Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

E iarnă?

Aş putea scrie poeme despre cum străluceşte soarele, dar ce rost ar avea? Ce rost ar avea să înşir cuvinte vesele despre cerul prea bucuros şi prea cald? Se presupune că zăpada trebuie să fie titlul fiecărui articol. Se presupune că e iarnă. Şi vine Crăciunul..

Mi-am furişat câţiva fulgi de nea pe blog, deşi nu prea mă mai încântă acum. Îmi imaginasem altfel perioada aceasta, îi dădusem şi un nume. Toate se năruie. Şi nici Crăciunul şi nici sărbătorile nu mai sunt ce au fost. Şi nici eu. 

Îmi plănuisem câte un articol pentru fiecare zi..  Degeaba am adunat douăzeci şi opt de schiţe. Poate nu le voi publica niciodată. Poate nu voi fi în stare să găsesc cuvinte cheie, poate le voi lăsa aşa. Şi ele îmi vor umbri sufletul.

De când cu fulgii de nea de pe blog, parcă acesta mi-e străin, departe de mine şi de suflet. Şi cuvintele fug de mine şi eu mă tem din ce în ce mai tare. Oare unde voi ajunge?

 

 

Neparolat: Oameni şi cuvinte

Nu ştiu cum să încep. Caut de minute bune un titlu potrivit, iar acum nu găsesc cuvinte. Nici măcar nu ştiu dacă asta e o scrisoare sau dacă eu sunt destinatarul. Ştiu că azi, acum, am o teribilă nevoie să scriu. Simt că-mi explodează sufletul. Am încercat să fur din frazele ultimului articol, am căutat printre schiţe, dar nimic nu este potrivit. Credeam că nu pot să scriu când sunt fericită. Dar acum, acum de ce nu-mi găsesc cuvintele? Acum când mă înţeapă nişte lacrimi..

Mi-e şi teamă să mai spun că mi-e teamă. Am zis-o de atâtea ori că până şi eu m-am săturat de asta. Dar.. mi-e atât de teamă. Niciodată nu mi-a fost aşa teamă. Mi-e teamă să şi plâng, să nu mă sparg în mii de bucăţele. Înconjurată de singurătate, nu mă voi mai găsi niciodată. Mi-e teamă să plâng. Am făcut-o prea des şi prea mult, iar acum mi-e teamă că nu o să mă mai opresc.Însă, în acelaşi timp, mi-e teamă că dacă ţin totul în mine va fi la fel de rău.  Dar de care teamă mi-e mai teamă? Ca să ştiu ce să fac.

M-am minţit mereu să pot face ce vreau, că ei pot să spună şi să râdă..dar doar m-am minţit. Şi de ce să o mai fac? Mereu mi-a păsat de ceea ce cred oamenii despre mine. Şi am încercat să schimb asta, dar chiar nu pot. E o rădăcină prinsă adânc în suflet, e ceva puternic. E o teamă din copilărie. Aşa mi-a crescut sufletul şi nu pot schimba asta într-un an în care am dat de zeci de ori înapoi. Un an incomplet, de altfel. Am ratat multe, inclusiv pe mine.

Aş mai vrea să mărturisesc ceva, dar nu mă lasă inima. Poate m-aş simţi şi mai rău. Poate aş fi şi mai pustiită. Poate s-ar pierde şi mai mult din mine. Nu ştiu care „mine”. Toate sunt plăsmuite şi nu pot fi nicicând întregi.

 

 

 

 

Netămătoare cuvinte

Netămătoare cuvinte

Îmi găsesc din nou liniştea în scris. Îmi adun cuvintele în palme înainte să le dau drumul; vreau să le am pentru mai mult timp. Poate-mi fac bine şi vreau să mai trag de starea asta. Îmi lipseşte..

Ieri şi ieri am uitat ce am promis. Şi m-am lăsat afectată de ceva ce nici măcar nu am curaj să mânzgălesc aici, chiar dacă mă laud cu nişte cuvinte lipsite de teamă. Ce tot fac atâtea promisiuni, habar nu am. Chiar mi-am promis pentru azi o veselie diurnă, am visat toată noaptea un zâmbet, mi-am încălzit cuvintele. Am sfârşit cu ele grămezi ofilite peste suflet. 

Scuzaţi-mă, vă rog. Am minţit încă de la început. Astea nu-s cuvintele mele curajoase, ci dimpotrivă. Duhnesc a teamă.. poate cel mai mult. Sunt scrise cu teamă, dar sunt adevărate, poate spun puţin mai mult, se pune?

Ajung mereu să cred, la finalul oricărei zile, că nu o să reuşesc. Nu o să câştig. În nicio privinţă, visul meu nu o să fie în nicio realitate. Cel puţin, nu în a mea. O parte din mine îmi spune asta în continuu. Şi cum pot s-o ignor când uneori are dreptate? Când nu e ea singura care-mi spune? Plec. Ziua asta nu o voi plânge. 

 

Cuvinte pentru suflet

Mi-e teamă. Mereu îmi e teamă. De ce îmi este aşa teamă? Că mi-am demonstrat şi eu de câteva ori că pot, că nu sunt chiar atât de slabă pe cât mă credeam; mi-am demonstrat, nu? Nu ştiu ce ştiţi voi despre mine şi nu ştiu nici cum aş putea să vă spun. La rubrica unde trebuia să mă descriu, m-am codit, m-am temut şi m-am ascuns după cuvinte. Dar nu despre asta vreau să vorbesc acum.

Voiam să încep altfel articolul ăsta, să mai zic ceva de fluturi, să spun, mai explicit, cine mi i-a dat. S-a oprit şi ploaia. Şi.. vine iarna. Şi cred că frigul mi-a pătruns în oase. Şi mă mănâncă degetele să cer o îmbrăţişare, dătătoare de alţi fluturi. Şi..

Vreau să scriu. Simt nevoia să scriu ceva. Mă dor palmele. Am un gust amar pe buze. Îmi începusem articolul ăsta cu alte gânduri şi altă muzică şi nu mai vreau să dau replay. Mă înţeapă ceva în suflet. Şi nu ştiu dacă sunt cuvinte, fluturi, amintiri sau visuri. Nu ştiu ce mă tot apasă acolo. De bătut, nu bate nimeni la uşă şi deja mi s-au tocit genunchii aşteptând cu urechile lipite de materialul rece şi tare. 

Suflete, promit să-ţi dau alte cuvinte. Hai să le dăm inimii pe astea, vrei? 

Cafea amară

Mi-am ţinut cu greu degetele departe de taste. Inima ţipa ca o nebună la mine să dau glas amintirii, să-l mai scriu odată, să mai scriu o scrisoare, să-i mai spun odată tot. Dar totul s-a terminat.. Că m-a bântuit pe mine amintirea aceea, că am dat sufletul înapoi, asta e altă poveste. Şi nu o mai scriu niciodată.

M-am plimbat singură astăzi. Am fost doar eu, fără mine, fără partea aia pe care am tot vrut s-o smulg din mine. Mi-am purtat dezordonat paşii, călcând printre frunze, unele mai vii.. Nu-mi place singurătatea. Nu mi-a plăcut nici azi. Toată liniştea aia ţipa la mine. Şi amintirile locurilor mă trăgeau de haine, de suflet. Dar.. mi-a plăcut. Poate aveam nevoie de asta. Căci toate sunt ale mele şi trebuie să ştiu să mi le controlez, pentru că nu va mai fi nimeni lângă mine. Trebuie să-mi antrenez sufletul pentru când voi pleca..

Simţeam nevoia să scriu, să mă joc din nou cu, cuvintele. Simţeam nevoia să mă ascult, aşa cum eu însămi m-am învăţat. Pe alte melodii acum, nepătate, cu, cafea rece şi amară, îmi dau o şansă. (Am ezitat în a scrie ultima frază. E de bine?!)

Acum m-am blocat, nu mai ştiu ce să scriu. Parcă mi s-a tăiat tot entuziasmul. Poate că dacă continui dau glas lacrimilor de ieri. Că ieri am mai putut să mă abţin, dar azi nu mai ştiu. Sunt vulnerabilă. Gata, am spus-o. Şi..a avut dreptate.