De ce?

De ce?

Acum un an viaţa mea se scria altfel. Eu o scriam alftel. Deşi nu ar fi multe diferenţe.. Că am mai crescut, că nu mai scriu aşa haotic, că nu mai am acele stări, că apreciez mai mult ceea ce am, că nu mai plâng aşa mult. Pentru mine sunt puţine şi multe. Apreciez că am reuşit să văd altfel lucrurile, dar parcă voiam mai mult. Vreau o poveste, că nu mai pot s-o scriu pe asta. Am scris-o de prea multe ori. Am promis de prea multe ori că n-o s-o mai scriu..

Dar mă întreb… de ce? De ce am ales eu să nu scriu, să nu-mi amintesc? De ce nu am mers în parc, de ce nu m-am aşezat pe banca aceea, de ce nu am lăsat lacrimile să curgă, de ce mi-am înghiţit plânsul? De ce nu m-am lăsat să mai sufăr odat, să mai trăiesc odată dezamăgirea şi durerea de atunci? De ce nu m-am dus acolo să mă văd, să mă caut?

Nu mi-a fost teamă că nu-mi voi mai reveni. Am străns destulă putere încât să plâng o zi întreagă, iar dimineaţa să afişez cel mai vesel şi fals zâmbet de-al meu. Sunt destul de matură să nu irosesc, să nu pierd şi să nu mă pierd, dar tot nu m-am dus. Nu m-am lăsat să scriu, nici măcar să-mi amintesc că trecuse un an.

Nu găsesc un răspuns logic. Nu găsesc nimic în acţiunile mele, în ceea ce am ales să fac. Ştiu că nu aş fi plecat cu nimic în plus sau în minus de pe banca aceea. Ştiu asta, pentru că am îngheţat de mult timp sentimentele acelea.

Anunțuri
Uit să uit

Uit să uit

Aştept de atâta timp toamna asta că acum nu ştiu ce să fac cu ea. Mi-e sufletul confuz şi obosit. Nu vreau să uit, nu vreau să dau uitării părţi din mine. Vreau doar să pot să-mi pun amintirile în cufere, să le închid şi să le caut rareori. Nu mai vreau să pierd timp balasând un capac ce trebuie închis.

Te-am văzut. Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit. Nu de teamă, nu de dor. Doar aşa, că-ţi erau ochii prea goi. Goi pentru mine. Doar pentru mine.. Mi-am promis că nu-ţi mai scriu nimic, niciodată, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte.. Dar nu mă lasă sufletul. Aşa că te adun în articolele mele, îţi mai şoptesc numele câteodată, te mai caut cu privirea..

Mi-am încălzit un zâmbet pe chip, mi-am ridicat capul cu un curaj infinit. Am câştigat şi voiam să vezi asta. Voiam să vezi că nu mai sunt tipa penibilă pe care ai abandonat-o pe banca aceea din parcul atacat de o toamnă târzie. Voiam să vezi chiar dacă tu nu te uitai. Voiam să mă vezi zâmbind căci ultima dată mi-ai râs de lacrimi.

Articolul acesta nu e pentru tine. Niciunul nu este pentru tine. Toate sunt ale mele, pentru mine, pentru suflet, pentru copil, pentru acea Flori uitată pe bancă..

Şi vorbeam de toamnă..

Unsprezece mii de fericiri..

Unsprezece mii de fericiri..

Îmi iau sufletul la plimbare.. Îl duc pe o cărare a unei amintiri prea frumoase. Amintirea celor mai frumoşi ani. Am avut totul. Da, atunci şi acolo. Cine ştia că aveam să-mi doresc atât de mult să retrăiesc acele clipe? Acum, nu pot decât să las dorului să-i fie dor. Să retrăiesc, sub forma amintirii, magia clasei a unsprezecea. Cu toate darurile ei..

A trecut prea repede. Parcă ieri intram pe porţile uriaşe ale liceului aglomerat. Cu un suflet plin de emoţii şi îndoieli, păşeam timidă spre mulţimea zgomotoasă. Cu un fost prieten bun de mână, cu elevii mai mari râzând zgomotos, cu părinţii strâns lipiţi de mine, încercam să-mi imaginez următorii ani. Cine credea că voi ajunge să cerşesc clipe din copilărie, să-mi doresc să intru din nou pe porţile liceului, s-o pot lua de la capăt?

Ani de liceu..

Am zâmbit, am râs, am plâns, am iubit, am cântat, am creat legături frumoase, am chiulit, am luat orice notă, de la unu la zece, am făcut fotografii, am citit, am scris, mi-am creat colţul meu de lume, am dezamăgit, am iertat, am luptat, mi-a fost dor, am greşit, am visat, am îmbrăţişat oameni frumoşi, i-am primit în suflet.. Am ştiut să gust din fericirea fără nume şi s-o alung pe cea care şoptea numele unui om care nu mai are ce să caute în sufletul meu. Am salutat cu o bucurie explozivă toamna, încă de la început, am prelungit melancolia ei prin propria-mi melancolie, am îngheţat sentimente iarna, când nu avem cu cine să număr fulgii de nea, am tânjit după fiecare dar al toamnei, am rugat-o să vină mai repede la mine, am aşteptat cuminte primăvara, am făcut faţă cum am putut nostalgiilor şi dezamăgirilor, am deschis larg ferestrele sufletului pentru a prinde din mireasma primăverii. Am descoperit că şi primăvara e frumoasă şi o bună prietenă, un om drag al sufletului meu. M-am rugat de Mai să mai stea şi să-mi facă un dar.  Iunie mi-a îndeplinit o jumătate de vis, ceea ce nu poate fi mai frumos sau liniştitor. Nu mi s-au stins niciodată toate visurile. Mereu a licărit timid unul, ascuns în adâncul sufletului.

Acum a sosit vremea deciziilor, vremea alegerilor ce ne vor marca viaţa. Nu mai am timp să număr frunzele din parc, să mă mai bucur de toamnă, să-mi mai beau ciocolata caldă la terasa de pe colţ, să mă mai pierd printre zâmbete, să mai pierd seri de toamnă privind cerul.

Şi totul e străin. Nu mai îmi plimb degetele pe balustradă, nu-mi mai târăsc picioarele până la etajul doi, nu-mi mai tocesc coatele pe aceeaşi bancă. Holul meu vesel nu mai este, iar cu acesta nou nu-mi pot face amintiri la fel de frumoase. Mai am eu vreun zâmbet aşa frumos desenat pe bancă? Mai miroase ea a fericire, a emoţie de toamnă? Nu mi-am şters palmele transpirate de emoţie în timpul unui test la care mă pregătisem slab, nu mi-a căzut nicio lacrimă pe ea, nu mi-am sprijinit învinsă capul pe ea. Somnoroasă, dar nu învinsă. Şi nu se mai vede cerul aşa frumos..

Am încheiat un capitol din cartea vieţii. Ştiu însă că voi vorbi şi despre clasa a doisprezecea la fel de frumos. Cine ştie, poate chiar mai frumos. Dar nu cu acelaşi dor.. Clasa a unsprezecea îmi va rămâne tatuată peste suflet. Mai sunt atâtea de făcut, să am ce să-mi amintesc mai târziu, să am unde să-mi port paşii.

Mă întristează gândul că nu mai am aceaşi libertate, nici nu mai am timp să scriu.. Iar acum, după o pauză aşa lungă, nu-mi găsesc cuvintele şi aş vrea să vorbesc aşa frumos de ea, de clasa mea, de clasa a unsprezecea..

Mai sunt atâtea de scris, de amintit..

Mai sunt atâtea de scris, de amintit..

Ce mă apasă cuvintele astea! Îmi strivesc pieptul, dar nu mă lasă inima să le las. Le scriu, le scot din cufere, le scutur de praf.. Pornesc la drum greu cu mine, dar nu merg, mă târăsc. Pe solul încins de o vară goală..

Am primit o întrebare zilele trecute. Cineva m-a întrebat dacă mai simt ceva pentru el, dacă îl mai iubesc.. Preţ de o secundă, o singură secundă, am ezitat. De parcă nu ştiam răspunsul, de parcă nu ştiam dacă îl mint pe el sau pe mine.. Cum să explic că nu mai simt nimic pentru el, dar că amintirea lui e la fel de vie? Cum?! Puteam duce fericirea de atunci pe o treaptă superioară, puteam să spun acum că a fost prea frumos, aproape ireal.. Dar nu. Fericirea mi-a fost întreuptă şi poate de aceea nu se împacă sufletul cu pierderea ei. Poate de aceea nu am închis încă cartea, poate de aceea mai răsfoiesc paginile. Cealaltă parte a fost trântită violent, aşa, fără regrete, doar o carte, nu un suflet. 

Vine toamna! Vine toamna şi numai gândul acesta mă sperie. Şi cât am aşteptat-o.. Cât am strigat-o să se grăbească, să sosească mai repede peste oraş. Abia acum realizez cât de greu îmi va fi! Ce laşă, ce copil distrus..

Mă văd parcă căutând toate locurile, toate frunzele ce vor împlini un an.. Un an. Ce an! Şi sunt tot aici. Voi încerca fiecare bancă rece, până voi găsi banca, acea bancă. Sufletul mi-a şters amintirea ei.. Dar o simt. Mă voi aşeza pe fiecare bancă şi de fiecare dată, când mă voi ridica resemnată de pe ea, îmi va rămâne o parte din suflet acolo. Şi când o voi găsi pe cea pe care mi-o doresc, ce fac? Plâng, cedez, mă resemnez sau încep luptele? Iau sau dau forţă sufletească? Ce facem, suflete?!

Îmi asum tot ce am scris. Ştiu că voi fi judecată, criticată, poate chiar şi de mine, dar aşa cum am spus îmi asum orice risc. Şi nu am zis nici pe departe tot ce aveam în suflet. Prin prisma lui, s-ar duce şi toamna asta şi tot nu aş lăsa aici toate cuvintele şi stările ce probabil nu-şi mai au rostul prin suflet.

Povestea unei primăveri

Povestea unei primăveri

Părculeţul se pregătea pentru vară. Observam cu regret cum  primvara îşi aduna culorle, stările şi veşmintele.. Le înghesuia într-o valiză mică. Am închis ochii.. Simţeam de acolo, de pe banca mea, mirosul inconfundabil al visurilor. Visurile primăverii..

I-am deschis, i-am deschis cu teamă, cu dor.. Pe o altă bancă, alţi oameni îi deschideau şi ei, cu un dor mai mare. I-am urmărit în tăcere. Le-am urmărit dansul mâinilor, al privirilor, al amintirilor.. Le-am supravegheat dansul emoţiilor şi al anilor. Iar primăvara împacheta de zor..

Şi vara pleacă. Şi vara îşi pregăteşte precaută bagajele. Mirosul sfârşitului mi-a amintit aşa frumos de oamenii din parc.

De la bun început le-am comparat mişcările. Parcă nu erau aşa împliniţi cum îmi imaginam. Parcă erau doi străini, aşezaţi întâmplător pe aceiaşi bancă. Bancă ce a spus atâtea poveşti! Poate erau acolo, dar nu cu sufletul. Ei nu-şi aşezaseră infinitul alături. Peste ei nu au căzut flori de mai, peste ei nu-şi scutura primăvara frumuseţea. Pe ei îi lasă păziţi de copacii înverziţi, pe ei îi lasă neîmpăcaţi cu gândul şi sufletul. Cu melancolii efemere..

Până şi cerul simţea că ceva nu este în regulă. Plutea o aşa tristeţe în aer! Iar vântul abia mai adia..

De-ar fi să-mi imaginez povestea lor, taina privirii şi dansul sufletelor, aş scrie cu degete grele, pătate de lacrimi. Era ceva, o tristeţe, o melancolie, o dezamăgire, o durere, pe banca lor. Sufletul meu a simţit-o imediat. Poate mă înşel. Poate sunt fericiţi. Poate inima le dansează pe cele mai frumoase bătăi..  Dar, în acelaşi timp, poate sufletul meu are dreptate. Eu aleg să-mi ascult sufletul. Voi sau alţi oameni care i-aţi observat în mersul vostru grăbit, decideţi singuri.

Un gând mi-a traversat sufletul. Nu suntem mai fericiţi în funcţie de vârstă, de anii de trăiri. Nu, nu anii ne numesc fericile. Iar problemele nu se termină nicicând..

Pe ei i-aş fi văzut peste ceva vreme.. Pe o bancă rece, înghesuită de frunze tinere. Pe o toamnă caldă, efemeră, iar frunzele să împânzească tot oraşul. Şi oamenii, şi parcul, şi copacii, şi cerul, şi solul, şi păsările, să poarte toate aroma inconfundabilă a  tomnişoarei. Aşa i-aş fi văzut.. Aşa mi-aş fi imaginat..

Aşa m-aş fi văzut şi eu. Aşa le-aş fi scris povestea. Cu forma frunzelor peste degetele temătoare..


Povestea unui tu

Povestea unui tu

Dragă Tu,

 Îţi scriu acestă scrisoare cu un dor uriaş în suflet.. Un dor matol de mine.. Pe ritmuri de „All of me”, îmi iau rămas-bun de la tine, de la mine, de la noi. Ţi-am mai scris, îţi aminteşti? Ţi-am scris acum opt luni o primă scrisoare în care-mi exprimam sentimentele pentru tine. Îţi mai aminteşti şi că nu ai dorit să o citeşti? Să-mi citeşti sentimentele? Dar ţi-am scris şi îţi scriu, încălcând încă o promisiune făcută sufletului meu. Sufletul meu, cel de a cărui existenţă te-ai indoit. Dar te iert şi de data aceasta. Nu am nevoie de oameni pentru a-mi confirma existenţa sufletului. Ştiu ce deţin, dar aşa cum am spus, te iert.

 Aş fi regina ipocriţilor dacă aş spune că nu a fost frumos. Deşi pentru tine, probabil nu cântăresc nimic, tu rămâi o amintire pentru mine. O amintire ce ocupă două cufere: unul al amintirilor negre şi pe cel al amintirilor frumoase. Am pus acolo totul. Am împărţit, cât am putut eu de bine, deoarece nu ştiam unde ţi-e locul. Am clasificat fiecare gest, clipă efemeră, fiecare gând, pentru a împăca toate părţile sufletului meu. S-au contrazis prea mult. Dar oricum nu-ţi pasă şi deja te-ai plictisit.

 Totuşi, continui. Regret că am ales să tac. Regret că nu ţi-am urlat în faţă toate cuvintele ce-mi ardeau sufletul. Poate mă bucuram azi de nişte răspunsuri. Sunt întrebări şi îndoieli care mă bântuie şi azi . Răspunsul după care sufletul îmi tânjeşte cel mai mult este misterul zilei, acelei zile. Ziua în care, deşi nevinovată, am cedat şi m-am scuzat (pentru ce?), aşteptându-te la locul nostru. M-ai expediat rapid printr-un sms superficial. Aş vrea să ştiu dacă ai fost în braţele alteia, aşa cum mi s-a spus mai târziu sau dacă ai avut o problemă, aşa cum mi-ai jurat. Te-aş fi ascultat o viaţă întreagă, mi-aş fi irosit lacrimile alături de tine, ţi-aş fi dat din forţa sufletului meu..

 Pe atunci aveam forţa sufletului..Acum nu mai am nimic.

 Îmi pare rău că nu ai ştiut ce să faci cu tot ceea ce ţi-am oferit. Ai primit cea mai frumoasă comoară pe care o poate primi cineva: iubirea necondiţionată. Dar nu ai ştiut să o recunoşti. Să o păstrezi.. Ai aruncat-o şi m-ai aruncat. Te iert şi pentru asta. Te iert pentru că am avut aşteptări prea mari de la sufletul tău sărac. Te iert şi pentru că ai ştiut să mă minţi aşa de bine şi frumos.. Şi poate chiar ai avut dreptate. Poate chiar sunt slabă. Dar nu eşti tu în măsură să-mi reproşezi asta. Mi-ai „urat” nefericire şi probleme familiei mele. Le-ai dorit răul. Şi pentru asta nu te  voi ierta niciodată. Mi-ai demonstrat, nu odată, nu de două, ci de n ori cât de întunecat ţi-e sufletul şi ce caracter egoist ai.

Continui chiar dacă mă doare. Bucură-te că după atâta timp încă mă doare. Îţi amintesc că mi-ai strigat şi mie câteva „urări”. Mi-ai promis că nu voi găsi fericirea, că acel el, creat pentru mine nu va veni. Mi-ai asigurat nefericirea şi durerea. Pentru asta, te iert. Nu ai tu cum să ştii ce-mi rezervă mie viitorul. Nu ai cum să ştii că eu voi fi mult mai fericită decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că eu ştiu să iubesc. Te iert pentru fiecare lovitură dată sufletului meu. Mă eliberez de povara iertării, de povara numelui tău pe fundal de bătăi rapide de inimă..

Ţi-aş recunoaşte şi azi parfumul. Chiar şi în cea mai aglomerată mulţime aş şti că eşti acolo. Sufletul meu te-ar simţi. Ochii mei te caută mereu, doar, doar să te mai văd odată. Cândva, oraşul a fost numai al nostru. Dar cel mai frumos lucru posibil este că şi tomnişoara a fost a noastră. Printre frunzele moarte, dar vii, tu aduceai la viaţă cei mai frumoşi fluturi. Primii fluturi.. Îmi amintesc cu un zâmbet şters cum îmi sărutai gâtul cald, parfumat de mireasma toamnei, cum lăsai un mic semn acolo în ciuda protestelor mele. Îmi amintesc cu o durere surdă şi cu un dor scăldat într-o matoleală supremă, cum mi-ai furat primul sărut. Îmi amintesc, involuntar de altfel, cât de bine mi se potrivea capul pe umărul tău, cum îmi mângâiai părul, cum îmi sărutai fin obrăjorii… cum fiecare moment devenea o frumoasă amintire. Îţi aminteşti de ziua când te-am sunat disperată, plângând? Te speriaseşi. Mi-am vărsat toată furia provocată de  doamna de la salon ce mi-a mutilat podoaba capilară. M-am liniştit după ce m-ai asigurat că sunt la fel de frumoasă.

 Îmi aduc aminte şi de clipele în care-mi strigai ce copil sunt. Îţi exprimai mereu dezacordul în privinţa comportamentului meu infantil. De ce ai încercat să mă schimbi? Aşa cum eram, un copil, o persoană imatură cu zâmbete şi visuri mari, te iubeam. Te iubeam cu forţa sufletului.. Mai ştii? Ploaia cădea grea peste noi, îţi răcea buzele, îţi răpea jignirile şi-mi ascundea lacrimile. Ploaia liniştită de octombrie ţi-a splălat paşii noroioşi după ce mi-ai întors spatele, dar nu ţi-a spălat paşii din sufletul meu. Şi azi urmele tale zac pe podeaua amintirilor. În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine.

 Mi-e dor de mine cea care eram cu tine. Nu ai observat niciodată cât de mare şi senin îmi era zâmbetul când mă ţineai de mână, când mă încălzeam în braţele tale? Îmi contabilizez amintirile acum că le-am scos din cufere. Ai idee cât de tare a scârţâit capacul? Ai idee cât de tare m-a ars mâna când le-am scos din întunericul de acolo?

Într-o zi, pe banca noastră rece, la locul nostru, privind cerul, mi-ai luat mâna şi mi-ai aşezat-o pe inima ta. Mi-ai şoptit, privindu-mă în ochi, că bate numai pentru mine. Mult timp a alergat sufletul meu ca un nebun pe ale sale câmpii înflorate. L-ai avut în întregime, l-ai avut chiar în palma ta. Tu mi-ai dat bătăi de inimi, iar eu ţi-am dat un suflet. Eu le-am păstrat într-un borcan, dar tu nu ai îngheţat momentul, tu ai aruncat sufletul. Mai sunt îngeraşul tău? Mai sunt buzele mele cele mai dulci? Mai sunt mai frumoasă decât Luna?

 Ai idee de câte ori am vrut să-ţi urlu cât de mult te iubesc? Ai idee cât de mult timp am reuşit să păstrez vii florile de la tine? Chiar după ce ai plecat, după ce totul s-a încheiat, tot mă duceam să le mângâi, să le miros, să le sărut. Chiar după ce tu ţi-a găsit fericirea în alte braţe, continuam să vărs lacrimi când o petală se desprindea de celelalte, căzând învinsă pe gresia rece. Ai idee cât de mult m-a durut? Ai idee cu câtă furie şi durere le-am distrus în momentul în care am aflat adevărata ta faţă?

Poţi aplauda acum. Vin momente interesante.

Am decăzut cum nu credeam vreodată. Chiar şi astăzi, copacul, banca, florile, locul, îmi provoacă lacrimi neplânse când mai trec pe acolo. Acolo unde m-ai lăsat. Nu te-a durut inima să mă laşi singură cu cerul acela de iarnă mohorât? Îmi era atât de frig! Trecătorii mă priveau cu emoţie, cu amuzament, teamă, durere, dor, alţii mă judecau, iar alţii căutau să mă înţeleagă. Mă priveau cum îţi chemam paşii înapoi. Îmi auzeau lacrimile când se spărgeau violent de sol. Tu de ce nu le-ai auzit? Fiecare lacrimă m-a durut îngrozitor. Mi-am purtat dezordonat durerea. Mă cufundasem în mii de stări. Şi niciuna potrivită. Te voiam înapoi. Îţi aminteşti cum ai trecut a doua zi pe lângă mine? Te-ai comportat tare ciudat, ca şi când nu m-ai fi cunoscut nicicând. Niciun zâmbet, nicio privire. Niciun amărât de „Hei!”, aşa cum obişnuiai să-mi spui. Am alergat să pătez alt loc cu lacrimile mele, dar nu-ţi pasă. Mi-ai fi spus ceva când mi-ai văzut ochii umflaţi şi roşii de la plâns şi cearcănele violet. Nu ne numim străini cu amintiri comune pentru că doar eu am bunul-simţ şi forţa pentru a recunoaşte mica noastră infinitate.

Te-am urmărit cu privirea prin toate colţurile oraşului. Apropo, te-am văzut acum o lună cum consolai o fată. Îi ştergeai tandru lacrimile şi-i răpeai suspinele. Chiar şi atunci, după un car de vreme, inima mea parcă s-a oprit. Îmi abţineam cu greu lacrimile când am trecut prin faţa voastră. Mi-am obligat picioarele să înainteze în timp ce-mi înghiţeam lacrimile. Mie de ce nu mi-ai şters lacrimile? Pe mine de ce nu m-ai îmbrăţişat aşa de strâns când sufletul îmi sângera? Îţi alimentez satisfacţia de a mă vedea învinsă, şi-ţi mărturisesc că şi azi, după atâta timp, lacrimile mele poartă numele tău. Îţi scriu azi, acum, cu lacrimi în ochi şi cu un suflet gol.

După ce mi-ai călcat sufletul în picioare, pe toate laturile sale, am luat-o pe alte drumuri. Drumuri greşite, al căror pietriş nu credeam că-l pot testa vreodată. M-am răzbunat pe tine, pe mine, pe neputinţa şi pe ghinionul meu.

Dragă tu, îţi mai alimentez satisfacţia şi-ţi mărturisesc că  ajunsesem atunci să-mi blestem sufletul, clipele, minutele, zilele, săptămânile.. Te-am urât cu toată ura de care am fost capabilă. Dar nu te îngrijora, azi ura mea se canalizează către altcineva.

Îmi pare rău că nu am realizat de la bun început cât de gol ţi-e sufletul. De ce nu ţi-am simţit sărăcia sufletescă când te-am strâns în braţe? Iar tu, tu de ce nu ai adulmecat parfumul copilăriei în părul meu? De nu m-ai scutit de tone de suferinţă, dacă tot aveai de gând să mă părăseşti aşa? De ce mi-ai amăgit sufletul? Hoţ nenorocit de sentimente. Cine îţi încălzea patul în timp ce-mi înşelai sufletul cu mesaje false? „Sunt la duş…”, ” A venit mama la mine”,  „Am adormit”.  Cine m-a înlocuit în acele momente? De ce nu mi-ai spus? Măcar de-aş şti dacă relaţia asta nu a fost altceva decât o glumă. Măcar de-aş şti rolul cărui animal de la circ l-am jucat.

Nu te iert că m-ai înşelat. Nu te iert niciodată pentru că mi-ai instalat o aşa îndoială în suflet.

 Spre deosebire de tine, eu îţi urez fericire. Toate tipurile de fericire. Dar vezi, să fie atât cât meriţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi pare rău că am crezut în tine, că am crezut că poţi mai mult. Îţi mulţumesc pentru cea mai frumoasă toamnă, chiar dacă am plătit prea scump pentru ea.

 Cu tupeul celor şaptesprezece ani, îţi doresc să realizezi într-o zi cât de mult te-am iubit. Vreau să realizezi că în braţele mele puteai găsi fericirea supremă. Fereşte-te de ziua în care-mi vei duce dorul. Tu nu ai putea suferi ca mine.

 Cu „My immortal” în surdină închei şi acest capitol din viaţa mea.  1788 de cuvinte, patru foi mânzgălite faţă-verso şi o rezervă consumată. Atât am mai avut să-ţi dau.

P.S: Azi era ziua noastră.

~ Flori R.

O poveste necunoscută

11187638_444814602349678_1011314035_oSub flori de măr, pe o bancă la umbră, izolaţi de mirosul oraşului, doi oameni se bucură de ei şi de primăvară. Pomul, singura mişcare din acest tablou, mai scutura metodic câteva floricele parfumate pe pălăria doamnei şi pe pantofii lustruiţi ai domnului. Un iz de împlinire plutea deasupra lor. Îmi ataca delicios sufletul. Vreau să cred că erau împliniţi. Vreau să cred că încă se mai iubesc cu aceaşi intensitate nebună, că încă cred că destinele le sunt legate pentru totdeauna. Au cumpărat infinitul împreună. L-au aşezat parcă cu ei, acolo, pe banca veche.

Vârsta înaintată, extrem de frumoasă, magică, plină de nostalgii şi amintiri răcoritoare înfrumuseţa şi mai mult micul parc. Sunt fericiţi. Ştiu asta. Anii întregi de experienţă acumulată separat, dar mai ales împreună, trebuie să le coloreze sufletul după tiparul fericirii. Mii de poveşti vor fi relatate nepţilor şi strănepoţilor, cocoţaţi pe genunchii noduroşi, bolnavi de la atâtea plimbări.

Urmăreau cu aceaşi nostalgie ca a mea grupurile zgomotase de copilaşi veseli, flămânzi la chemarea naturii. Ascultam cu toţii zgomotele primăverii, copii şi bătrâni, adulţi şi adolescenţi, din toate colţurile părculeţului. Cuplul cu infinitul alături rămânea în continuare tăcut. Privirea mai alerga prin parc, iar mâinile se mişcau leneşe, ca la un semnal neauzit. Tăcerea lor îmi crea  minunată pace interioară. O stare frumoasă ce nu poate fi descrisă în câteva cuvinte simple, roase de emoţie. Din când în când mai treceau cunoscuţi de-ai lor, oameni dragi pe care-i salutau zâmbind.

Cuplul tăcut din parc…

Bunicii unor nepoţi năzdrăvani, iubitori de dulce, însetaţi după aventură şi cunoaştere, încărcaţi de aceaşi linişte frumoasă pe care o vor descoperi şi dărui mai târziu. Părinţii unor adulţi responsabili, părinţi la rândul lor. Sute de stări îmi aleargă prin suflet. Sunt sigură că ieşirea lor în parc se va încheia cu o plimbare lungă, în timp ce soarele se grăbeşte să se îngroape în josul dealului.

Parcul..Banca..Copacul..Florile..Doi oameni tăcuţi..Magia unui infinit.. Ziua..

Doi oameni pe care nu-i pot uita. O zi parfumată de nostalgiile lor îmi rămâne însemnată în suflet ca un fier încins. Un infinit doar al lor.