Gând pentru mama

Gând pentru mama

Nu trebuie să fie opt Martie pentru a-ţi scrie, pentru a-mi mărturisi admiraţia, respectul şi iubirea infinită, dar aşa am simţit. Ce-aş putea să-ţi spun? Ţi-am cântat, te-am strâns în braţe, ţi-am sărutat obrazul şi i-am mulţumit celui care mi te-a dat, dar simt că nu este de ajuns. Un gol îmi este prezent în suflet..

Ca fiică, prietenă, copil, am greşit mult, iar opt cuvinte nu sunt de ajuns pentru optsprezece ani de greşeli. 

Mă mândresc cu tine şi nu pot să mă satur să te privesc. Te-aş ţine lipită de mine, zi şi noapte, să nu mi te smulgă nimeni de la piept. Câte punţi mi-ai construit, mamă! Câte mi-ai dat, încă dinainte de a mă fi născut. 

M-aş vrea din nou copil, să-mi aşez tot trupul în braţele tale, să mă dai din nou în leagăn, dar poate sunt egoistă. Tu ai nevoie de un copil matur care să te sprijine, un copil mare fără ciocolată pe degete. Nu m-am gândit până acum că, dacă aş fi din nou copil, poate aţi fi şi voi tineri. Mă vedeam doar pe mine călătorind cu maşina timpului.

Pentru mine eşti eroul meu, mamă-crevete. 

 

 

Suflet de copil

Suflet de copil

Unicul cer de vanilie pe care am crezut că-l deţin a fost privit în urmă cu un deceniu. Poate chiar mai mult. Dar şi el era a plăsmuire a imaginaţiei mele colorate. L-am numit acum cer de vanilie doar pentru că eram atât de ferită de tot ceea ce se derula în jurul meu. Eram doar eu, într-o lume de zahăr, copil naiv, crezând că lumea e făcută din turtă dulce şi că lacrimi în ochi nu are nimeni. Eram conştientă de moarte, de boli, de durere, dar nu realizam că ele se pot întâmpla cu adevărat. 

Nu dau vina pe ani, pe părinţi sau pe lume. Dau vina pe mine. Mă blamez încă o dată, căci şi când am crescut nu mi-am îndepărtat voalul subţire de pe suflet. Poate şi atunci eram izolată într-o bulă de săpun, dar nu mi-am dat seama sau nu am vrut să recunosc. 

Am vrut atât de mult să trăiesc într-o lume perfectă, că nu mi-am dat seama cât de greu îmi va fi când mă voi izbi de realitate. 

Pe lângă minunatele clipe şi momente de zâmbete infinite, refuzul meu de a mă elibera de pereţii de săpun mi-a demolat lumi şi ziduri, porturi şi un suflet. Şi azi îmi fabric la nesfârşit bule în care să mă izolez. Laşă, fugind de lume şi de mine. Poate că nu mă mai pot numi copil când am spus de fiecare dată un nu speriat, dar nici adult. Adult nu sunt nici acum.

 

 

Rămân poveşti

Rămân poveşti

Parte dintr-o carte măricică, cu nedecorate coperţi şi foi mirosind a copilărie, am furat, acum ceva vreme, două capitole. L-am numit copil-erou şi l-am scris cu forţa sufletului. M-am străduit, ce-i drept, să-l fac mândru de cuvintele mele. Dar cum cuvintele mi-au fost strâmbe, cocoşate, mici, împiedicate şi probabil absurde, am reuşit să stârnesc milă şi nemulţumire. 

Copilul n-a zâmbit, i-am descoperit părţi din suflet, acoperite de o mantie subţire. Dar nici nu a plâns. Şi nu m-a împiedicat în a trage de colţurile mantiei. Copilul acesta este eroul meu. 

Aş mai lua un capitol din cartea lui, dar nu mă mai lasă sufletul. E cartea lui, iar dacă eu nu am curaj în a prezenta fiecare capitol din cartea mea, asta nu-mi dă dreptul s-o prezint pe-a lui. Aş vorbi însă de el la infinit. Aş plimba eu nişte cuvinte, nu ale lui, nu ale mele, încât să-mi fie sufletul scăldat de starea mea de bine, de eliberare prin scris. Aş scrie poveşti cu el până aş rămâne fără cuvinte şi m-aş mulţumi să le las aşa, să le recitesc mai târziu cu un zâmbet pe buze. Apoi să mai scriu altele. Şi după, după le voi inventa. Şi voi zâmbi cu sufletul.

 

 

 

 

 

Zgomote

M-am desprins cu greu din îmbrăţişarea strânsă din vis.. Cu greu greu şi ochi înlăcrimaţi. Sorbind cu zgomot din cafeaua prea fierbinte, îmi dau seama că poate nu m-am desprins de tot. Cum sufletul meu era lipit de sufletul din vis, în momentul separării, al trezirii, trebuia să aud ceva, să simt ceva, să rămân acum cu sufletul jupuit la un colţ. 

Mă tot bântuie nişte  coşmaruri. În fiecare noapte din săptămâna trecută am avut câte un coşmar, m-am trezit cu lacrimi pe pernă şi în palme. Şi când credeam că am scăpat, mă trezesc confuză, amintindu-mi prin ce braţe m-a purtat subconştientul meu. Asta nu poate fi real. Sau asta se întâmplă celor ce nu încetează să viseze? Dar eu visez cu ochii deschişi..

Ce e noaptea când te trezeşti speriat, lovit de o sete înfernală şi de o teribilă nevoie de bine, de prea bine? Ce e noaptea când te temi de umbra ta de pe perete? Ce e noaptea când nu şti cât este ceasul şi cauţi lumina lunii? Ce e noaptea când eşti singur şi nu poţi să dormi? Ce e noaptea când visezi? Dar când nu o faci? 

Ce e noaptea pentru un copil mare, plin de teamă?

Poate ar trebui să mă opresc aici. Am multe lucruri de făcut cu mine, iar acesta nu era pe listă. Mă deranjează zgomotul tastelor, al buzelor mele pe marginea cănii, al inimii ce bate mult prea tare, al sufletului ce strigă fără încetare..

 

 

 

 

Scrisoare de nu mă uita

Scrisoare de nu mă uita

 Draga mea,

ştiu că îţi doreai de la mine,  de ceva vreme, cuvinte, stări, emoţii şi rânduri redate tot prin cuvinte. Eu am aşteptat cuminte, aşa cum fac de fiecare dată, mi-am adunat cuvintele în vârfurile degetelor, le-am învăţat să-ţi scrie un mic şi timid „Nu mă uita..”. Te-am găsit, mai bine zis te-am lăsat, în ultima noapte de vară, o copilă mai măricică, mai schimbată, cu ochii pline de lumini şi zâmbete, cu un suflet mai copt. Nu mai erai copila cu ochi speriaţi, ce-mi cerea ajutorul din priviri. Am ştiut, din prima clipă, că te vei descurca aşa frumos fără mine.. Eu sunt floarea în povestea asta, dar tu vei înflori mai frumos ca mine.

Mi-e aşa un dor de tine. De m-aş mai plimba cu tine printre frunzele parcului, de m-aş mai lăsa târâtă aşa frumos prin toate locurile care-ţi ademeneau privirea, de-am mai bea împreună o ciocolată caldă, de ne-am mai ridica aşa frumos una pe cealaltă. Ştii ce vreau, ce mi-aş dori să aud de la tine? Că peste un an, doi, vei spune cuiva, poate chiar mie, că am reuşit să aduc ceva frumos în viaţa ta. Să te îndemn spre un drum. Să-ţi fi dat ceva..

Câte aş avea să-ţi zic. Mai ştii, înainte îţi spuneam tot. Îmi ştiai fiecare semn de suflet. Mă supăr pe timp. Trece prea repede şi eu mă deplasez prea greu..

Mi-a plăcut la tine că, eu fiind un copil la fel ca tine, m-ai tratat ca pe un om matur, responsabil, sigur pe sine. Deşi uneori comportamentul mi-era aşa infantil. Dar tu nu mi-ai reproşat niciodată asta. De aceea ocupi un loc aşa frumos în suflet. Am un aşa dor în suflet. Făceam totul împreună..

Te păstrez ca semn de suflet, un om tare drag cu care am împărţit cei mai frumoşi ani de liceu. Îmi voi aminti mereu de ochii tăi frumoşi, de zâmbetul tău cald, naiv, sincer, de sufleţelul aşa crud la început, de răsul tău colorat, de cuvinte şi de îmbrăţişări. Ştiu că ne vom mai vedea, dar mă ştii cum sunt. Mereu mă lupt cu timpul. L-aş da întotdeauna înapoi. Îţi mulţumesc pentru tot, copil frumos! Mulţumesc cu sufletul. M-ai făcut aşa fericită, plină de viaţă. Mi-ai umplut cuferele de amintiri. Toate, cu forţa unui suflet tânăr..

Te rog însă să nu mă uiţi. Păstrează-mă undeva, într-un colţişor, promit să nu deranjez. Nu uita de copilul cu ochi mari. Te iubeşte.

Cu drag şi dor,

Flori R.

Pasiunea pentru două roţi

Pasiunea pentru două roţi

Printre rânduri, gânduri şi cuvinte.. Aşa mai descopăr un om. Cu permisiunea lui şi cu forţa sufletului meu, am ridicat încetişor casca motociclistului pentru a cunoaşte,  puţin câte puţin, omul din  spatele ei sau mai bine zis, copilul. Un copil mare..

Privindu-l din exterior, mă aşteptam să întâlnesc tone de aroganţă, de încredere exagerată, de lipsă de comunicare cu oamenii simpli. M-am lăsat condusă de aparenţe, aproape judecându-l după propriile prejudecăţi. Am descoperit însă o frumoasă simplitate şi amabilitate, principii şi valori bine bazate, zâmbete în cuvinte, sinceritate.. A renunţat la casca ce i-a îngreunat paşii spre înţelegere. Şi aşa am văzut părţi din el, din om, din copil.. Aşa am înţeles. Aşa m-am oprit din mersul meu cu paşi greoi, m-am oprit şi am ascultat. Cu prejudecăţile lăsate afară, lângă uşă..

Ştiţi câţi sceptici sunt printre noi? Şi temători? Ştiţi câţi îi condamnă, îi judecă pe cei care au pasiunea aceasta? Ştiţi câţi se bat cu pumnul în piept că motocicliştii nu mor acasă, că nu mor când le-a sunat ceasul? Da, poate au dreptate, dar ce ştiu ei? Unde mai e adrenalina, curajul, forţa sufletului, a vântului, a cerului? E fericirea lor. E ceea ce şi-au construit în timp. E un vis împlinit. Visul lor. Şi nimic nu-i poate opri. Ce poate fi mai frumos?!

Aş putea spune azi, cu mâna pe inimă, că fiecare dintre noi are câte ceva de învăţat de la fiecare motociclist. Ei trăiesc cu adevărat clipa, ei au uitat de teamă, de regrete, ei luptă cu adevărat. Şi indiferent de cum se va încheia povestea aceasta, ei vor avea un infinit zâmbet pe buze, în suflet şi în inimă. Merită apreciaţi, nu criticaţi. Merită ascultaţi cu sufletul. Şi ei vorbesc aşa frumos cu vocea sufletului!

Îi mulţumesc azi, cu această ocazie. Îi mulţumesc pentru tot, pentru visuri, pentru saluturi, pentru zâmbete, pentru cuvinte, pentru fiecare răspuns la fiecare întrebare adresată. L-am întrebat despre visuri, despre temeri, despre trăiri.. Mi-a răspuns frumos, cu vocea pasiunii.

Am înţeles că fiecare om are o carte. O carte goală. Asta i se dă din primele clipe când deschide ochii. O carte şi nişte culori. Încă de pe atunci începe să scrie în ea, să coloreze, că viseze cu paginile. Şi aşa va fi viaţa lui, a noastră, a mea, cu acea carte ascunsă după poarta sufletului. Cartea lui e plină de trăiri şi aventuri şoptite, de adrenalină, de curaj; cartea lui merită citită, apoi recitită şi păstrată pe cerul sufletului. A scris cu cele mai simple culori. A scris cum a ştiut. Ghidat de forţa sufletului..

Iniţial, am vrut să-i iau un interviu. Am reuşit cumva să leg cuvintele, dar întrebările erau stângace, prea grăbite. Nu le pusesem eu bine şi nu arătam în totalitate ce a făcut pasiunea asta cu sufletul lui.

L-am întrebat, într-o târzie noapte de vară, cum ar defini viaţa. M-a surprins cu o mărturisire frumoasă, ca de obicei. Viaţa e scurtă. Foarte scurtă. Aşa că trăieşte clipa. Ştii? Eu încetinesc timpul când sunt pe motor. La propriu. Deşi motorul se mişcă atât de rapid că simţi că ţi-ai luat zborul, timpul îşi pleacă capul resemnat. Nu el câştigă. Nu de data asta. Timpul pierde. Îşi pierde clipa. I-am pus atâtea întrebări! Şi mi-a răspuns cu răbdare la toate. Simplu şi sincer.

Pasiunea pentru două roţi îi striga numele de pe vremea copilăriei. „Prima mea motocicleta era de 125cc şi eu aveam 15 ani. ” Mie-mi sună a o frumoasă introducere. Parcă aşa ar trebui să ia naştere o carte, cartea lui, povestea plină de mărturisiri. Şi străbunicul, bunicul şi tatăl său au fost chemaţi de aceaşi pasiune. Vis de familie..

Mi-a spus şi despre unul dintre cele patru accidente ale sale. Unul mai grav, ce-i încerca curajul, ambiţia şi forţa pentru pasiunea ce-i purta numele. Nu m-a surprins să aflu că s-a ridicat rapid să-şi ridice motorul, că simţea din nou forţa vântului..

Motocicliştii sunt sinceri, oameni simpli şi frumoşi,prietenoşi, calzi, calmi, încrezători, curajoşi, cu zâmbete de învingători în priviri, cu sute de poveşti în suflet..Oameni fericiţi, marcaţi pentru totdeauna de pasiunea pentru două roţi.

Pleacă-ţi sufletul în faţa poveştilor lor şi vei rămâne uimit, vei apuca şi tu creioane să mai scrii la a ta. Opreşte-te din a-i judeca. Le vei da mai mult curaj. Nu te bucura, nu crede că tu eşti în siguranţă. Nimeni nu este. Învaţă asta şi vei fi fericit.

 

 

 

Povestea continuă..

Povestea continuă..

Şi azi plouă. Şi azi plânge cineva. Plânge cu dor, cu durere, cu o tristeţe prea mare. Stropii sunt prea reci. Am încercat să-i încălzesc în palme, dar am eşuat. Îmi îngheţaseră degetele şi m-am dat bătută. Dar în povestea asta degetele mele nu-şi au locul. Nu, degetele doar scriu povestea. Fără a fi menţionate..

Şi copilul e trist. Ori nu i-a plăcut povestea.. E trist şi speriat şi îi e frig.. Şi îl doare sufletul. Tare. Aşa că nici eu nu aş şti ce să vă spun. Poate-l supăr. Sau se supără el văzând câte cuvinte folosesc pentru povestea lui. Şi eu i-am promis o carte.. Da, chiar nu ştiu ce să mai zic. Să zic, să scriu. Atât. Nu scriu ca să fie bine. Doar scriu.

Copilul e obişnuit cu ploaia. E prietena lui. E pătura lui caldă de iubire şi înţelegere. E asigurarea lui că nu e singur. Copilul îi dă stropi ploii când aceasta şi-a epuizat resursele. Şi ploaia ar vrea să-i întoarcă favoarea, l-ar ajuta din tot sufletul, dar copilul are containerele pline. Prea multe lacrimi neplânse, dar care au fost plânse de mult. Dar el nu ştie. Şi nici ploaia. Altfel, le-ar plânge împreună. Mă bag şi eu, sufletelor.. Mă bag şi eu..

Deşi eu nu cred în prietenie, în prietenia adevărată, pe copilul acesta l-aş numi cu toată inima prietenul meu. Şi mi-ar tresări mititica la gândul că el ar accepta cu zâmbetul lui fin pe chip. Şi aş zâmbi cu forţa sufletului. Că mi-ar da el.. Eu cum dau? Că eu am mai multă ca el. Cum dau şi eu?!

Copilul mi-a pus azi o întrebare tare ciudată. Nu am ştiut ce să-i răspund. Poate era o întrebare la care nu se cerea un răspuns, dar eu vreau să fie. Să-mi spună cine ştie, nu cine presupune. Să-mi spună, să pot să-i spun. Să ştie.. Aşa, deci mi se pare mie sau unii sunt prea fericiţi fără să se respecte echilibrul? Hai, nu-ţi da ochii peste cap la întrebarea asta. Şi nu încerca să dai răspunsul, să spui că ştii, că eşti sigură că.. Îţi spunem noi, nu eşti sigur de nimic. Da, poate se respectă echilibrul şi noi nu ştim. De-aş putea să văd că toţi avem fericirile în balanţă..

Ştii de ce îi este dor de copilărie? Pentru că atunci lumea părea aşa frumoasă. Colorată, magică, plină de fericire şi împlinire. Şi problema era că apunea soarele prea repede. Oamenii mari erau frumoşi. Îi dădeau zâmbete. Şi acum îl bârfesc. Că nu face, că nu e.. Ruşine să vă fie! Zic eu, că el nu are glas în faţa voastră. L-aţi luat voi. I-aţi luat ce voiaţi. De-aţi fi acum în faţa mea.. Şi în familie era totul bine. Nu se certa nimeni. Nu era bolnav nimeni. Erau şase. Şi veneau şi bunii, şi mătuşile şi unchii şi verii şi era aşa frumos! Nu se certau şi aduceau bomboane, nu ironii şi urme de pantofi grei.. Şi tata şi mama se iubeau aşa frumos. Aşa real. Acum parcă sunt doar doi oameni obligaţi să trăiască împreună, ce nu ezită în a-şi arunca pietrele de râu de pereţii sufletului. Sau se înşeală el..

Dar veneau şi bunii..

Se simţea iubit. Şi acum este, dar nu cât are nevoie. Puţin, să fie puţin mai mult. Să mai râdă odată. Să-l mai strângă odată atât de tare în braţe, încât să ţipe râzând după aer. Să-i dea ea forţa de care are nevoie. Să-i construiască ei drumul. Chiar dacă e mare. Dar are nevoie de ajutorul lor. Aş zbiera eu la ei să deschidă ochii, dar i-am promis copilului. Şi nu-l voi dezamăgi. Nu şi eu. Eu ştiu cum e, ştiu că doare..

Am mai zis că e prieten cu ploaia?

P.S.: Promit că voi continua povestea, că voi pune mai multe cuvinte. Dar nu azi. Plouă..