Duminică tristă

M-am trezit devreme, refuzând orele de somn pe care le cerşeam acum câteva săptămâni. Ce departe mă simt de atunci. Departe cu sufletul.. De când am ales să deschid ochii, mi-am zis că azi va fi o duminică tristă. Mi-o spunea vântul de afară, întunericul şi soarele fricos, care nici acum nu se arată. Mi-o spune şi durerea asta de cap pe care nici pastilele, nici cafeaua, nu o pot combate. Şi se termină şi toamna asta..

Am atâtea cuvinte în suflet. Unele au coborât în vârfurile degetelor, aşteptând să fie scrise. Dar parcă nu e aşteptare.. Şi aseară mă gândeam chiar să le dau drumul. Să scriu odată tot ce simt, fără teama că nu mi se vor potrivi cuvintele, că cineva va strâmba din nas sau că vor fi prea personale, că-mi voi dezveli sufletul de tot.

Mi-am plănuit duminica asta acum o săptămână, am plănuit-o apoi în fiecare zi, mi-am plănuit-o şi ieri şi o mai modific şi azi. Mi-am propus multe azi, dar nu ştiu câte voi putea să fac. Nu ştiu dacă voi fi în stare să şterg măcar urma lăsată de ceaşca de cafea de pe birou. Mi-e milă de mine azi..

Mi-am căutat vechile melodii, cele pe care-mi plângea sufletul, dar nu am plâns. Nici aseară, nici ieri. Da, aveam lacrimi adunate în suflet, dar pur şi simplu nu le puteam da drumul. Şi.. a fost mai rău. Nu mă puteam elibera.. în niciun fel. Şi m-a durut.

 

Anunțuri
Interzis sufletelor slabe

Interzis sufletelor slabe

Miroase din nou a moarte în jurul meu. Un miros greu, ce mi se lipeşte de suflet. Mă aflu pe acelaşi scaun pe care am stat în faţa aceleaşi uşi în urmă cu , câţiva ani. E pătat de gânduri.. Să nu mai zic de teamă. Şi e atâta gălăgie. Toate şoaptele amestecate cu ţipete şi uşi trântite, toţi paşii grei, toate gândurile zgomotoase, toată teama din ochii lor. Şi speranţa..

Poate aşa vor oamenii să alunge moartea, împărtăşindu-şi povestea şi durerea. Pe holurile pline de aşteptări.. Şi pereţii ăştia.. Doamne, câte au mai auzit! Câte mâini s-or fi sprijinit de el, învinse? Dacă ar fi după mine, aş vopsi toţi pereţii într-o culoarea întunecată, egală cu moartea. Aş schimba şi uniformele medicilor şi asistentelor. Albul ăsta parcă jigneşte sufletele.  Este prea mult şi prea trist. Şi e rău, pentru că albul se cere frumos, cald, vesel, dar albul ăsta ne minte.. Aş pune şi un avertisment la poartă: Interzis sufletelor slabe!

Şi e aşa frig. Parcă mereu îşi găseşte frigul un cuib în clădirea asta. În clădirea asta nu am prea multe amintiri sau regrete, nu am lăsat şi nu mi s-au luat multe părţi din suflet şi sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Clădirea asta este spitalul. Locul ăsta al morţii este locul în care se spune că te vindeci. Îmi permit să nu cred asta, îmi permit să spun că pleci bolnav cu sufletul în majoritatea cazurilor.

De obicei îmi place să ascult poveşti, poveşti de viaţă, dar azi nu vreau să aud nimic. Nu vreau să aud nicio poveste de la nimeni, mai ales una şoptită pe un hol aşa trist şi aglomerat. Nu vreau să aud nimic din ce vorbesc ei. Mă înarmez cu egoism. Şi mă simt vinovată. Pentru asta şi pentru mai multe.

Respect medicii şi ceea ce fac pentru noi. Dar doar unii, căci ceilalţi fac parte din categoria aia de neoameni. Fiinţe nepăsătoare, însetate după şpagă. Din cauza lor, am şi mai mult respect pentru cei care-şi fac pasiunea din tot sufletul.

Ştiu că voi putea să respir abia după ce voi închide uşa în urma mea, după ce voi ieşi de aici. Şi nu pot decât să mă simt vinovată. Nu pot să scriu pe holul ăsta trist. Mă doboară. Şi pereţii ăştia albi..

Temeri reci

Temeri reci

Nu am mai scris nimic de mult, mult timp. Nici aici, nici pe vreo foaie fără perehe. M-am ţinut departe de tot, parcă. Intrând aici, dând glas gândurilor şi temerilor, parcă-mi ştirbesc din încrederea aia falsă pe care mi-o agăţ de suflet. Şi după, nu mai merg dreaptă pe stradă..

Singurătatea, teama, frigul, neîncrederea, lipsa unei îmbrăţişări calde de la o persoană mult-iubită, dorul, resposabilitatea şi toamna mă apasă peste suflet. Nu-mi găsesc cuvintele. Poate e consecinţa faptului că mi-am alungat de atâtea ori stiloul.. Sunt unele clipe când nu mă mai recunosc, ca acum. Şi oricâte guri de aer proaspăt aş lua, tot nu mă pot trezi la realitate. Sunt pierdută într-o lume fără nume. Şi doar stau în ea, condusă de proprii paşi, fără a căuta un drum.

Am pierdut şi o să mai pierd. Şi oameni şi gânduri şi amintiri şi şanse. Şi ştiu asta. Dar parcă simţeam nevoia să angajez cuvintele aici, parte din articol şi din Flori. O Flori ce se speriase, în urmă cu (,) ceva vreme că (,) crescuse. Îmi vine să aşez gândurile aşa, anapoda, să le scriu aici, doar aşa, că vor degetele.

Aş mai scrie parcă o scrisoare de singurătate. Şi, ca şi pe cealaltă, aş scrie-o tot cu teamă. Plec. M-am cocoşat destul.

Povestea continuă..

Povestea continuă..

Şi azi plouă. Şi azi plânge cineva. Plânge cu dor, cu durere, cu o tristeţe prea mare. Stropii sunt prea reci. Am încercat să-i încălzesc în palme, dar am eşuat. Îmi îngheţaseră degetele şi m-am dat bătută. Dar în povestea asta degetele mele nu-şi au locul. Nu, degetele doar scriu povestea. Fără a fi menţionate..

Şi copilul e trist. Ori nu i-a plăcut povestea.. E trist şi speriat şi îi e frig.. Şi îl doare sufletul. Tare. Aşa că nici eu nu aş şti ce să vă spun. Poate-l supăr. Sau se supără el văzând câte cuvinte folosesc pentru povestea lui. Şi eu i-am promis o carte.. Da, chiar nu ştiu ce să mai zic. Să zic, să scriu. Atât. Nu scriu ca să fie bine. Doar scriu.

Copilul e obişnuit cu ploaia. E prietena lui. E pătura lui caldă de iubire şi înţelegere. E asigurarea lui că nu e singur. Copilul îi dă stropi ploii când aceasta şi-a epuizat resursele. Şi ploaia ar vrea să-i întoarcă favoarea, l-ar ajuta din tot sufletul, dar copilul are containerele pline. Prea multe lacrimi neplânse, dar care au fost plânse de mult. Dar el nu ştie. Şi nici ploaia. Altfel, le-ar plânge împreună. Mă bag şi eu, sufletelor.. Mă bag şi eu..

Deşi eu nu cred în prietenie, în prietenia adevărată, pe copilul acesta l-aş numi cu toată inima prietenul meu. Şi mi-ar tresări mititica la gândul că el ar accepta cu zâmbetul lui fin pe chip. Şi aş zâmbi cu forţa sufletului. Că mi-ar da el.. Eu cum dau? Că eu am mai multă ca el. Cum dau şi eu?!

Copilul mi-a pus azi o întrebare tare ciudată. Nu am ştiut ce să-i răspund. Poate era o întrebare la care nu se cerea un răspuns, dar eu vreau să fie. Să-mi spună cine ştie, nu cine presupune. Să-mi spună, să pot să-i spun. Să ştie.. Aşa, deci mi se pare mie sau unii sunt prea fericiţi fără să se respecte echilibrul? Hai, nu-ţi da ochii peste cap la întrebarea asta. Şi nu încerca să dai răspunsul, să spui că ştii, că eşti sigură că.. Îţi spunem noi, nu eşti sigur de nimic. Da, poate se respectă echilibrul şi noi nu ştim. De-aş putea să văd că toţi avem fericirile în balanţă..

Ştii de ce îi este dor de copilărie? Pentru că atunci lumea părea aşa frumoasă. Colorată, magică, plină de fericire şi împlinire. Şi problema era că apunea soarele prea repede. Oamenii mari erau frumoşi. Îi dădeau zâmbete. Şi acum îl bârfesc. Că nu face, că nu e.. Ruşine să vă fie! Zic eu, că el nu are glas în faţa voastră. L-aţi luat voi. I-aţi luat ce voiaţi. De-aţi fi acum în faţa mea.. Şi în familie era totul bine. Nu se certa nimeni. Nu era bolnav nimeni. Erau şase. Şi veneau şi bunii, şi mătuşile şi unchii şi verii şi era aşa frumos! Nu se certau şi aduceau bomboane, nu ironii şi urme de pantofi grei.. Şi tata şi mama se iubeau aşa frumos. Aşa real. Acum parcă sunt doar doi oameni obligaţi să trăiască împreună, ce nu ezită în a-şi arunca pietrele de râu de pereţii sufletului. Sau se înşeală el..

Dar veneau şi bunii..

Se simţea iubit. Şi acum este, dar nu cât are nevoie. Puţin, să fie puţin mai mult. Să mai râdă odată. Să-l mai strângă odată atât de tare în braţe, încât să ţipe râzând după aer. Să-i dea ea forţa de care are nevoie. Să-i construiască ei drumul. Chiar dacă e mare. Dar are nevoie de ajutorul lor. Aş zbiera eu la ei să deschidă ochii, dar i-am promis copilului. Şi nu-l voi dezamăgi. Nu şi eu. Eu ştiu cum e, ştiu că doare..

Am mai zis că e prieten cu ploaia?

P.S.: Promit că voi continua povestea, că voi pune mai multe cuvinte. Dar nu azi. Plouă..

Am minţit, iartă-mă..

Am minţit, iartă-mă..

Dragă străină,

ştiu că am promis sufletului, copilului, mie, ţie, că aceea a fost ultima scrisoare, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte. Dar nu le pot opri pe acestea. Nu după o aşa revedere.. Îţi scriu cu un curaj nemărginit, ştiind că nu vei citi niciodată. Cuvinte îţi tot dau, am destule, chiar dacă nu le vrei, nu le cauţi, nu mă cauţi, nu mă vrei..

Nu ştiam cum să-mi ţin privirea. Să mă uit în ochii tăi? Iar buzele să ia forma unui zâmbet şters, nu? Ce să zic? Să-ţi fac cu mâna? Să te chem? Cum să-mi ţin braţele să nu te cuprindă într-o îmbrăţişare plină de dor? Şi ochii, ochii cum mi-i ţin uscaţi? Dar frigul cum îl alung?

Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit atât de violent că am tresărit şi eu. M-am chinuit să rămân acolo, să-mi ţin paşii, să nu-ţi întorc spatele. Şi voiam să aud ce şi cum îmi vei spune. Am aşteptat un „iartă-mă” sau un „Flori, îmi pare rău..”, măcar puteai spune „Flori, eşti bine?”. Dar ai ales să te comporţi ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. De parcă pereţii nu au fost dărâmaţi, iar în locul lor am construit ziduri uriaşe, fără poduri. Îţi scriu cu sufletul şi degetele reci, ca vântul de afară..

Priveam un copil  pe care l-am cunoscut cândva. L-am iubit, l-am păstrat pe cerul sufletului, l-am admirat, l-am protejat, i-am dat părţi din mine.. Şi copilul juca un rol prea greu pentru el.

Am jucat şi eu. Acolo, pe scena improvizată, mă păcăleam că nu doare. Dincolo de cortină se purta un război. Cu mine. Doar cu mine. Nici eu nu am avut curaj să spun ceva, să-ţi adresez o întrebare simplă, să fac ceva, să ne smulgem din teatrul acela ieftin. Nici eu nu am făcut nimic. Şi trebuia. Poate era dreptul meu să spun asta. Dreptul  celor paisprezece ani..

Scrisoarea asta o fac mai scurtă că am timp.

Am plecat. Invocând o scuză falsă, dar parcă nu mai puteam respira în tensiunea aia de acolo. Numai privindu-ţi ochii albaştrii. Nu te-ai schimbat deloc. Nici fizic, nici sufleteşte. Eu am încercat atâtea stări că şi un cameleon ar fi invidios pe mine. Te-am analizat mult timp, uneori fără să mă vezi. Ştiam că ziua se va încheia şi voiam să fiu sigură că nu am greşit eu. Nu sunt sigură, ba sunt capabilă să-mi asum vina.

Nu mi-am luat la revedere, ai plecat şi tu. Cum? Fiecare pe drumul ei.

Nu mai promit că nu-ţi voi mai scrie pentru că nu vreau să te mai mint, să mă mai mint. Peste ceva timp, o să-mi trec degetele peste cicatricile lăsate de tine, peste semnul de suflet şi nu se vor mai murdări de sânge. Asta-mi promit cu forţa sufletului, sunt sigură pe mine în privinţa aceasta. A, ţi-am spus că am început să capăt mai multă încredere în mine?

Uită-mă. Te rog..