Dinamica unei inimi

Mi-e frig. Dorul mi-a pătruns în oase şi visez la ceruri de vanilie, cu plaje cu nisip roz şi fierbinte. Aşteptarea are aceaşi culoare, mi-au amorţit braţele şi mă dor tălpile, dar nu o pot alunga. Nu când mi-a fost casă, frate şi soră, prietenă şi amară suferinţă. E paradoxul meu bolnav în care aşteptarea doare şi vindecă în acelaşi timp. Sau poate doar doare, iar eu am învăţat atât de rapid să mint atât de bine. 

Ah, ce-aş fi vrut, mamă, să-mi piepteni părul azi, să ne amintim de îndepărtata mea copilărie, să..  N-am avut nevoie de niciunul dintre cuvintele pe care mi le-ai spus azi şi ieri şi în fiecare sâmbătă, dar o să mi le amintesc câţi ani o să mai am. 

Mi-e dor. Frigul îmi umblă prin suflet şi visez la acelaşi cer de vanilie-n care se oglindeşte o mare curată, colorată în cel mai frumos şi mai vesel albastru. Lumea mea e cu susul în jos şi nimic nu pare să fie bine. 

Ah, cât mi-am dorit, tată, să-ţi aminteşti, să mă priveşti din nou ca înainte şi să ştiu, doar privindu-te,că o să fie. O altă formă a aşteptării care mi-a tăiat câţiva ani; o realitate în faţa căreia mi-am deschis ochii prea târziu. Încerc să uit toate cuvintele tale, cu teamă şi rău de suflet le-am închis in cufere pe care-am scris cu litere îngroşate. 

Mi-e sete de libertate. Dulcele cer de vanilie adăposteşte Raiul şi-l privesc cu gura larg deschisă. N-am loc acolo nici în jumătatea aceasta de vis, dar ştiu că nisipul roz e fin şi moale şi pe mine mă dor tălpile. 

Câtă boală e-n mine oare? 

Am plâns până la epuizare, până am adormit şi ploapele mi-au căzut grele, iar acum nu resimt nicio emoţie, scriindu-mi pentru a nu ştiu câta oară neputinţa murdară. Până când?! 

Azi e mâinele în care am promis şi mi s-a promis că va fi bine. 


Paradox

Paradox

M-am trezit buimacă, mi-am lipit ochii de fereastră şi sufletul mi-a ţipat: „E toamnă!”. E duminică şi plouă mărunt. Şi suntem în plină primăvară.. Dar cerul gri şi mirosul ploii îmi amintesc de zile de octombrie.. de oameni, de toamnă şi de toamnă.

Ploaia era singurul ecou prezent în camera mea. Muzica mă întristează şi mă răscoleşte, aşa că am oprit-o.  Mă apuc însă de scris, să acopăr cumva zgomotele ploii. 

Zilele acestea le-am petrecut departe de mine, de blog şi de ceea ce obişnuiam să scriu. M-am îndepărtat cu bună voinţă, gândindu-mă în continuu. Alerg departe de mine sau, cel puţin, asta-mi pare că fac. Am tot alergat în ultima perioadă..

M-am împrietenit cu o cafea amară, neagră şi tristă. Dar nu mă ascultă şi nu mă înţrlege. Şi eu nu-i povestesc decât ceea ce ştie deja. Mi-e teamă de tot şi mi-e dor de toţi. 

Îmi repet poezia despre primăvară şi-mi feresc privirea de geamul rece. Odată să mă mai lipesc cu sufletul de el, că voi lăsa o dâră îngheţată în urma mea. 

Respiră-mă

Respiră-mă

Împărţeam acelaşi aer, dar numai al meu era plin de fluturi şi de fiori, un întreg amalgam de sentimente. Îl voiam în pieptul lui, îmi imaginam cât de bine şi frumos s-ar topi în plămânii săi. Ca un fulg de nea.. unul pe care l-aş fi sărutat înainte. Şi gândul că, poate-poate s-ar rătăci până la inimă.. Atunci, inimile noastre ar fi bătut în acelaşi ritm, pe aceiaşi fluturi.

Nu-i auzeam respiraţia, era prea departe, dar o puteam simţi. Nu eram eu fluture, dar îmi doream să zbor până la el, să mă amestec printre oxigen şi să fiu inspirată.

Mă trezeam din visare, speriată că mi se vor frânge aripile false. Apoi, mă imaginam din nou. Fragilă frumuseţe pictată, îmi doream să fiu respirată, nu trasă-n piept. Mă întrebam dacă-mi poate auzi inima strigându-i numele.

Aş fi alergat într-acolo, rupând infinităţile infinite ce m-au impiedicat de atâtea ori, construite parcă împotriva mea.

Mi-era dor de ceva ce nu trăisem niciodată.

Temeri reci

Temeri reci

Nu am mai scris nimic de mult, mult timp. Nici aici, nici pe vreo foaie fără perehe. M-am ţinut departe de tot, parcă. Intrând aici, dând glas gândurilor şi temerilor, parcă-mi ştirbesc din încrederea aia falsă pe care mi-o agăţ de suflet. Şi după, nu mai merg dreaptă pe stradă..

Singurătatea, teama, frigul, neîncrederea, lipsa unei îmbrăţişări calde de la o persoană mult-iubită, dorul, resposabilitatea şi toamna mă apasă peste suflet. Nu-mi găsesc cuvintele. Poate e consecinţa faptului că mi-am alungat de atâtea ori stiloul.. Sunt unele clipe când nu mă mai recunosc, ca acum. Şi oricâte guri de aer proaspăt aş lua, tot nu mă pot trezi la realitate. Sunt pierdută într-o lume fără nume. Şi doar stau în ea, condusă de proprii paşi, fără a căuta un drum.

Am pierdut şi o să mai pierd. Şi oameni şi gânduri şi amintiri şi şanse. Şi ştiu asta. Dar parcă simţeam nevoia să angajez cuvintele aici, parte din articol şi din Flori. O Flori ce se speriase, în urmă cu (,) ceva vreme că (,) crescuse. Îmi vine să aşez gândurile aşa, anapoda, să le scriu aici, doar aşa, că vor degetele.

Aş mai scrie parcă o scrisoare de singurătate. Şi, ca şi pe cealaltă, aş scrie-o tot cu teamă. Plec. M-am cocoşat destul.

Sunt eu, Flori..

Sunt eu, Flori..

Poate mă ştii, poate m-ai uitat, poate vrei să mă uiţi, poate mă iubeşti, m-ai iubit sau vrei să te ataşezi de mine, poate m-ai cunoscut în toate modurile dezvăluite de sufletul meu sau poate vrei să mă cunoşti. Poate ai uitat o îmbrăţişare în braţele mele, poate ai uitat să mă mai îmbrăţişezi sau poate îţi doreşti să te îmbrăţişez eu, cu forţa sufletului. Forţa unui suflet tânăr..

Şi mi-e aşa un dor..

Şi azi resimt o aşa tristeţe. Ce mă sperie este uşurinţa şi rapiditatea cu care mi s-a strecurat în suflet. Căci acum câteva ore îmi scriam zâmbetul de fericire. Mi-e teamă..  Şi am mai zis că mi-e dor? Deşi nu trebuie, deşi lacrimile trebuiau plânse de mult timp, deşi numele tău e şters din sufletul meu. Dar nu numele tău îmi răvăşeşte sufletul. Nu acum. Nu singur. Are alte pietre acum care-l trag în jos. Da, de ce să mă mint, e şi al tău, care împreună cu celelalte crează o durere comună, fără nume..

Poate e melancolia toamnei şi peste câteva zile îmi voi scrie nu unul , ci zeci de zâmbete de fericire. Scriu azi fără o direcţie anume, fără cuvinte adunate frumos, păstrate în vârful degetelor, scriu ca să alung norul ăsta negru de pe cerul meu. Şi scriu ca să nu uit. Să nu uit ziua asta pe care mi-o doream aşa frumoasă. Mă bucuram, mă băteam cu pumnul în piept în faţa oglinzii că sunt o altă Flori, mai veselă, mai curajoasă, mai încrezătoare, o Flori cu un suflet nou, care nu sperie de nimeni. Dar sunt tot eu. Poate m-am schimbat puţin, poate nu atât cât îmi doream, cât îmi şoptea sufletul, dar simt mirosul de nou ce umblă prin suflet.

Poate nu am reuşit să scriu mai nimic frumos, de înţeles, de ţinut minte, dar eu mi-am îndeplinit scopul. Mi-am eliberat sufletul..

Povestea continuă..

Povestea continuă..

Şi azi plouă. Şi azi plânge cineva. Plânge cu dor, cu durere, cu o tristeţe prea mare. Stropii sunt prea reci. Am încercat să-i încălzesc în palme, dar am eşuat. Îmi îngheţaseră degetele şi m-am dat bătută. Dar în povestea asta degetele mele nu-şi au locul. Nu, degetele doar scriu povestea. Fără a fi menţionate..

Şi copilul e trist. Ori nu i-a plăcut povestea.. E trist şi speriat şi îi e frig.. Şi îl doare sufletul. Tare. Aşa că nici eu nu aş şti ce să vă spun. Poate-l supăr. Sau se supără el văzând câte cuvinte folosesc pentru povestea lui. Şi eu i-am promis o carte.. Da, chiar nu ştiu ce să mai zic. Să zic, să scriu. Atât. Nu scriu ca să fie bine. Doar scriu.

Copilul e obişnuit cu ploaia. E prietena lui. E pătura lui caldă de iubire şi înţelegere. E asigurarea lui că nu e singur. Copilul îi dă stropi ploii când aceasta şi-a epuizat resursele. Şi ploaia ar vrea să-i întoarcă favoarea, l-ar ajuta din tot sufletul, dar copilul are containerele pline. Prea multe lacrimi neplânse, dar care au fost plânse de mult. Dar el nu ştie. Şi nici ploaia. Altfel, le-ar plânge împreună. Mă bag şi eu, sufletelor.. Mă bag şi eu..

Deşi eu nu cred în prietenie, în prietenia adevărată, pe copilul acesta l-aş numi cu toată inima prietenul meu. Şi mi-ar tresări mititica la gândul că el ar accepta cu zâmbetul lui fin pe chip. Şi aş zâmbi cu forţa sufletului. Că mi-ar da el.. Eu cum dau? Că eu am mai multă ca el. Cum dau şi eu?!

Copilul mi-a pus azi o întrebare tare ciudată. Nu am ştiut ce să-i răspund. Poate era o întrebare la care nu se cerea un răspuns, dar eu vreau să fie. Să-mi spună cine ştie, nu cine presupune. Să-mi spună, să pot să-i spun. Să ştie.. Aşa, deci mi se pare mie sau unii sunt prea fericiţi fără să se respecte echilibrul? Hai, nu-ţi da ochii peste cap la întrebarea asta. Şi nu încerca să dai răspunsul, să spui că ştii, că eşti sigură că.. Îţi spunem noi, nu eşti sigur de nimic. Da, poate se respectă echilibrul şi noi nu ştim. De-aş putea să văd că toţi avem fericirile în balanţă..

Ştii de ce îi este dor de copilărie? Pentru că atunci lumea părea aşa frumoasă. Colorată, magică, plină de fericire şi împlinire. Şi problema era că apunea soarele prea repede. Oamenii mari erau frumoşi. Îi dădeau zâmbete. Şi acum îl bârfesc. Că nu face, că nu e.. Ruşine să vă fie! Zic eu, că el nu are glas în faţa voastră. L-aţi luat voi. I-aţi luat ce voiaţi. De-aţi fi acum în faţa mea.. Şi în familie era totul bine. Nu se certa nimeni. Nu era bolnav nimeni. Erau şase. Şi veneau şi bunii, şi mătuşile şi unchii şi verii şi era aşa frumos! Nu se certau şi aduceau bomboane, nu ironii şi urme de pantofi grei.. Şi tata şi mama se iubeau aşa frumos. Aşa real. Acum parcă sunt doar doi oameni obligaţi să trăiască împreună, ce nu ezită în a-şi arunca pietrele de râu de pereţii sufletului. Sau se înşeală el..

Dar veneau şi bunii..

Se simţea iubit. Şi acum este, dar nu cât are nevoie. Puţin, să fie puţin mai mult. Să mai râdă odată. Să-l mai strângă odată atât de tare în braţe, încât să ţipe râzând după aer. Să-i dea ea forţa de care are nevoie. Să-i construiască ei drumul. Chiar dacă e mare. Dar are nevoie de ajutorul lor. Aş zbiera eu la ei să deschidă ochii, dar i-am promis copilului. Şi nu-l voi dezamăgi. Nu şi eu. Eu ştiu cum e, ştiu că doare..

Am mai zis că e prieten cu ploaia?

P.S.: Promit că voi continua povestea, că voi pune mai multe cuvinte. Dar nu azi. Plouă..

Am minţit, iartă-mă..

Am minţit, iartă-mă..

Dragă străină,

ştiu că am promis sufletului, copilului, mie, ţie, că aceea a fost ultima scrisoare, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte. Dar nu le pot opri pe acestea. Nu după o aşa revedere.. Îţi scriu cu un curaj nemărginit, ştiind că nu vei citi niciodată. Cuvinte îţi tot dau, am destule, chiar dacă nu le vrei, nu le cauţi, nu mă cauţi, nu mă vrei..

Nu ştiam cum să-mi ţin privirea. Să mă uit în ochii tăi? Iar buzele să ia forma unui zâmbet şters, nu? Ce să zic? Să-ţi fac cu mâna? Să te chem? Cum să-mi ţin braţele să nu te cuprindă într-o îmbrăţişare plină de dor? Şi ochii, ochii cum mi-i ţin uscaţi? Dar frigul cum îl alung?

Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit atât de violent că am tresărit şi eu. M-am chinuit să rămân acolo, să-mi ţin paşii, să nu-ţi întorc spatele. Şi voiam să aud ce şi cum îmi vei spune. Am aşteptat un „iartă-mă” sau un „Flori, îmi pare rău..”, măcar puteai spune „Flori, eşti bine?”. Dar ai ales să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă pereţii nu au fost dărâmaţi, iar în locul lor am construit ziduri uriaşe, fără poduri. Îţi scriu cu sufletul şi degetele reci, ca vântul de afară..

Priveam un copil  pe care l-am cunoscut cândva. L-am iubit, l-am păstrat pe cerul sufletului, l-am admirat, l-am protejat, i-am dat părţi din mine.. Şi copilul juca un rol prea greu pentru el.

Am jucat şi eu. Acolo, pe scena improvizată, mă păcăleam că nu doare. Dincolo de cortină se purta un război. Cu mine. Doar cu mine. Nici eu nu am avut curaj să spun ceva, să-ţi adresez o întrebare simplă, să fac ceva, să ne smulgem din teatrul acela ieftin. Nici eu nu am făcut nimic. Şi trebuia. Poate era dreptul meu să spun asta. Dreptul  celor paisprezece ani..

Scrisoarea asta o fac mai scurtă că am timp.

Am plecat. Invocând o scuză falsă, dar parcă nu mai puteam respira în tensiunea aia de acolo. Numai privindu-ţi ochii albaştrii. Nu te-ai schimbat deloc. Nici fizic, nici sufleteşte. Eu am încercat atâtea stări că şi un cameleon ar fi invidios pe mine. Te-am analizat mult timp, uneori fără să mă vezi. Ştiam că ziua se va încheia şi voiam să fiu sigură că nu am greşit eu. Nu sunt sigură, ba sunt capabilă să-mi asum vina.

Nu mi-am luat la revedere, ai plecat şi tu. Cum? Fiecare pe drumul ei.

Nu mai promit că nu-ţi voi mai scrie pentru că nu vreau să te mai mint, să mă mai mint. Peste ceva timp, o să-mi trec degetele peste cicatricile lăsate de tine, peste semnul de suflet şi nu se vor mai murdări de sânge. Asta-mi promit cu forţa sufletului, sunt sigură pe mine în privinţa aceasta. A, ţi-am spus că am început să capăt mai multă încredere în mine?

Uită-mă. Te rog..