În mine toate tac

Fiecare zi ce trece peste sufletul meu mă îndepărtează, puţin câte puţin, de frumoasa şi dulcea mea copilărie. Scriu poveşti de zi, de mine, de copilărie, de oameni, de ceruri şi de stele, dar le pierd pe aici, în schiţe fără titlu. Măcar unele poveşti de zi le mai public.. noaptea. 

Îmi ucid cuvinte, visuri şi zâmbete. Pe bandă rulantă. 

Dar cum ar putea copilul temător, speriat de el şi de lume, să-şi deschidă ferestrele sufletului? Oamenii vor şti. Vor muşca din sufletul de dincolo de cuvinte; acela pitit în colţ, cu genunchii traşi la gură. 

Nu mai am zece ani, dar tot fac baloane din gumă. Nu mai este toamnă, nu mai este. Şi nu mai am şaptesprezece ani. Şi oficial, nu mai sunt copil. Şi câteodată mă trezesc făptuind gesturi de oameni mari, să nu mai zic de gânduri. 

Dar nu mai bine nu mai zic eu nimic? 

 

Anunțuri
Suflet de copil

Suflet de copil

Unicul cer de vanilie pe care am crezut că-l deţin a fost privit în urmă cu un deceniu. Poate chiar mai mult. Dar şi el era a plăsmuire a imaginaţiei mele colorate. L-am numit acum cer de vanilie doar pentru că eram atât de ferită de tot ceea ce se derula în jurul meu. Eram doar eu, într-o lume de zahăr, copil naiv, crezând că lumea e făcută din turtă dulce şi că lacrimi în ochi nu are nimeni. Eram conştientă de moarte, de boli, de durere, dar nu realizam că ele se pot întâmpla cu adevărat. 

Nu dau vina pe ani, pe părinţi sau pe lume. Dau vina pe mine. Mă blamez încă o dată, căci şi când am crescut nu mi-am îndepărtat voalul subţire de pe suflet. Poate şi atunci eram izolată într-o bulă de săpun, dar nu mi-am dat seama sau nu am vrut să recunosc. 

Am vrut atât de mult să trăiesc într-o lume perfectă, că nu mi-am dat seama cât de greu îmi va fi când mă voi izbi de realitate. 

Pe lângă minunatele clipe şi momente de zâmbete infinite, refuzul meu de a mă elibera de pereţii de săpun mi-a demolat lumi şi ziduri, porturi şi un suflet. Şi azi îmi fabric la nesfârşit bule în care să mă izolez. Laşă, fugind de lume şi de mine. Poate că nu mă mai pot numi copil când am spus de fiecare dată un nu speriat, dar nici adult. Adult nu sunt nici acum.

 

 

Poveşti cu zâne

Poveşti cu zâne

Mă uit la mama mea şi-mi dau seama c-a îmbătrânit. Nu mă iau după cutele fine din colţul ochilor, ci după focul stins al copilăriei din sufletul ei. Copilărie uitată de ea, parte trăită şi netrăită. 

Mă uit în continuu la ea, fără să mă vadă, fără să mă simtă. O analizez cu priviri de copil mare, capabil să-şi dea seama de atât de multe. Şi pentru o clipă, m-am speriat de nesiguranţa din ochii ei. Mama mea este un adult cu sute de griji şi oftaturi adânci. 

Şi nici zâmbetul meu de copil nu o mai scoate din stările ei.. de melancolie şi teamă de viitor. 

Nu a mai participat la ultimele două concursuri de sărit, organizate de mine, nu s-a mai uitat cu mine la desene, nu am mai fost amândouă copii. M-am gândit că poate nu o apreciez eu atât cât trebuie, că am greşit sau încă greşesc cu ceva. Dar apoi mă împiedic de timp şi-mi vine şi mie să oftez.

Poveştile pe care mi le şoptea înainte să adorm s-au transformat acum în poveştile ei de viaţă. Firul vieţii ei n-ar putea fi deşirat în câteva zile, nu când ai un suflet ce a tecut prin atât de mult. Suflet de mamă, de fiică, de soţie şi de copil.

 

Parte din copilărie

Parte din copilărie

Draga mea prietenă,

îmi pare rău că îţi scriu  prima scrisoare acum , aşa. Ceea ce ţi s-a întâmplat m-a determinat să-ţi scriu. Ţin să precizez că ţi-aş fi scris oricum. Dar nu acum, nu azi, nu pe ploaia asta. Ţie nu ţi-a plăcut niciodată ploaia..

Te-am numit prietena mea acum chiar dacă nu mai suntem prietene, chiar dacă nu mai cred în prietenie. Am făcut-o aşa, de dragul vremurilor trecute. Nu ştiu cum să-ţi scriu. Nu-mi pot opri degetele din tremurat..

Nu te mai cunosc deloc. Nu ţi-am mai auzit zâmbetul de ani întregi. Nu ţi-am mai simţit paşii prin suflet. Şi eram nedespărţite. O zi fără tine era o zi fără soare. Parcă nu mai erau stelele frumos aşezate pe cer dacă nu le priveam cu tine. Parcă nu mai reuşeam să le unesc într-o poveste. Parcă nu mai eram eu. Au fost clipe în care te-am numit cu toată încrederea sora mea. Făceam totul împreună. Absolut totul. Parcă nimeni şi nimic nu avea să schimbe asta.. Însă orice legătură se rupe. Iar a noastră era prea strânsă.

Ai plecat. Ai plecat cu zâmbetul pe buze şi cu o promisiune în suflet. Ai promis. Ai promis că vei veni, că vei fi acolo, că va fi bine.. Dar ai uitat de mine. Ai numit alţi oameni prietenii tăi. Ţi-ai uitat promisiunea şi ţi-ai schimbat sufletul. Te-ai lăsat influenţată de anturajul prost în care intraseşi. Şi aici au început să curgă greşelile tale.. Cu numele meu şters din suflet..

Eu am fost dezamăgită profund. O jucărie aruncată într-un colţ întunecat. Nu ţi-am mai vorbit de atunci. Ce să-ţi mai spun? Mai auzeam din când în când ce ai mai făcut, pentru ce ai mai fost pedepsită. Nu am mai vrut să te văd. Nu am vrut să fac asta pentru că nu voiam să mi te aduc aminte aşa. Nu aşa voiam să te păstrez ca semn de suflet. Te-am văzut odată în oraş. Aproape nu te-am recunoscut. Păr vopsit, machiaj insistent, un stil vestimentar diferit. Ochii erau la fel, însă. Aşa te-am recunoscut. Dar strălucirea aia nu mai era acolo. Parcă nu mai era nimic acolo. Era privirea unui om care se distrugea inconştient.

Ai trecut prin multe, copilule. Nu cred că meritai lovitura aceasta. E prea grea. Este prea mult chiar şi pentru cel mai rău om. Nu o meritai. Indiferent cât de mult ai greşit. Nu a fost nimeni să te îndrume, să-ţi spună că nu e bine. Nu judec pe nimeni, nu am dreptul acesta, dar aveai nevoie de ajutor. Îmi pare extrem de rău că nu ţi l-am dat. Poate reuşeam să te ajut. Poate reuşeam să-ţi deschid ochii. Poate nu erai acum pe un pat de spital cu viaţa atârnându-ţi de un fir de aţă..

În drum spre mare.. Patru copii, o maşină şi visul de a atinge marea..

E mâna destinului. Dintre toţi, tu ai fost cel mai grav rănită; tu ai fost transportată în America pentru operaţie. Aşa de mult îţi doreai să ajungi la mare, draga mea? Dacă da, ridică-te de acolo. Deschide ochii şi spune-le că ai învins! Spune-le că vei vedea răsăritul de pe ţărm, jucându-te cu tălpile în nisipul călduţ, nu cu roţile căruţului la care te-au condamnat când te vei trezi. Cu tălpile goale, fericite. Vei alerga, vei prinde stropii de rouă. Spune-le..

Mai bine de trei luni şi niciun semn.. Şi eu am aflat abia acum câteva zile..

Parcă mi se descria un film horror. Dar e realitatea. Şi din nou, aceasta loveşte. Peste suflete. Aş vrea să te văd, să-ţi şoptesc că va fi bine, să te ţin de mână.. Dar tu eşti acolo, atât de departe. La mii de kilometrii. Asta-mi face imposibilă dorinţa. Nu am scris niciodată despre tine. De parcă erai închisă undeva în suflet. În spatele unei uşi pe care o doream închisă..

Vreau să aud că eşti bine, că poţi respira singură, că inima va bate cu putere, că se va auzi în toată camera, că nu-i vor mai fi monitorizate bătăile, că-ţi vei deschide ochii, că nu ţi se va mai curăţa din ei bucăţi de cioburi, praf şi mizerie, că nu vor mai lăcrima decât de fericire, că-ţi vei mişca mâinile pe cer, că vei alerga la fel de rapid ca înainte, că-ţi va creşte din nou părul, că nu-l vor rade din nou din cauza unei complicaţii..

Mă tot întreb de ce. De ce ai fost tu pe partea în care a fost izbită maşina? De ce pe tine te-a afectat aşa de rău? De ce nu ai scăpat şi tu cu câteva leziuni uşoare ca ei? De ce s-a zdrobit portiera de trupul tău firav? De ce nu s-a oprit maşina din a se rostogoli? De ce atârnă viaţa ta de un fir de aţă? De ce maşina care trebuia să salveze o viaţă a distrus alta? De ce? De cee?

Nu este nimic corect. Nu mai este nimic corect. Mă enervează atât de tare. Unde e dreptatea? Unde e Dumnezeu acum? Unul dintre copiii lui se stinge. Unuia dintre copiii lui i se iau cele mai frumoase lucruri pe care el le-a creat. Nu vreau să scriu peste câteva zile, săptămâni sau luni că ea nu mai este printre noi. Nu vreau să cred că se termină aşa. Nu vreau!

Te rog, fă-te bine! Luptă. Te aşteptăm acasă. Nu accept altceva. Te rog..

Cu drag şi dor,

Flori.

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Drag om drag,

îţi scriu pentru prima dată, dar îţi scriu cu sufletul. Nu te îndoi o clipă de asta. Nu te îndoi de mine. Nu te îndoi de tine. Nu te îndoi de noi.

Poate nu arăt mereu ceea ce simt, poate îmi acopăr sufletul prea des cu scutul ăsta greu, dar asta nu înseamnă că nu simt. Dimpotrivă. Da, nu ar trebui să fac asta, dar asta ştiu să fac. Iar voi trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, doar suntem o familie. O familie unită, aş vrea să cred. Sunt om, iar oamenii greşesc. Greşesc prea mult..

Îmi amintesc cu drag, cu emoţie, cu împlinire sufletească, toate momentele frumoase şi mai puţin frumoase. Cum ne jucam mereu, mereu împreună, cum ne îmbrăca mama la fel, cum împărţeam jucăriile şi cum ne tratam aventurile. Dacă aş fi fost eu cea mare aş fi descris acum cum îţi strângeam mâinile când te-ar fi adus părinţii acasă. Aş fi vorbit de emoţia momentului. Dar nu sunt. Nu, eu sunt şi voi fi mereu copilul. Sora cea mică, datoare de îmbrăţişări şi pupici. Şi îmi place. Îmi place să fiu cea mică pentru că eu nu m-aş fi descurcat cu o aşa responsabilitate. Ştiu că te-ai bucurat enorm când ţi-am fost prezentată pentru prima dată. Ştiu că nu te-ai întristat că îţi invadam casa şi că-ţi furam din atenţie, iubire şi cadouri. Ştiu că m-ai acceptat şi m-ai iubit. Ştiu că m-ai privit ca pe un dar frumos, ceva ce îţi doreai de ceva vreme. Aşa, un copil, dar mai cunoscător decât mine, mi-ai prezentat lumea. Ai considerat că era de datoria ta. Şi bine ai făcut. Aş avea atâtea să-ţi spun.. Câte un cuvânt pentru fiecare moment..

Am jonglat mai mereu cu rolul de „soră mai mare”.. Ba am fost eu, ba tu. Însă în clipele cruzii mele copilării, doar tu deţineai acest statut. Ceea ce nu mă poate bucura mai mult. Mânuţă în mici palme transpirate.. Aşa ne purtam aventurile. Aşa ne cream amintirile. Aşa mi te voi aminti. Aşa te păstrez ca semn de suflet..

Pe atunci aveam o relaţie mai strânsă. Acum, anii ne-au tăiat drumurile. Au slăbit din legăturile sufletelor. Am crescut, nu ne-am mai jucat, nu ne-am mai prezentat lumea. Am cunoscut oameni, am învăţat lecţii, ne-am făcut alţi prieteni. I-am numit pe ei fraţii noştri.. Încet-încet ne-am depărtat sufletele. Nu mult. Ci puţin. Sesizabil. Am slăbit o legătură ce trebuia întărită. Schimbări de atitudini şi comportament..

Îmi place că am avut pe cineva, şi încă am, care să fie acolo. Mereu. Ai fost şi vei fi. Şi nimeni, niciodată, nu mă poate contrazice, cu atât mai puţin să-mi demonstreze contrariul. Mă bucur că am reuşit să fiu şi eu, în unele situaţii, sora mai mare. Mă bucur că am putut să-ţi prezint şi eu lumea, să fiu lângă tine, să te ţin de mână. Nu pot decât să mă bucur..

De-aş putea să te conving că nu sunt invidioasă pe tine. Nici răutăcioasă.. Nici nepăsătoare.. Dar e vina mea. Altfel nu simţeai asta. Am trimis semnale greşite. Şi câteva cuvinte nu pot schimba asta. Deşi aş vrea. Nu aş putea să am alte stări decât fericire, bucurie şi mândrie. Da, sunt mândră pentru tot ceea ce ai reuşit să realizezi. Sunt mândră de tine! Am arătat, am spus, am dat dovadă de altceva. Scuza mea? Am vrut să te încurajez într-un fel mai ciudat, tratându-te cu scepticism. Nu-mi mai găsesc cuvintele..

Între noi persistă o stângăcie.. în gesturi, comportament şi atitudine. De parcă am fi uitat să mai fim surori. De parcă nu mai ştim să ne arătăm sentimentele, să ne şoptim secretele. Îţi vorbesc cu vocea sufletului. Îmi place cine ai devenit. Îmi place chiar dacă ai câteva defecte pe care nu le îngădui. Dar eşti un om frumos, înzestrat cu forţa sufletului. Un copil mare. Eşti tu.  Responsabilă, inteligentă, timidă, curajoasă şi temătoare, sensibilă, puternică.. 

Te port în suflet. Cu zâmbete în colţ de cer. Nimeni nu te va scoate de acolo. Îţi urez tot binele din lume, fericire dulce, fără nume, fără margini, mult succes, forţă sufletească, zâmbete largi, sincere, clipe infinite, îţi doresc să poţi face tot ce îţi doreşti, tot ce sufletul ţi-a şoptit cândva, temător, tot ce ţi-am spus eu, alţii, că nu poţi să realizezi. Împlinire să ţi se reverse peste suflet. Îţi dau din forţa sufletului meu. Aşez o bucată din mine, una bună, cea mai bună, o lipesc cuminte de cer, să o vezi, să-ţi aminteşti mereu de copilul cu ochi mari. 

Închei, deşi aş mai avea atâtea de zis. Ce ştiu, îţi doresc şi îmi doresc, este să găseşti sensul vieţii, să fii fericită. Să te realizezi. Om, copil şi adult.

Te pup cu drag şi te îmbrăţişez cu forţa sufletului.

Cu drag, cu emoţie şi iubire,

Flori, copilul cu ochi mari.

 P.S: Sper să nu te deranjeze că ţi-am scris azi, şi nu mâine.

Oscar şi Tanti Roz

Oscar şi Tanti Roz

De ce iei copii la sânul tău, Doamne? De ce îi iei înainte de a se bucura de ceea ce Tu ai creat pentru ei, pentru noi?

Şi eu încă cerşesc ani din copilărie. Ce suflet egoist..

Oscar, băieţel visător, suflet frumos, ţi-aş da toţi anii mei. Doar, doar să te bucuri mai mult. Dar nu pot şi numai gândul că, înainte de a pleca, tu ai visat, ai sperat, ai gustat din împlinire, îmi mai alungă din vinovăţie. Îţi vorbesc din suflet, ca de la copil la copil. Ştii ceva? Trebuie să-ţi mulţumesc, micuţule. M-ai învăţat o lecţie foarte importantă. De asemenea, tu şi Tanti Roz mi-aţi întărit credinţa. Mă împrietenesc şi eu cu bărbosul.

Parcă te cunosc de-o viaţă.. Hai să ne jucăm împreună. Îi poţi lua şi pe prietenii tăi. Vine şi Peggi-Albăstrea. Bineînţeles că o vom chema şi pe Tanti Roz. Abia aştept să-mi povesteşti cât de departe e cerul şi cât de bine este acolo sus. Mă vezi zâmbindu-ţi?

Hai să facem un pact. De fapt, o promisiune. Urăsc aranjamentele. Promite-mi că-mi vei face mereu cu mâna de sus de fiecare dată când greşesc, când plâng după oameni şi amintiri, când cerşesc din nou ani. Nu mă lăsa să greşesc. Nu întotdeauna. Mai trebuie să învăţ din ele.

Tu, Oscar, ai forţa sufletului. Tu, micuţule, ai învins.

Doamne, lasă copiii să-şi trăiască viaţa! Şi mai dă-i vacanţă inamicului tuturor, Cancerul!

Un dans perfect de imperfect

11178557_444814592349679_948996216_nÎn aceaşi zi, în acelaşi părculeţ atacat de primăvară, dar sub parfumul altor flori de măr, exploda o energie, o veselie marcată de o inocenţă infinită. Atent supravegheaţi de frumoasele mămici grijulii, cei trei copii dansau cu primăvara. Mirosul crud al sufletelor lor înmiresma tristeţea parcului. Gustam cu toţii din puritatea zâmbetelor, din naturaleţea şi simplitatea gesturilor, din frumuseţea perioadei de aur. Simţeam o nostalgie puternică, dureroasă, o dorinţă arzătoare de a mă întoarce la mirosul crud al propriei copilării. Îi priveam lacomi, în timp ce sute de stări ne fugăreau sufletul.

Cuplul cu infinitul alături era nostalgic. Îşi fixaseră privirea asupra lor. Îşi aminteau de nepoţii sau copiii lor. Ori mai degrabă îşi trasau amintirea propriei copilării. Copiii însă, nu-şi dădeau seama de admiraţia şi nostalgia stârnită.

Chipuri calde, trăsături blânde, mâini pătate de ciocolată, priviri curioase aruncate pe furiş. Se crea un contrast sublim. Genunchii noduroşi se luptau cu cei juliţi, chipurile ridate se întreceau cu finii obrăjori, sufletele împlinite concurau cu sufletele crude. Fiecare căţel era mângăiat de mâinile fine, fiecare floare căzută provoca un hohot de râs, fiecare moment devenea o amintire. Copiii se jucaseră cu timpul. L-au oprit. Pentru ei. Pentru mine. Pentru noi.

Peste ani şi ani vor ajunge aici, mai bătrâni, mai experimentaţi, buni cunoscători ai vieţii şi ai oamenilor. Vor căra cu greu fiecare joc, vis, dorinţă şi amintire. Îşi vor spune poveştile, dansând din nou cu primăvara. Îşi vor găsi o alinare în acest loc; locul de joacă devine locul trăirilor şi al revelaţiilor. Prinsesem, de fapt îmi dăruiseră prezentul, trecutul şi viitorul.

Pe ei nu îi fugăreşte timpul. Pe ei nu-i va atinge răceala ploii. Pe ei îi va saluta cerul.