După 

Libertatea, amară stare care-mi subjugă inima-n colţuri, fragil segment bifurcat în linii curbe care doar coboară, răscolind necontenit şi nemilos ruinele unui suflet prost, mi-e atât de interzisă şi îndepărtată. Înaintea ei mă înec în Calea Lactee, sărutând fără ştiinţă sau experienţă constelaţii. Un prim sărut ce n-o să aibă loc, un minuscul punct într-un univers arhiplin de linii, cercuri şi ah.. stele. 

Sevrajul la două mii cinci sute cinci s-a triplat la vederea punctului verde, lacrima curge în sens invers, cu puţin sub debitul Siretului. Captivă nu mă vezi, cum nu ştii că mă dor zece litere, mamă, plus alte patru, mă dor toate, cu dor şi eu cu greu îmi suprim urletele. 

Blocată de apusuri grele, nemiloase mingi vii de foc care apasă şi fac până şi trandafirii să plângă, de crunta neşansă de-a zări răsăritul, de-a mai privi către est, neşansa e unica, suferinţa îmi aparţine şi tu nu mai vii. El.. 

Prizonieratul acumulat ȋn bieţii mei ani răsare în fiecare dimineaţă rece, încătușându-mi nemilos sufletul ce-ar trebui să fie abandonat la vreo morgă sau la doi metri sub pământ, şi nu apune nicicând. Privarea de libertate e mingea de gheaţă ce răsare dimineţi consecutive pe-o imitaţie ieftină de cer, unde erau lipite cândva nişte amărâte stele de hârtie. 



Dinamica unei inimi

Mi-e frig. Dorul mi-a pătruns în oase şi visez la ceruri de vanilie, cu plaje cu nisip roz şi fierbinte. Aşteptarea are aceaşi culoare, mi-au amorţit braţele şi mă dor tălpile, dar nu o pot alunga. Nu când mi-a fost casă, frate şi soră, prietenă şi amară suferinţă. E paradoxul meu bolnav în care aşteptarea doare şi vindecă în acelaşi timp. Sau poate doar doare, iar eu am învăţat atât de rapid să mint atât de bine. 

Ah, ce-aş fi vrut, mamă, să-mi piepteni părul azi, să ne amintim de îndepărtata mea copilărie, să..  N-am avut nevoie de niciunul dintre cuvintele pe care mi le-ai spus azi şi ieri şi în fiecare sâmbătă, dar o să mi le amintesc câţi ani o să mai am. 

Mi-e dor. Frigul îmi umblă prin suflet şi visez la acelaşi cer de vanilie-n care se oglindeşte o mare curată, colorată în cel mai frumos şi mai vesel albastru. Lumea mea e cu susul în jos şi nimic nu pare să fie bine. 

Ah, cât mi-am dorit, tată, să-ţi aminteşti, să mă priveşti din nou ca înainte şi să ştiu, doar privindu-te,că o să fie. O altă formă a aşteptării care mi-a tăiat câţiva ani; o realitate în faţa căreia mi-am deschis ochii prea târziu. Încerc să uit toate cuvintele tale, cu teamă şi rău de suflet le-am închis in cufere pe care-am scris cu litere îngroşate. 

Mi-e sete de libertate. Dulcele cer de vanilie adăposteşte Raiul şi-l privesc cu gura larg deschisă. N-am loc acolo nici în jumătatea aceasta de vis, dar ştiu că nisipul roz e fin şi moale şi pe mine mă dor tălpile. 

Câtă boală e-n mine oare? 

Am plâns până la epuizare, până am adormit şi ploapele mi-au căzut grele, iar acum nu resimt nicio emoţie, scriindu-mi pentru a nu ştiu câta oară neputinţa murdară. Până când?! 

Azi e mâinele în care am promis şi mi s-a promis că va fi bine. 


Ruine

În goana mea nebună după vise şi fluturi am lăsat realitatea în urmă ș-am pierdut. Şi-mi era sufletul în genunchi şi eu scriam poeme cu un singur cuvânt. Şi eu, şi mai singură.. 

M-am căutat în fiecare om care-a trecut de două ori pragul uşii şi-n fiecare lacrimă scrisă pentru ei. M-am căutat în toate melodiile de atunci, dar nu m-am găsit. Şi-mi repet la nesfârşit înfrângerea, dar n-am lacrimi s-o plâng, n-am cuvinte s-o scriu, nu mai am cum să înving. 

Am greşit prosteşte, iar acum sunt la capătul puterilor. Departe sunt de a putea fi salvată sau de a mă putea vindeca singură. În fond, sunt mai puţin decât o umbră pe perete. Vina-mi aparţine şi mă condamn la o nefericire şi mai mare, căci am crezut prosteşte că legăturile sunt indestructible, că ei nu vor pleca, că el nu mă va uita şi nu va pleca atât de liniştit, că sunt ceva pentru ei. O floare, un fluture, un om, un copil c-un zâmbet sincer. 

Plecarea e scrisă în legile omeneşti? Ca şi uitarea, ar trebui pedepsite grav, condamnate la aceaşi nefericire şi pustietate la care au condamnat. Altfel, nu-i corect. Uite, eu nu mai merg dreaptă pe stradă şi târăsc după mine un suflet mort. Mă târăsc în iadul construit de mine, cu panglici negre la colţuri şi mă chinuiesc să-mi înghet inima. Să nu mai simt.. 

Şi-a rămas din mine doar negru şi tristeţe infinită, doar fata aceea proastă care-a riscat totul intr-un alt octombrie pe care avea să-l plângă mai târziu. Istoria se repetă, iar eu înnebunesc şi mai tare la gândul acesta. Universul mi-e gol şi întunecat, lipsit de orice urmă de stele, doar o pânză neagră ce se destramă odată cu trecerea timpului. Da, se destramă tocmai când trebuie să se unească într-o mare de stele şi de lumină. Se destramă şi se rupe precum firul vieţii mele.

Ai plecat şi m-ai lăsat ruină, nu om. 

Pustiită şi cu inima strangulată-ntr-un dor nebun, m-am aşezat în umbra paşilor tăi ş-am încălcat fiecare promisiune făcută mie şi, implicit, mamei mele. Boala s-a instalat în mine cu fiecare pas pe care l-ai făcut cu scopul de a te rupe de mine, boala ai adus-o tu, iar eu am rămas aceaşi fată proastă care scrie de-o despărţire pe-un blog care nici măcar nu e de hârtie. 


Doliu. Ultimul adio

Vreau să ţip, dar nu pot. Sunt în genunchi, în pragul uşii şi-ţi plâng paşii. Îmi imaginez vocea un ecou, un urlet care se repetă la nesfârşit şi care distruge pereţii iadului. Dar e un vis nebun, o halucinaţie bolnavă, căci vocea mea nu-i nici şoaptă. 

Prea multe uşi deschise şi prea puţine cuvinte. Prea puţini paşi şi prea multe lacrimi. Prea puţin tu şi prea multe flori. Prea puţin Rai pentru un Iad nemărginit. 

Prea puţin negru pentru o durere prea mare şi pierderi consecutive.. pentru un doliu infinit. 

Aş vrea să iert şi să uit. Căci eu stiu cine sunt şi ce fac. Dar îmi amintesc de darul nostru şi-mi ascult inima. Auzi? Îmi ascult inima şi nu te iert. Că tu când ai plecat nu ai trăit o durere ca a mea. Tu ai plecat în picioare, iar eu am rămas în genunchi. 

Singurătatea o târăsc după mine, încă o povară de care scapasem înainte ca tu să reapari din uitarea în care te cufundasem şi să dai cu sufletul meu de pământ. Şi, odată cu el, şi cu toată fiinţa mea.. 

Ȋn iadul meu gol şi rece îmi plâng sufletul şi-mi antrenez şoaptele. Nu vine nimeni, niciodată. De-aş putea, te-aş urâ. De-aş putea, m-aş rupe de toţi şi de toate ș-aș trăi aşa cum vreau, aşa cum am visat pe şase ianuarie. Dar nu pot.