Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

Anunțuri
Mama ei de viaţă, mamă!

Mama ei de viaţă, mamă!

Am privit dincolo de cortină de zeci, chiar sute de ori. De prea multe ori am tras de materialul gros să mai descopăr, să mai găsesc şi să mai învăţ câte ceva. Aş privi de un infinit de ori şi tot m-aş considera neînvăţată, neştiută de ceea ce rulează acolo. Spun asta fără să exagerez. O spun cu puţină teamă, să nu jignesc cumva, prin cuvintele mele, nişte suflete aşa frumoase.

Înainte să privesc dincolo de cortină, număram paginile dintr-un jurnal neterminat, plin de atâta trăire şi viaţă. Şi abia acum îmi dau seama că nu ştiu de cât timp o am pe Daria sau cât timp a trecut până am privit dincolo de cortină. 

1465131_1654534961461719_6747092663922141343_n

Ce am reuşit să învăţ de la ele, nu cred că aş fi învăţat într-o viaţă întreagă, de la sute de oameni. Cuvintele lor, aşa simple şi frumoase, atât de pline, îmi rămân tatuate pe zidurile sufletului. 

Nu cred că ar fi putut să apară în alt moment din viaţa mea. Aveam nevoie atât de mult să mi se deschidă ochii! I-am văzut zâmbetul şi ochii doar în poze, dar a fost suficient să mă convingă. Să mă facă să-i iau jurnalul şi să-l aşez pe biroul meu. Apoi să transcriu totul în suflet.

Aşa am cunoscut-o, aşa am continuat să scriu şi eu, aşa am ajuns să scriu abia acum despre ea. Nu am avut curaj. Nici acum nu am. Scriu ca de obicei, dar parcă cu o teamă mai mare.

De dincolo de cortină am învăţat că pot s-o iubesc şi s-o apreciez mult mai mult. După ce am privit în spatele cortinei, am simţit o teribilă nevoie s-o recitesc pe Daria. În jurnalul neterminat am împrăştiat ultimul meu strop din istoria unei Flori. 

Rămân cu amândouă şi cu milioane de cuvinte, comori peste suflet. 

 

Ultima secundă

Ultima secundă

Mi-am zis să-mi abţin cuvinte azi, dar nu am putut. Nu când din locul meu se vede aşa frumos cerul. Şi ar fi păcat, ar fi o pierdere pentru mine să nu-mi arăt asta pentru mai târziu. Să nu rămână nimeni şi nimic în urmă, nescris şi neperceput. Căci ştiu cum le voi căuta peste ani.. Poate chiar mâine.

O secundă în care nu am respirat, ci doar am privit. 

Şi din păcate, e ultima. Ultima din acest an. Vreau să păstrez articolul, imaginea, respiraţia furată şi bătăile de inimă până anul viitor, pe vremea aceasta. Să compar ambele orizonturi şi să-l visez pe al meu. 

Ultima mea secundă se mai numără şi acum. A învăţat-o sufletul pe de rost, îi ştie toată liniştea. Fac eu cumva s-o număr încă un infinit. Şi când artificiile vor despica cerul, îi voi număra şi lui secunda noastră de linişte. Aşa cum e.. liniştea dinaintea furtunii.

Mereu mi-a displăcut momentul dintre ani când toţi rupeau din cer cu luminiţele lor asurzitoare. Mă enervează cum unii se uită pentru prima şi ultima dată la cer în acel an, văzându-l apoi abia anul viitor. Aplaudă şi se îmbrăţişează. Pe curajul cerului.

Îl doare?

Deşi sunt frumoase şi au o semnificaţie aparte, nu prea pot alunga gândul acesta. Căci nimeni nu l-a întrebat dacă e de acord, dacă-l pot ataca aşa. Cred că-l păcălesc cu zâmbetele şi privirile lor. Îţi dai seama cum se uită toţi la el? Mititelul, s-o simţi flatat. 

Şi parcă-mi abţineam cuvintele azi!

 

 

Câte vieţi are o portocală?

Câte vieţi are o portocală?

Şi dacă seminţele sunt inima ei, atunci câte inimi are? Am sacrificat atâtea, le-am stors pe toate de viaţă, dar nu am stat niciodată să le număr anii. Iar acum, parcă mă doare pe mine inima să mai ucid o portocală. O las rotundă, moale, caldă şi parfumată pe birou. O las să fie.

Mă întreb de ce nu m-am întrebat asta până acum. Cu ce gând le savuram? Iar cojile sunt ce-au mai rămas din ele.. şi le-am aruncat de atâtea ori, fără să le mai dau ocazia să-mi umple camera cu aroma lor inconfundabilă.

Dar când port o cale? 

Din înghesuitul lor mers în cutii, lăzi sau saci, ajung la noi. În case, în supermarket, în bucătărie etc. Dar le-a pus vreodată cineva la geam, să vadă şi ele un cer, altul decât tavanul? Le-a lăsat cineva pe marginea pervazului să guste din zăpada scorţoasă? Le-a adunat cineva vreun strop de ploaie, să simtă şi ele? Le-a lăsat cineva, undeva, măcar ca una dintr-o familie să simtă în întregime două-trei zile dintr-un anotimp? S-a gândit cineva la ele?

Nici eu. 

Totul poate fi reciclat. Chiar şi o viaţă. Şi dacă pot, de ce nu?

 

Priveşte cerul..

Priveşte cerul..

Am repetat de atâtea ori cuvintele acestea, că deja au devenit un obicei, parte din cotidian, un lucru important pe care trebuie să-l fac cu mine. Să-l fac să fie bine. Nu de mult, de ceva vreme, mi-am descoperit această latură. Nu ştiu dacă am avut-o de la început sau dacă am creat-o eu pe parcurs. Nu asta contează. Contează că sunt aşa. Deşi de multe ori spun că m-aş vrea altfel..

Îmi place să vorbesc singură. O fac foarte des, ori de câte ori simt nevoia. Nu mai ţin cont de oameni, de oraş, de gânduri. Mă trezesc discutând cu mine în timp ce oamenii trec neobosiţi pe lângă mine, fără a-mi citi cuvintele de pe buze. Abia le aud eu.. Aşa vorbesc cu mine mai mereu, spunându-mi lucruri şi fapte la care doar visez. Aşa mă amestesc printre oameni. Cu gânduri calde pe buze reci.

Îmi fac timp, îmi antrenez corpul pentru frigul prea aspru, doar ca să pot să stau din nou aşa frumos prin părculeţul împodobit de toamnă. Să mai văd oamenii, să încerc să le citesc poveştile din ochii grăbiţi. Să le văd în suflet. Şi cu o doză de egoism, vreau să mă vadă fericită. Poate îşi mai amintesc de mine plângând toamna trecută. Dar şi acum m-aş aşeza undeva şi aş plânge. Nu mi-ar trebui motiv. Am destule lacrimi neplânse prin suflet.

Uneori mă întreb dacă aş rezista unor lovituri cu adevărat grele. Dacă aş fi atât de puternică încât să-mi zic că poate aşa a fost să fie şi să-mi şterg cu forţă sufletească lacrimile. Să merg mai departe. Să-mi urmez drumul în viaţă. Să ştiu, să mă învăţ să zâmbesc din nou. Mă întreb aşa, într-o doară, căci aş cam bănui că sufletul şi-ar face de cap.

Simt că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva potrivit pentru mine. Că nu mă va înţelege şi nu-mi va fi nimeni aproape aşa cum îmi doresc. Simt că nu mă mai cunosc, ca mai apoi să mă descriu amănunţit şi să-mi notez pe o hârtie ce aş putea schimba. Simt că mi se scufundă sufletul în superficialitate.. Un suflet frumos într-un ambalaj frumos, asta am căutat.  Am judecat. Poate am şi rănit. Îmi pare rău.

Voi continua să privesc mereu cerul, pentru că este singura modalitate de a-mi ţine capul sus. Şi când îi voi zâmbi, lumea mă va crede fericită. Şi mă întreb acum.. De ce ţin aşa mult să mă vadă lumea fericită?

Dar poate..

Dar poate..

Cineva scria, reuşea să convingă sufletele prin cuvinte că omului i se dă un număr fix de lacrimi. Să zicem că eu, în şaptespreze ani, am irosit cam treizeci de lacrimi de fericire şi şaptezeci de lacrimi de tristeţe. Bine, au fost mult mai multe, dar nu vreau să le calculez acum. Da, le-am epuizat pe acestea, am mai luat din următorii doi ani câteva. Le-am irosit prosteşte. Poate le-am plâns de prea multe ori, poate nu mai am ce să plâng sau poate nu am plâns nimic.

Mereu am urât acest cuvânt: poate. E urât, plin de incertitudini agăţate de fiecare literă. Are doar cinci, dar parcă fiecare literă duce câte zece. Le cară în spate.. Ştii, îmi pare rău pentru acele lacrimi irosite pe.. nimic. Când plângeam cu lacrimi de tristeţe că nu plâng de fericire. Ce ciudat sună aranjate pe hârtie. În minte şi în suflet sunau mai bine. Dar inima ne spusese ceva.. Şi.. or suna ele diferit, dar cum or fi?

Simt că am eşuat. Simt că nu o să realizez nimic. Nu ştiu de ce, dar simt asta. Îmi apasă pieptul. Şi mă doare..

Mereu numesc unii oameni totul, totul meu, apoi trag de nimicul cu (,) care rămân la final, numindu-l din nou tot. Mereu am greşit şi nu am ales să învăţ. Am irosit lacrimile şi lecţiile ce-mi veneau la schimb. În timp ce ei îmi materializează lumea, eu sunt un nimic pe cerul lor. Un nimic ce nu a fost niciodată tot.

Scriam cândva că sunt o jucărie ruptă  şi ponosită, dar cu ochii şi sufletul mari, acunsă într-un colţ pătat de lacrimi. Mai târziu, recitind, m-am temut de ele, de cuvintele mele.. Acum însă le accept. Şi spun: Da, sunt!

Omul-cer, paragrafe scrise mai demult

Omul-cer, paragrafe scrise mai demult

Îmi place cerul. (Asta nu mai este o noutate, dar îl ador pe micuţ.) Îmi ador singurul om care mă înţelege. Poate credeţi că sunt nebună, însă cerul este un om. Unul cald, neaşteptat de prietenos, bărbat şi femeie în acelaşi timp, un om încărcat de principii si valori bine bazate, cu un suflet cu margini infinite, sensibil, uriaş de frumos şi blând. Un om pe care-l aşteptam de mult timp.

Dulce ca florile de măr, drept ca un crin, aromat ca un trandafir, bun, înţelegător, amabil, tandru, glumeţ, darnic şi onest.

În el se aude marea, în sufletul lui îşi construiesc visuri păsările nebune; numai el cunoaşte emoţia fiecărei berze, puterea avioanelor, răceala ploii, singurătatea soarelui, imperfecţiunea lunii… sufletul meu. Îmi colora câte un zâmbet. Mi se rupea sufletul. Afişa un nor doar pentru a-l putea privi, pentru a-l saluta, aşa cum obişnuiam să fac. Ghiceam forma şi plecam. Nu mai voiam ca el să-mi citească sufletul. Nu-l mai salutam. L-am tratat cu un egoism nemotivat, neaşteptat.

Zilele trecute s-a descărcat; mi-a aruncat furios toţi picurii suferinţei lui. I-am adunat metodic în suflet, de parcă făceam asta de o viaţă. Îşi vărsa cu furie tot dorul umbrit de nelinişti şi îndoieli. Arunca cu încrederea şi visurile. Bietul meu cer.. Suferea şi nimeni nu ştia. L-am rănit, eu, hoaţa de sentimente a cerului..

Oamenii inconştienţi murmurau să se oprească ploaia aceea blestemată. Tocmai ei, blestemaţii fără de suflet! Ce ştiau ei? Ce ştiau ei că al meu om drag izbucnise într-un război de sentimente? Cum puteau şti că eu eram motivul acele furii? Îl vor putea înţelege cândva?

Sufletul continua să se descarce într-o ploaie fără sfârşit.. Nu-mi pasă dacă sunt considerat un biet copil nebun. Nu-mi pasă că singurul om, considerat neom de cei fără de suflet, mă înţelege mereu şi vorbeşte cu mine. Nu-mi pasă că am renunţat.  Nu-mi pasă că nu le pasă.