Timpule, te-am întrecut!

Timpule, te-am întrecut!

M-am trezit aşa cum îmi doream de multă vreme, în veselie diurnă. Mi-am îndulcit cafeaua cu zâmbete sincere, pline de copilărie şi mi-am băut-o liniştită, în faţa casei. Mă trezeam odată cu soarele, străluceam amândoi, din simplul motiv că azi este o nouă zi. Că aveam şansa de a fi o nouă eu şi de a nota ziua aceasta în cartea vieţii mele.

Resimt o eternă primăvară în mine, simplă şi parfumată. Nu e toamnă, nu are melancolii efemere. Este singurul an în care am simţit şi am iubit cu adevărat primăvară. Parcă am renăscut odată cu ghioceii. Nu ştiam că, pe lângă toamnă, port şi-o iarnă grea pe umeri şi-n suflet. 

Mă uit printre schiţe şi-mi vine să ţip. 

Am avut momente şi momente. Ce bine! Am învăţat atât de multe. Doar că nu le-am aşezat încă cap la cap să văd cât sunt de bogată şi de.. fericită. Tic-tacul enervant de acum câteva zile, mă face acum să zâmbesc. Poate e doar o stare efemeră, dar vreau s-o trăiesc şi s-o păstrez în amintire. 

Parcă-mi curge soare prin vene. Inima mi-e cer, iar eu mi-s zâmbet. De copil, de floare, de hârtie..  Fac din ziua aceasta înc-o premieră, căci eu nu scriu când sunt fericită. Zâmbetul nu-mi rimează cu, cuvintele. 

Mă simt şi mai mult copil azi, doar că e mai diferit. Aşteptam senzaţia asta. Să mă simt cu adevărat un copil mare, dar în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu şi nu pot să explic. Simt că am crescut, dar că pot reveni la copilărie fără a utiliza maşina timpului. Nu-i mai doresc o maşină a timpului. Copil sunt în fiecare zi, doar că unul mai matur, mai bătut de vânt şi ploi. Mă simt aşa bine! 

Un călător grăbit

Un călător grăbit

Acum un an viaţa mea se scria altfel. În urmă cu mai bine de trei sute de zile îmi purtam paşii spre un drum nou pe care-l urmez azi cu sfinţenie. Astăzi este singura zi în care nu mă supăr sau nu mă tem de timp. Astăzi sunt doar eu, aşa cum m-am cunoscut aici.

Mi-am creat case din cuvinte, locuri de suflet, emoţii, momente, visuri, vieţi. Am întors un suflet pe toate părţile, cunoscând şi cunoscându-mă, puţin câte puţin. 

Pot spune cu zâmbet de suflet că am găsit aici o fericire la care nu m-am gândit niciodată. Aici, în locul unde am zâmbit cu adevărat şi nu m-am temut să aştern bucăţi din mine; pe nişte pereţi construiţi tot de mine. Îmi tresare sufletul de fiecare dată când îmi reamintesc că tot ce se află aici este construit de mine. 

Treizeci de zile m-am chinuit să dărâm tot. Reîntâlnindu-mă însă cu lumea gri din exterior, mi-am dat seama că locul meu este aici, scriind cu fir de suflet, de fericire, de emoţie, de lacrimă şi de zâmbet, cu fir de viaţă, de copil visător. Luna aceea în care renunţasem la tot a marcat atât de frumos şi profund scrisul în suflet!

Sunt şi voi rămâne mereu nişte scris, mă voi defini mereu prin cuvinte şi voi visa atât de mult încât nicio realitate nu mă va putea trezi. 

 

Zâmbete de fericire

Zâmbete de fericire

Am avut cândva, de câteva ori, nişte zâmbete de fericire. Sufletul îmi şoptea în continuu să le prezint aici, să mi le amintesc mai târziu, să nu le caut cândva şi să nu le găsesc.. Dar raţiunea ţipa la mine să-mi ţin degetele departe. Mi-a ţipat la suflet şi el şi-a înghiţit şoaptele. Şi eu.. Eu am ascultat de raţiune. Iar acum caut zâmbetele..

Scrisesem şi o scrisoare. Mă visam în poveste, mă visam fericită. Ba chiar am fost fericită, în felul meu. Dar visul mi s-a destrămat, braţele mi s-au umplut de visuri, de tot ce construisem cu mine. Apoi, totul s-a risipit. Am rămas cu vagi urme.. Nici  buzele nu mai desenează umbrele acelor zâmbete.

Şi.. nici cuvinte nu mai am. Parcă nu mai am nimic din acea Flori.

Trebuia să-mi adun curajul în palme şi să scriu. Să scriu tot. Acum parcă nici scrisul nu mai înfloreşte aşa frumos peste suflet.M-am întrebat dacă aş regreta. Mereu fac asta. Şi niciodată nu aleg cum trebuie, căci tot regret. Mai bine nu mă mai întreb.

Nu-mi promit nimic. Nu vreau să mă dezamăgesc. Nici pe mine, nici pe altcineva. Vreau să fie bine. Sper să nu obosesc aşteptând..

Priveşte cerul..

Priveşte cerul..

Am repetat de atâtea ori cuvintele acestea, că deja au devenit un obicei, parte din cotidian, un lucru important pe care trebuie să-l fac cu mine. Să-l fac să fie bine. Nu de mult, de ceva vreme, mi-am descoperit această latură. Nu ştiu dacă am avut-o de la început sau dacă am creat-o eu pe parcurs. Nu asta contează. Contează că sunt aşa. Deşi de multe ori spun că m-aş vrea altfel..

Îmi place să vorbesc singură. O fac foarte des, ori de câte ori simt nevoia. Nu mai ţin cont de oameni, de oraş, de gânduri. Mă trezesc discutând cu mine în timp ce oamenii trec neobosiţi pe lângă mine, fără a-mi citi cuvintele de pe buze. Abia le aud eu.. Aşa vorbesc cu mine mai mereu, spunându-mi lucruri şi fapte la care doar visez. Aşa mă amestesc printre oameni. Cu gânduri calde pe buze reci.

Îmi fac timp, îmi antrenez corpul pentru frigul prea aspru, doar ca să pot să stau din nou aşa frumos prin părculeţul împodobit de toamnă. Să mai văd oamenii, să încerc să le citesc poveştile din ochii grăbiţi. Să le văd în suflet. Şi cu o doză de egoism, vreau să mă vadă fericită. Poate îşi mai amintesc de mine plângând toamna trecută. Dar şi acum m-aş aşeza undeva şi aş plânge. Nu mi-ar trebui motiv. Am destule lacrimi neplânse prin suflet.

Uneori mă întreb dacă aş rezista unor lovituri cu adevărat grele. Dacă aş fi atât de puternică încât să-mi zic că poate aşa a fost să fie şi să-mi şterg cu forţă sufletească lacrimile. Să merg mai departe. Să-mi urmez drumul în viaţă. Să ştiu, să mă învăţ să zâmbesc din nou. Mă întreb aşa, într-o doară, căci aş cam bănui că sufletul şi-ar face de cap.

Simt că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva potrivit pentru mine. Că nu mă va înţelege şi nu-mi va fi nimeni aproape aşa cum îmi doresc. Simt că nu mă mai cunosc, ca mai apoi să mă descriu amănunţit şi să-mi notez pe o hârtie ce aş putea schimba. Simt că mi se scufundă sufletul în superficialitate.. Un suflet frumos într-un ambalaj frumos, asta am căutat.  Am judecat. Poate am şi rănit. Îmi pare rău.

Voi continua să privesc mereu cerul, pentru că este singura modalitate de a-mi ţine capul sus. Şi când îi voi zâmbi, lumea mă va crede fericită. Şi mă întreb acum.. De ce ţin aşa mult să mă vadă lumea fericită?

Unsprezece mii de fericiri..

Unsprezece mii de fericiri..

Îmi iau sufletul la plimbare.. Îl duc pe o cărare a unei amintiri prea frumoase. Amintirea celor mai frumoşi ani. Am avut totul. Da, atunci şi acolo. Cine ştia că aveam să-mi doresc atât de mult să retrăiesc acele clipe? Acum, nu pot decât să las dorului să-i fie dor. Să retrăiesc, sub forma amintirii, magia clasei a unsprezecea. Cu toate darurile ei..

A trecut prea repede. Parcă ieri intram pe porţile uriaşe ale liceului aglomerat. Cu un suflet plin de emoţii şi îndoieli, păşeam timidă spre mulţimea zgomotoasă. Cu un fost prieten bun de mână, cu elevii mai mari râzând zgomotos, cu părinţii strâns lipiţi de mine, încercam să-mi imaginez următorii ani. Cine credea că voi ajunge să cerşesc clipe din copilărie, să-mi doresc să intru din nou pe porţile liceului, s-o pot lua de la capăt?

Ani de liceu..

Am zâmbit, am râs, am plâns, am iubit, am cântat, am creat legături frumoase, am chiulit, am luat orice notă, de la unu la zece, am făcut fotografii, am citit, am scris, mi-am creat colţul meu de lume, am dezamăgit, am iertat, am luptat, mi-a fost dor, am greşit, am visat, am îmbrăţişat oameni frumoşi, i-am primit în suflet.. Am ştiut să gust din fericirea fără nume şi s-o alung pe cea care şoptea numele unui om care nu mai are ce să caute în sufletul meu. Am salutat cu o bucurie explozivă toamna, încă de la început, am prelungit melancolia ei prin propria-mi melancolie, am îngheţat sentimente iarna, când nu avem cu cine să număr fulgii de nea, am tânjit după fiecare dar al toamnei, am rugat-o să vină mai repede la mine, am aşteptat cuminte primăvara, am făcut faţă cum am putut nostalgiilor şi dezamăgirilor, am deschis larg ferestrele sufletului pentru a prinde din mireasma primăverii. Am descoperit că şi primăvara e frumoasă şi o bună prietenă, un om drag al sufletului meu. M-am rugat de Mai să mai stea şi să-mi facă un dar.  Iunie mi-a îndeplinit o jumătate de vis, ceea ce nu poate fi mai frumos sau liniştitor. Nu mi s-au stins niciodată toate visurile. Mereu a licărit timid unul, ascuns în adâncul sufletului.

Acum a sosit vremea deciziilor, vremea alegerilor ce ne vor marca viaţa. Nu mai am timp să număr frunzele din parc, să mă mai bucur de toamnă, să-mi mai beau ciocolata caldă la terasa de pe colţ, să mă mai pierd printre zâmbete, să mai pierd seri de toamnă privind cerul.

Şi totul e străin. Nu mai îmi plimb degetele pe balustradă, nu-mi mai târăsc picioarele până la etajul doi, nu-mi mai tocesc coatele pe aceeaşi bancă. Holul meu vesel nu mai este, iar cu acesta nou nu-mi pot face amintiri la fel de frumoase. Mai am eu vreun zâmbet aşa frumos desenat pe bancă? Mai miroase ea a fericire, a emoţie de toamnă? Nu mi-am şters palmele transpirate de emoţie în timpul unui test la care mă pregătisem slab, nu mi-a căzut nicio lacrimă pe ea, nu mi-am sprijinit învinsă capul pe ea. Somnoroasă, dar nu învinsă. Şi nu se mai vede cerul aşa frumos..

Am încheiat un capitol din cartea vieţii. Ştiu însă că voi vorbi şi despre clasa a doisprezecea la fel de frumos. Cine ştie, poate chiar mai frumos. Dar nu cu acelaşi dor.. Clasa a unsprezecea îmi va rămâne tatuată peste suflet. Mai sunt atâtea de făcut, să am ce să-mi amintesc mai târziu, să am unde să-mi port paşii.

Mă întristează gândul că nu mai am aceaşi libertate, nici nu mai am timp să scriu.. Iar acum, după o pauză aşa lungă, nu-mi găsesc cuvintele şi aş vrea să vorbesc aşa frumos de ea, de clasa mea, de clasa a unsprezecea..

Pasiunea pentru două roţi

Pasiunea pentru două roţi

Printre rânduri, gânduri şi cuvinte.. Aşa mai descopăr un om. Cu permisiunea lui şi cu forţa sufletului meu, am ridicat încetişor casca motociclistului pentru a cunoaşte,  puţin câte puţin, omul din  spatele ei sau mai bine zis, copilul. Un copil mare..

Privindu-l din exterior, mă aşteptam să întâlnesc tone de aroganţă, de încredere exagerată, de lipsă de comunicare cu oamenii simpli. M-am lăsat condusă de aparenţe, aproape judecându-l după propriile prejudecăţi. Am descoperit însă o frumoasă simplitate şi amabilitate, principii şi valori bine bazate, zâmbete în cuvinte, sinceritate.. A renunţat la casca ce i-a îngreunat paşii spre înţelegere. Şi aşa am văzut părţi din el, din om, din copil.. Aşa am înţeles. Aşa m-am oprit din mersul meu cu paşi greoi, m-am oprit şi am ascultat. Cu prejudecăţile lăsate afară, lângă uşă..

Ştiţi câţi sceptici sunt printre noi? Şi temători? Ştiţi câţi îi condamnă, îi judecă pe cei care au pasiunea aceasta? Ştiţi câţi se bat cu pumnul în piept că motocicliştii nu mor acasă, că nu mor când le-a sunat ceasul? Da, poate au dreptate, dar ce ştiu ei? Unde mai e adrenalina, curajul, forţa sufletului, a vântului, a cerului? E fericirea lor. E ceea ce şi-au construit în timp. E un vis împlinit. Visul lor. Şi nimic nu-i poate opri. Ce poate fi mai frumos?!

Aş putea spune azi, cu mâna pe inimă, că fiecare dintre noi are câte ceva de învăţat de la fiecare motociclist. Ei trăiesc cu adevărat clipa, ei au uitat de teamă, de regrete, ei luptă cu adevărat. Şi indiferent de cum se va încheia povestea aceasta, ei vor avea un infinit zâmbet pe buze, în suflet şi în inimă. Merită apreciaţi, nu criticaţi. Merită ascultaţi cu sufletul. Şi ei vorbesc aşa frumos cu vocea sufletului!

Îi mulţumesc azi, cu această ocazie. Îi mulţumesc pentru tot, pentru visuri, pentru saluturi, pentru zâmbete, pentru cuvinte, pentru fiecare răspuns la fiecare întrebare adresată. L-am întrebat despre visuri, despre temeri, despre trăiri.. Mi-a răspuns frumos, cu vocea pasiunii.

Am înţeles că fiecare om are o carte. O carte goală. Asta i se dă din primele clipe când deschide ochii. O carte şi nişte culori. Încă de pe atunci începe să scrie în ea, să coloreze, că viseze cu paginile. Şi aşa va fi viaţa lui, a noastră, a mea, cu acea carte ascunsă după poarta sufletului. Cartea lui e plină de trăiri şi aventuri şoptite, de adrenalină, de curaj; cartea lui merită citită, apoi recitită şi păstrată pe cerul sufletului. A scris cu cele mai simple culori. A scris cum a ştiut. Ghidat de forţa sufletului..

Iniţial, am vrut să-i iau un interviu. Am reuşit cumva să leg cuvintele, dar întrebările erau stângace, prea grăbite. Nu le pusesem eu bine şi nu arătam în totalitate ce a făcut pasiunea asta cu sufletul lui.

L-am întrebat, într-o târzie noapte de vară, cum ar defini viaţa. M-a surprins cu o mărturisire frumoasă, ca de obicei. Viaţa e scurtă. Foarte scurtă. Aşa că trăieşte clipa. Ştii? Eu încetinesc timpul când sunt pe motor. La propriu. Deşi motorul se mişcă atât de rapid că simţi că ţi-ai luat zborul, timpul îşi pleacă capul resemnat. Nu el câştigă. Nu de data asta. Timpul pierde. Îşi pierde clipa. I-am pus atâtea întrebări! Şi mi-a răspuns cu răbdare la toate. Simplu şi sincer.

Pasiunea pentru două roţi îi striga numele de pe vremea copilăriei. „Prima mea motocicleta era de 125cc şi eu aveam 15 ani. ” Mie-mi sună a o frumoasă introducere. Parcă aşa ar trebui să ia naştere o carte, cartea lui, povestea plină de mărturisiri. Şi străbunicul, bunicul şi tatăl său au fost chemaţi de aceaşi pasiune. Vis de familie..

Mi-a spus şi despre unul dintre cele patru accidente ale sale. Unul mai grav, ce-i încerca curajul, ambiţia şi forţa pentru pasiunea ce-i purta numele. Nu m-a surprins să aflu că s-a ridicat rapid să-şi ridice motorul, că simţea din nou forţa vântului..

Motocicliştii sunt sinceri, oameni simpli şi frumoşi,prietenoşi, calzi, calmi, încrezători, curajoşi, cu zâmbete de învingători în priviri, cu sute de poveşti în suflet..Oameni fericiţi, marcaţi pentru totdeauna de pasiunea pentru două roţi.

Pleacă-ţi sufletul în faţa poveştilor lor şi vei rămâne uimit, vei apuca şi tu creioane să mai scrii la a ta. Opreşte-te din a-i judeca. Le vei da mai mult curaj. Nu te bucura, nu crede că tu eşti în siguranţă. Nimeni nu este. Învaţă asta şi vei fi fericit.

 

 

 

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Un timpuriu „La mulţi ani!”

Drag om drag,

îţi scriu pentru prima dată, dar îţi scriu cu sufletul. Nu te îndoi o clipă de asta. Nu te îndoi de mine. Nu te îndoi de tine. Nu te îndoi de noi.

Poate nu arăt mereu ceea ce simt, poate îmi acopăr sufletul prea des cu scutul ăsta greu, dar asta nu înseamnă că nu simt. Dimpotrivă. Da, nu ar trebui să fac asta, dar asta ştiu să fac. Iar voi trebuie să ştiţi şi să înţelegeţi, doar suntem o familie. O familie unită, aş vrea să cred. Sunt om, iar oamenii greşesc. Greşesc prea mult..

Îmi amintesc cu drag, cu emoţie, cu împlinire sufletească, toate momentele frumoase şi mai puţin frumoase. Cum ne jucam mereu, mereu împreună, cum ne îmbrăca mama la fel, cum împărţeam jucăriile şi cum ne tratam aventurile. Dacă aş fi fost eu cea mare aş fi descris acum cum îţi strângeam mâinile când te-ar fi adus părinţii acasă. Aş fi vorbit de emoţia momentului. Dar nu sunt. Nu, eu sunt şi voi fi mereu copilul. Sora cea mică, datoare de îmbrăţişări şi pupici. Şi îmi place. Îmi place să fiu cea mică pentru că eu nu m-aş fi descurcat cu o aşa responsabilitate. Ştiu că te-ai bucurat enorm când ţi-am fost prezentată pentru prima dată. Ştiu că nu te-ai întristat că îţi invadam casa şi că-ţi furam din atenţie, iubire şi cadouri. Ştiu că m-ai acceptat şi m-ai iubit. Ştiu că m-ai privit ca pe un dar frumos, ceva ce îţi doreai de ceva vreme. Aşa, un copil, dar mai cunoscător decât mine, mi-ai prezentat lumea. Ai considerat că era de datoria ta. Şi bine ai făcut. Aş avea atâtea să-ţi spun.. Câte un cuvânt pentru fiecare moment..

Am jonglat mai mereu cu rolul de „soră mai mare”.. Ba am fost eu, ba tu. Însă în clipele cruzii mele copilării, doar tu deţineai acest statut. Ceea ce nu mă poate bucura mai mult. Mânuţă în mici palme transpirate.. Aşa ne purtam aventurile. Aşa ne cream amintirile. Aşa mi te voi aminti. Aşa te păstrez ca semn de suflet..

Pe atunci aveam o relaţie mai strânsă. Acum, anii ne-au tăiat drumurile. Au slăbit din legăturile sufletelor. Am crescut, nu ne-am mai jucat, nu ne-am mai prezentat lumea. Am cunoscut oameni, am învăţat lecţii, ne-am făcut alţi prieteni. I-am numit pe ei fraţii noştri.. Încet-încet ne-am depărtat sufletele. Nu mult. Ci puţin. Sesizabil. Am slăbit o legătură ce trebuia întărită. Schimbări de atitudini şi comportament..

Îmi place că am avut pe cineva, şi încă am, care să fie acolo. Mereu. Ai fost şi vei fi. Şi nimeni, niciodată, nu mă poate contrazice, cu atât mai puţin să-mi demonstreze contrariul. Mă bucur că am reuşit să fiu şi eu, în unele situaţii, sora mai mare. Mă bucur că am putut să-ţi prezint şi eu lumea, să fiu lângă tine, să te ţin de mână. Nu pot decât să mă bucur..

De-aş putea să te conving că nu sunt invidioasă pe tine. Nici răutăcioasă.. Nici nepăsătoare.. Dar e vina mea. Altfel nu simţeai asta. Am trimis semnale greşite. Şi câteva cuvinte nu pot schimba asta. Deşi aş vrea. Nu aş putea să am alte stări decât fericire, bucurie şi mândrie. Da, sunt mândră pentru tot ceea ce ai reuşit să realizezi. Sunt mândră de tine! Am arătat, am spus, am dat dovadă de altceva. Scuza mea? Am vrut să te încurajez într-un fel mai ciudat, tratându-te cu scepticism. Nu-mi mai găsesc cuvintele..

Între noi persistă o stângăcie.. în gesturi, comportament şi atitudine. De parcă am fi uitat să mai fim surori. De parcă nu mai ştim să ne arătăm sentimentele, să ne şoptim secretele. Îţi vorbesc cu vocea sufletului. Îmi place cine ai devenit. Îmi place chiar dacă ai câteva defecte pe care nu le îngădui. Dar eşti un om frumos, înzestrat cu forţa sufletului. Un copil mare. Eşti tu.  Responsabilă, inteligentă, timidă, curajoasă şi temătoare, sensibilă, puternică.. 

Te port în suflet. Cu zâmbete în colţ de cer. Nimeni nu te va scoate de acolo. Îţi urez tot binele din lume, fericire dulce, fără nume, fără margini, mult succes, forţă sufletească, zâmbete largi, sincere, clipe infinite, îţi doresc să poţi face tot ce îţi doreşti, tot ce sufletul ţi-a şoptit cândva, temător, tot ce ţi-am spus eu, alţii, că nu poţi să realizezi. Împlinire să ţi se reverse peste suflet. Îţi dau din forţa sufletului meu. Aşez o bucată din mine, una bună, cea mai bună, o lipesc cuminte de cer, să o vezi, să-ţi aminteşti mereu de copilul cu ochi mari. 

Închei, deşi aş mai avea atâtea de zis. Ce ştiu, îţi doresc şi îmi doresc, este să găseşti sensul vieţii, să fii fericită. Să te realizezi. Om, copil şi adult.

Te pup cu drag şi te îmbrăţişez cu forţa sufletului.

Cu drag, cu emoţie şi iubire,

Flori, copilul cu ochi mari.

 P.S: Sper să nu te deranjeze că ţi-am scris azi, şi nu mâine.