Dinamica unei inimi

Mi-e frig. Dorul mi-a pătruns în oase şi visez la ceruri de vanilie, cu plaje cu nisip roz şi fierbinte. Aşteptarea are aceaşi culoare, mi-au amorţit braţele şi mă dor tălpile, dar nu o pot alunga. Nu când mi-a fost casă, frate şi soră, prietenă şi amară suferinţă. E paradoxul meu bolnav în care aşteptarea doare şi vindecă în acelaşi timp. Sau poate doar doare, iar eu am învăţat atât de rapid să mint atât de bine. 

Ah, ce-aş fi vrut, mamă, să-mi piepteni părul azi, să ne amintim de îndepărtata mea copilărie, să..  N-am avut nevoie de niciunul dintre cuvintele pe care mi le-ai spus azi şi ieri şi în fiecare sâmbătă, dar o să mi le amintesc câţi ani o să mai am. 

Mi-e dor. Frigul îmi umblă prin suflet şi visez la acelaşi cer de vanilie-n care se oglindeşte o mare curată, colorată în cel mai frumos şi mai vesel albastru. Lumea mea e cu susul în jos şi nimic nu pare să fie bine. 

Ah, cât mi-am dorit, tată, să-ţi aminteşti, să mă priveşti din nou ca înainte şi să ştiu, doar privindu-te,că o să fie. O altă formă a aşteptării care mi-a tăiat câţiva ani; o realitate în faţa căreia mi-am deschis ochii prea târziu. Încerc să uit toate cuvintele tale, cu teamă şi rău de suflet le-am închis in cufere pe care-am scris cu litere îngroşate. 

Mi-e sete de libertate. Dulcele cer de vanilie adăposteşte Raiul şi-l privesc cu gura larg deschisă. N-am loc acolo nici în jumătatea aceasta de vis, dar ştiu că nisipul roz e fin şi moale şi pe mine mă dor tălpile. 

Câtă boală e-n mine oare? 

Am plâns până la epuizare, până am adormit şi ploapele mi-au căzut grele, iar acum nu resimt nicio emoţie, scriindu-mi pentru a nu ştiu câta oară neputinţa murdară. Până când?! 

Azi e mâinele în care am promis şi mi s-a promis că va fi bine. 


Anunțuri

Decembrie. Acum un an

Mă păcăleşte un gând să mă uit puţin înapoi. Nu-l ignor, mi-am promis ceva. Aşa că-l ascult cuminte şi-mi închid ochii. Rememorez totul, îmi reamintesc poveştile şi datele. Unsprezece decembrie, făceam o mărturisire, îmi recunoşteam faptele de pe data de zece. Calc peste lacrimile de atunci şi-mi dau seama că nu mă ud, ci că mi se fură bătăi de inimă.

Nu mă întorc la trecut, suflete. Mai călătoresc pe acolo, să mai dezmorţesc cărările. Se prea poate ca paşii mei să sune diferit? Îmi închid din nou ochii..

Ce aer rece! Parcă te rupe din visare. Ăsta-mi fură ceva sau..? Stai, să-l mai inspir puţin. 

Poate ar trebui să-mi deschid ochii. E decembrie 2015 şi mai este puţin din el. Şi, să fiu sinceră, nu ştiu dacă voi scrie, peste un an, cum era acest decembrie. Poate atunci viaţa mea nu se va mai scrie..

Decembrie de acum un an îmi îndeamnă sufletul la multe. Ştiu cât ar trage de suflet să scrie acum tot ce vrea el, tot ce am scris eu atunci şi a rămas necitit, neînţeles. 

 

 

E târziu

E târziu

S-a făcut târziu în mine. Nu mai ştiu când şi cum să scriu. Simt că nu mai ştiu nimic, că am pierdut atât de mult, că nu voi câştiga niciodată. Mă tot împiedic de anii mei şi mi-e atât de teamă.. 

 Timpul nu se mai dă înapoi la visul tău, demult uitat. Tu poţi doar să simţi, să strigi la nesfârşit, iar secundele se sparg în ore.. Şi inima nu mai bate. Toate tac. Şi atunci crezi că ştii că sufletul se pierde, dar de fapt, nu şti nimic. Eşti bântuit de acelaşi „nu ştiu” şi de acelaşi „mi-e teamă”. 

Ştiu că târziu e târziu. Nu prea târziu sau mai ai timp. Nu. Doar târziu. Loc de mine nu mai e nici când mai e timp. Unde n-am fost, nu voi fi în câteva secunde, n-am loc, căci eu vin cu pachete de teamă şi de lacrimi uscate, nelinişti şi îndoieli. 

În trecut am tot fost şi cred că mă mai duc de câteva ori. În trecut secundele nu sunt secunde, ci ore, chiar zile întregi. Trecutul pot să mi-l schimb în vis, dar nu pentru totdeuna. E târziu pentru a face asta. Preţul nu e prea mare.. Voi pe cât daţi un sentiment sau un zâmbet?

 

 

An de an

Puneam acum câteva ore acelaşi titlu, dar inventam alte cuvinte. Aş inventa acum unele mult mai bune şi.. un cer albastru. Albastru de iarnă.. Rece. Vreau şi eu să am cuvinte mai optimiste. Poate vreau o schimbare cu mult peste mine. Dar nu de asta vreau să scriu. E Ajunul Crăciunului..

Nu prea mă bucuram, dar acum, cu o vagă aromă de scorţişoară pe buze, mă entuziasmez mai mult decât un copil. Şi pot să accept că nu am ţurţuri la streaşină, că nu mi-au îngheţat ferestrele şi că pomii sunt goi. 

Nu am avut destul curaj încât să-mi dansez acum cuvintele pe colinde. Nici nu am simţit asta cu tot sufletul. Abia acum m-a cuprins dragul de pomul de Crăciun. Abia acum mi-am pierdut puţin timpul privindu-l îndelung. Şi eu care nu mă mai dezipeam de el acum câţiva ani..

Ocolesc subtil motivul pentru care sărbătorile nu au însemnat aşa mult pentru mine. Nu vreau să dezgrop gropi care nici măcar nu au fost acoperite. Nu mi-a nins în ele. 

An de an m-am bucurat de tot. De cozonaci, de brad, de stele şi de cer, de colinde şi de colindători, de mine şi de mine. Însă totul s-a schimbat. 

Poate până mâine mai adun nişte bucurie şi emoţie. Poate vine odată cu Moş Crăciun, căruia, apropo, nu i-am mai scris. 

Hai să-ţi spun o poveste!

Hai să-ţi spun o poveste!

Într-o zi caldă de toamnă, cu mult, mult timp în urmă, într-o familie alcătuită din şase membrii, se năştea un copil. Un copil aşteptat cu drag, purtat prin multe braţe, mulţi îi mângâiaseră capul prin burtica mamei lui. Copilul a crescut frumos, a primit o educaţie, a acumulat principii şi valori. Şi jucării.. A avut parte de o copilărie frumoasă, de oameni frumoşi, aventuri, amintiri, zâmbete, secrete, magie şi visuri. Avea totul şi nici măcar nu ştia. Acum îl aud cerşind din anii copilăriei, îl aud cum strigă după oamenii frumoşi. Îi cheamă la el. Cu toate vocile şi forţa pe care o are. Cine ştia că peste ani va ajunge să-i cheme cu atâta dor? Că nu vor mai fi aici, ci că se vor chema la infinit..


L-am văzut de atâtea ori! În toate stările lui. Am privit cum luau naştere semnele de suflet, am văzut cum se învecheau, cum îşi câştigau numele de doar de semne de suflet. Nimic mai mult.. Şi la el s-a respectat echilibrul. Şi el a răspuns pentru zâmbete şi râsete. Şi el a plâns. Cât a mai plâns..

Cu umanitatea ştearsă din suflet, oamenii, mai bine zis copiii, îl arătau cu degetul. Râdeau de el. Nu-l judecau, era puţin să spun că-l judecau. Educaţi să facă asta, chinuiau la nesfârşit un suflet ce se visa măreţ, normal.. Ei răspund pentru zidurile atât de înalte construite de copilul din povestea asta, ei sunt responsabili pentru toată teama ce-i înconjoară sufletul, pentru fiecare decizie pe care nu a luat-o, pentru fiecare vis abandonat, pentru toate zilele când a cedat, pentru fiecare doză de curaj, ambiţie şi forţă care-i lipseşte acum. Nu a plecat capul cuvintelor lor, a plecat sufletul. Eu nu-l judec, aşa că v-aş ruga să n-o faceţi nici voi. Şi e puternic, să nu credeţi altceva.

Mai târziu, avea să-şi dea seama că viaţa, familia şi inimile lor nu sunt chiar atât de bune şi frumoase pe cât şi le imagina. A învăţat că se pot ţipa cuvintele, că se pot plânge cu atâta durere lacrimile, că oamenii sunt răi. Tocmai cei pe care-i numea cu drag şi mândrie eroii lui.. Cu paşi înceţi, ar spune unii, a realizat multe pentru speranţele prea mari ale temătorului suflet. Lucruri normale, pe care alţii, copiii fericiţi, le făcuseră de mult, mult timp. Era clipa lui. Era pe val..

A cunoscut umbra morţii, a învăţat să pună cinci tacâmuri la masă. Copilul învăţa că nu poate avea mereu ce-şi doreşte, chiar dacă ghetuţele din vitrină erau aşa frumoase. Chiar dacă trecea de fiecare dată pe acolo, lipindu-şi mânuţele transpirate de geamul rece. Chiar dacă ceilalţi le aveau.. Învăţa că nu se poate. Că poate, aşa a fost să fie.

Da, l-am întrebat dacă e invidios; da, a recunoscut.

Copilul din povestea asta nu e fericit, cred că deja ai văzut asta. Sau ai simţit. De copilul ăsta mi-e milă. Da, mi-e milă şi o spun fără jenă. Am ales să-i scriu povestea. Am pus degetele amorţite de la frigul de septembrie la alergat cu tastele. Să nu aud pe cineva că zice ceva împotriva lui, că vine el, domnule, cu o soluţie. Că doar el e fericit şi ştie ce simte copilul, nu? Când el are tot ce vrea inima. Inima şi sufletul. Şi copilul..

Nu are un drum al lui. Nu are nimic. Nu mai vrea nimic. La ce bun? La ce bun, dacă el nu luptă pentru că nu poate? Pentru că fiecare speranţă îi este smulsă din rădăcină. Se ridică, este împins. Un joc bolnav la care pierde. Pierde, nu câştigă? Pierde, mă auzi? Degeaba scriu, degeaba arăt, degeaba simt, oricum oamenii nu înţeleg şi la fel ca oamenii din povestea asta, judecă. Judecă în timp ce se laudă cu zâmbete pe piept că ei nu judecă, că nu sapă gropi în suflete.

Copilul din povestea asta e trist, copil bolnav şi distrus. Copilul acesta a dezamăgit mult, pe el şi pe alţii, a făcut asta în timp ce se căuta, în timp ce se strecura prin mulţimile de oameni fericiţi. Eu îi urăsc, aş putea spune, pe cei atât de fericiţi că parcă te obligă să fii şi tu aşa. Că dacă la ei e bine, e musai să fie şi la tine. Copilul-erou din povestea pe care o auzi azi nu-i urăşte. S-a obişnuit cu fericirea lor prea sclipitoare, chiar dacă-l doare, chiar dacă s-a imaginat în povestea lor şi nu în mizeria asta.

Copilul şi-a înfrânat multe dorinţe, a înghiţit în sec, şi lacrimi, şi cuvinte. Dar nu văd. Sunt orbi. Nu văd ăştia mai apropiaţi, dar ăia cu sufletul vândut fericirii?

Dacă crezi că vrea bani, haine şi jucării, pleacă. Nu eşti în povestea potrivită. Pleacă şi de pe blogul meu, că nu ai ce căuta aici dacă aşa ţi-e sufletul. Pleacă cu tot cu fericirea şi cuvintele tale. Nu le vrem. Auzi? Nu te vrem. Chiar dacă eu şi copilul căruia nici măcar nu i-am mânzgălit numele nu suntem un „noi”, chiar dacă nu suntem doi copii care vorbesc despre poveştile lor, apoi se adună mereu la vorbe. Nu, asta e prima şi ultima poveste pe care o scriu despre el. Nu e o promisiune. Doar spun şi eu. Poate nu am ales cuvintele potrivite şi povestea e o ciudată încurcătură stângace, dar nu te obligă nimeni s-o citeşti. Recititnd-o, o văd ca pe o apărare, parcă încerc să ţin eu, eu, nu copilul, pe cineva la distanţă. Scuzaţi-mă, eventual. Nu asta este intenţia mea.

L-am numit „Copilul-erou”. Da, da, da! Da, pentru mine e un erou, chiar dacă plânge acum, chiar de nu luptă şi nu e fericit Chiar dacă se plânge. Pentru mine este şi de data asta nu vreau să încerc măcar să-i conving pe alţii că aşa e. Să vadă singuri.

Singur e şi probabil va fi mereu. Cu aşa oameni în jur îl cred şi eu. Fiind mezin al familiei cu cinci membrii, ştie că nu va primi aceaşi dragoste ca mult-iubitul copil. Primul.. Şi acceptă asta. Ştie că boala, slăbiciunea şi dezamăgările aduse familiei au scăzut din grămadă de iubire de lângă poarta sufletului. Ştie că boala lui, mai gravă şi agresivă când era micuţ, i-a ţinut departe. Că el pierdea şi cel mare câştiga. Mereu pierde.. Şi eu nu am terminat povestea..