, nu mă poate contrazice, cu atât mai puţin să-mi demonstreze contrariul. Mă bucur că am reuşit să fiu şi eu, în unele situaţii, sora mai mare. Mă bucur că am putut să-ţi prezint şi eu lumea, să fiu lângă tine, să te ţin de mână. Nu pot decât să mă bucur..

De-aş putea să te conving că nu sunt invidioasă pe tine. Nici răutăcioasă.. Nici nepăsătoare.. Dar e vina mea. Altfel nu simţeai asta. Am trimis semnale greşite. Şi câteva cuvinte nu pot schimba asta. Deşi aş vrea. Nu aş putea să am alte stări decât fericire, bucurie şi mândrie. Da, sunt mândră pentru tot ceea ce ai reuşit să realizezi. Sunt mândră de tine! Am arătat, am spus, am dat dovadă de altceva. Scuza mea? Am vrut să te încurajez într-un fel mai ciudat, tratându-te cu scepticism. Nu-mi mai găsesc cuvintele..

Între noi persistă o stângăcie.. în gesturi, comportament şi atitudine. De parcă am fi uitat să mai fim surori. De parcă nu mai ştim să ne arătăm sentimentele, să ne şoptim secretele. Îţi vorbesc cu vocea sufletului. Îmi place cine ai devenit. Îmi place chiar dacă ai câteva defecte pe care nu le îngădui. Dar eşti un om frumos, înzestrat cu forţa sufletului. Un copil mare. Eşti tu.  Responsabilă, inteligentă, timidă, curajoasă şi temătoare, sensibilă, puternică.. 

Te port în suflet. Cu zâmbete în colţ de cer. Nimeni nu te va scoate de acolo. Îţi urez tot binele din lume, fericire dulce, fără nume, fără margini, mult succes, forţă sufletească, zâmbete largi, sincere, clipe infinite, îţi doresc să poţi face tot ce îţi doreşti, tot ce sufletul ţi-a şoptit cândva, temător, tot ce ţi-am spus eu, alţii, că nu poţi să realizezi. Împlinire să ţi se reverse peste suflet. Îţi dau din forţa sufletului meu. Aşez o bucată din mine, una bună, cea mai bună, o lipesc cuminte de cer, să o vezi, să-ţi aminteşti mereu de copilul cu ochi mari. 

Închei, deşi aş mai avea atâtea de zis. Ce ştiu, îţi doresc şi îmi doresc, este să găseşti sensul vieţii, să fii fericită. Să te realizezi. Om, copil şi adult.

Te pup cu drag şi te îmbrăţişez cu forţa sufletului.

Cu drag, cu emoţie şi iubire,

Flori, copilul cu ochi mari.

 P.S: Sper să nu te deranjeze că ţi-am scris azi, şi nu mâine.