Răstimpuri de tăcere

Caut linişte într-un haos clădit de mine, cărămidă cu, cărămidă, incertitudine cu incertitudine, speranţe şi visuri mari, de neatins. A fost de ajuns să ridic un zid, că acesta a fost urmat de altul şi m-am trezit cu o fortăreaţă în suflet, bătută de vânt şi ploi. În interior, acolo e furtuna..

Cana de cafea pe ai cărei pereţi citisem o iniţială, zace pe birou, tristă şi cioblită, plină de-o cafea amară, care nu spune nimic. Şi aşa-mi amintesc de toamnă, de tot ceea ce aveam în suflet atunci. 

M-aş opri chiar acum din scris, dar ştiu că aş regreta mai târziu. Dar sunt momente în care scrisul mă doare.. momente în care mă întreb unde vreau să ajung cu atâtea întrebări. Căci nu mai am loc şi timp de scrisori banale, cu teamă peste rânduri.

Totul s-a scris. Nu a mai rămas nimic neplâns, nescris, neamintit. Toamnă nu mai este, dar nu poate fi mereu. Degeaba strig anotimpuri şi oameni ce ar trebui nu uitate, ci îngropate. Într-un cimitir de vise. Sunt adevăruri plânse şi replânse .. şi minţite.

Şi sunt zile aşa ca acestea, când îmi este rău de la suflet. Când scrisul.. mă doare. 

Anunțuri
Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

Firul vieţii

Mă avântasem să definesc viaţa şi am rămas cu nişte cuvinte, momente şi stări ce-mi sunt prinse şi acum de suflet, înfăşurate chiar şi pe braţe. Poate viaţa nu are definiţie. Viaţa mea nu are definiţie şi într-o oarecare măsură, sunt extrem de fericită pentru asta.

M-am agăţat de oameni. Mi-am prins bucăţi din suflet de inimile lor. Am avut grijă să greşesc (oarecum) şi să-i numesc în atât de multe feluri. 

Oamenii schimbă oameni.

Nu ne putem face pansamente din oameni, chiar dacă se aşează destul de bine peste rană. Indiferent de cum este sufletul lor, în al nostru trebuie să existe măcar gândul că pansamentul se poate dezlipi violent de pe rană, chiar înainte de a se vindeca, provocând o rană mult mai adâncă.

În serii de momente unice, ne-am numărat viaţa. Vremuri, anotimpuri, zăpezi, frunze şi culori, cer şi soare, flori..

Nu suntem copaci, păsări sau pansamente. Suntem oameni, oameni simpli, cu suflet şi un singur fir al vieţii, ascuns într-un ghem măricel, protejat de coaste.

 

Momente de sinceritate

Nu ştiu dacă am reuşit să explic, să arăt, să rup măcar puţin din ceea ce se petrece între pereţii de săpun. De eliberare nu am avut parte; dimpotrivă, o vină mă apasă pe suflet. De ceva vreme parcă nu mai sunt eu. Mă tem că mi s-au agăţat sfori de suflet, iar acum sunt o penibilă păpuşă cu sfori într-o bulă ce nu mai rezistă.

Mi-am gândit viaţa, mi-am regândit visurile şi gândurile. În nopţi cu zăpadă la geam.. Şi am aflat câte ceva despre mine. Nu m-am pierdut, dar nici nu m-am găsit. 

Îmi ziceam că încă mai am lacrimi neplânse prin suflet. M-am aşezat cuminte, m-am luat de mână cu sufletul şi le-am plâns amândoi. Le-am mai plâns încă o dată, căci tot le mai simţeam acolo. Apoi am adunat altele şi tot aşa. Azi nu mai am. Îi căutam mâna sufletului în întuneric, ne-am găsit, ne-am aşezat şi am aşteptat. Nu a căzut nici măcar una, deşi le simţeam. Erau fierbinţi şi reci. În acelaşi timp.

Le-am irosit prosteşte, iar acum tânjesc după acea linişte.

 

 

 

Gânduri defecte

Gânduri defecte

Îmi era dor să scriu pe-o foaie. Să iau eu, cu degetele astea îngheţate şi tremurânde, stiloul, să zgârii hârtia şi numai sunetul ăsta să-mi smulgă un zâmbet de suflet. 

Scriam atât de mult înainte. Atât de profund şi chinuitor. Şi fiecare zi era purtată prin jurnal, iar peste două pagini era reluată, resimţită, rescrisă. Dar jurnalul nu mai este de aproape un an, iar eu nu pot să-mi mai scriu zilele pe foi.  

Acum alt loc mi-e casă, iar stiloul îl uit la geam.

Pe la început, când îmi căram cuvintele în casa cea nouă, îmi scriam sufletul pe foi goale şi-l transcriam mai târziu, în pagini virtuale. Însă stiloul îmi este străin, iar sunetele lor, ale foilor, nu mă mai fac să zâmbesc. Sunt altele acum. Alte şoapte, alte zâmbete, altă Flori. 

În hârtie mă tai, iar cerneala îmi pătează palmele. Toţi vor şti. Şi vreau să ies curată din asta. Cum mi-aş fi scris eu pe coli albe „Fluturii”, „Cafeaua amară”, „Duminica tristă”, „Scrisoarea de singurătate” şi „Semnul de suflet”, fată de hârtie? Am scris „Povestea unui tu” şi  a trebuit s-o închid undeva, că-mi ţipa la suflet.

De stilou mă ţin departe, mai scriu şi urât şi strâmb şi.. trist. Foaia o las goală, o pătez prea mult cu gânduri defecte şi zâmbete false. Am făcut nişte promisiuni. Şi vreau să mi le ţin. Vreau să câştig!

Ploaie de gânduri reci

Ploaie de gânduri reci

Mă holbez de câteva minute la tastatură, la degetele mele şi la cele zece cuvinte scrise. Mai arunc o privire pe fereastră şi şterg din nou cuvintele.. Şi tot aşa. Că mi-a picat şi mie wordpress-ul când voiam să scriu un „Pentru că..” pentru ultimul „De ce?” publicat aici.. Aşa voiam să încep, dar m-am gândit.. nu o să fie ultimul „De ce?”. 

Nu-mi pot lua ochii de la ploaie. Ceea ce este puţin ciudat, pentru că acum câteva ore îmi doream să se oprească, să mă uit la cer fără să mă lovească picurii furioşi.. 

Sunt atât de obosită.. Şi nu ştiu ce fel de oboseală este..

Nu pot să nu-mi ţin sufletul departe de amintirea ultimului an, de ce făceam, de cum eram şi de cum se scria viaţa mea. Nu ştiu ce vreau să fac acum, de ce tot ţin să-mi amintesc, să scriu, să trec peste locurile acelea.. 

Nu pot nici să-mi ţin privirea departe de colţul din dreapta unde-mi este afişat numărul cuvintelor. Mi-am zis că mă opresc la o sută. Am aproape două şi simt că niciunul nu arată în totalitate cum mi-e sufletul azi. Aşa articol.. gol nu am mai scris de mult timp. Sau poate nu mai ştiu eu. Dar plouă prea tare şi prea des. Şi e prea frig.. 

Vreau să mă văd

Vreau să mă văd

Am avut un jurnal. Am avut două, dar acum doar unul mai este aici. Dar nu lângă mine. Mi-a fost luat. Jurnalul omului bolnav, aşa cum ea îl numeşte, e ascuns de mine. În zadar tânjesc să-i ating paginile, să-mi citesc viaţa şi sufletul de atunci, să plâng cu alte lacrimi..

Îmi amintesc vag ce am notat acolo. Îmi amintesc cine m-a împins să scriu. Îmi amintesc tristeţea cerului.. Îmi amintesc mersul greu al stiloului printre rânduri, printre gânduri, printre lacrimi.

Vreau să mă văd. Vreau să mă cunosc. Vreau să mă ţin departe de cuvintele de acolo. Şi pentru asta, trebuie să-l mai ţin din nou între degete. Să mă joc cu stiloul. Fără cuvinte. Dreptul acesta mi-a fost luat. Sau nu mai este un drept. Dar vreau. Vreau să mă citesc mai mult decât orice. Vreau să mă pot motiva. Vreau să ştiu în ce zi, săptămână, lună, am plâns, am pierdut o luptă, am visat sau am îngropat o parte din mine. Vreau să trăiesc, sub o altă formă, clipa când am cedat. Vreau să revăd clipele, cuvintele, petele de cerneală din colţ, forma lacrimilor.

L-am căutat. L-am căutat în toate posibilele ascunzişuri. Dar nu l-am găsit. L-am căutat cu forţa sufletului. Degeaba.

Mă întreb, mânată de furie şi dezamăgire, de ce nu-l pot avea? Oricum scriu. Scriu pe foi, pe caiete, pe blog.. Scriu mai des decât atunci. Şi dacă mi s-a luat acea parte mai întunecată din adolescenţa mea, asta nu înseamnă că va fi de negăsit ca jurnalul. Nu, e tot aici. Dacă voi nu citiţi, asta nu înseamnă că eu nu mai scriu. Dacă aveţi încredere în mine încât nu-mi urmăriţi postările de pe blog, de ce nu-mi înapoiaţi jurnalul? Ba dimpotrivă, ar fi mai uşor aşa să-mi supraveghezi cuvintele. Mi-e teamă să-l mai cer. Mi-e teamă că ţi-ai construi alte scenarii.

Cu toate acestea, te înţeleg. Reuşesc să te înţeleg. Ce mă doare, m-a durut şi mă va durea mereu este că nici citind cele mai ascunse gânduri ale mele, nu ai reuşit să mă înţelegi. Nu m-ai înţeles niciodată..

Se spune că e mai uşor să ai grijă de un copil când creşte. Poate vorbi, poate spune cu propriile cuvinte ce-l doare, unde-l doare sau de ce are nevoie. Contest cu fiecare parte din mine asta. Şi chiar dacă nu vorbeşte, ce pobleme poate avea un copil când e mic? Îi e foame, sete sau nu se simte bine. E obosit sau bolnăvior. Până la urmă se va descoperi. Va fi mai uşor. Dar odată cu creşterea, vin şi problemele. Problemele lor. Aşa, mari sau mici. Devin conştienţi de prea multe lucruri. Un copil mare e un copil care are probleme. Care are nevoie să fie înţeles. Să mai fie lăsat singur. Să mai fie ţinut în braţe, dar să fie lăsat să lupte singur cu proprii demoni.

M-am întrebat de multe ori dacă nu sunt eu cea vinovată, cea care nu poate fi înţeleasă. Simt că nu pot să-ţi spun tot, oricât de mult aş vrea. Te vreau aproape, dar spunându-ţi, te-aş îndepărta. Nu e bine, dar nici dacă aş deschide uşa sufletului nu va fi. Nu ştiu de ce te sperie aşa tare gândurile, stările şi comportamentul meu. De ce ţi-e teamă, mamă? De ce ţi-e aşa teamă că ai putea avea un copil cu probleme? Şi ştii la ce fel de probleme mă refer. Te înţeleg şi aici. Te înţeleg cel mai bine aici..

Ştiu că jurnalul mă va ajuta. M-a mai ajutat odată. O poate face şi acum. Dar te va speria iar dorinţa mea de a-l avea din nou. Mă vei crede iar bolnavă. Te vei speria iar. Te va durea sufletul la gândul că m-ai pierdut din nou. Tu nu m-ai pierdut niciodată. M-am rătăcit, m-am rătăcit mult, foarte mult, dar nu m-ai pierdut. Oamenii se rătăcesc. De aceea e aşa frumos momentul regăsirii. De aceea vreau jurnalul.