Respiră-mă

Respiră-mă

Împărţeam acelaşi aer, dar numai al meu era plin de fluturi şi de fiori, un întreg amalgam de sentimente. Îl voiam în pieptul lui, îmi imaginam cât de bine şi frumos s-ar topi în plămânii săi. Ca un fulg de nea.. unul pe care l-aş fi sărutat înainte. Şi gândul că, poate-poate s-ar rătăci până la inimă.. Atunci, inimile noastre ar fi bătut în acelaşi ritm, pe aceiaşi fluturi.

Nu-i auzeam respiraţia, era prea departe, dar o puteam simţi. Nu eram eu fluture, dar îmi doream să zbor până la el, să mă amestec printre oxigen şi să fiu inspirată.

Mă trezeam din visare, speriată că mi se vor frânge aripile false. Apoi, mă imaginam din nou. Fragilă frumuseţe pictată, îmi doream să fiu respirată, nu trasă-n piept. Mă întrebam dacă-mi poate auzi inima strigându-i numele.

Aş fi alergat într-acolo, rupând infinităţile infinite ce m-au impiedicat de atâtea ori, construite parcă împotriva mea.

Mi-era dor de ceva ce nu trăisem niciodată.

Anunțuri
Ochii.. i-am pierdut

Ochii.. i-am pierdut

E de poveste ce amalgam de sentimente şi emoţii puternice-mi trezise în suflet acea pereche de ochi. Era toamnă târzie şi eu eram plină de fluturi; fluturi speciali, unici, pe care nu i-am mai simţit pentru nimeni, niciodată. Nici fluturii iubirii pentru care aveam să mă destram atât de mult mai târziu, nu au fost atât de frumoşi. N-aş putea descrie în cuvinte..

Ştiu însă că nu-i voi mai vedea vreodată. În nicio mulţime nu vor mai fi acolo.. să-mi dea atâtea şi să nu-mi ia nimic! Îmi rămân imprimaţi pe retină, pentru o infinitate infinită, cu tot ceea ce mi-au dăruit în momente de privit îndelung. Conexiune, căldură, suflet, fluturi, sentimentul liniştii, al timpului oprit în loc.. al regăsirii.

De-mi închid acum ochii, îl văd zâmbind, cu sufletul şi cu privirea. Şi-i simt şi atingerea mâinii. Şi sunt destul de sigură că inima mi-a sărit câteva bătăi. Nu pot să nu mă întreb cum de-am putut să las timpul să şteargă din amintirea lui, cum de l-am lăsat nescris, dar, mai presus de toate, cum de-am putut să spun „Da” altor ochi, aşa goi..

Pentru ochii aceştia, ochii mei nu vor plânge niciodată; nici a teamă, nici a regret, nici a pierdere, nici a vid. Voi zâmbi mereu cu sufletul şi-mi voi închide ochii. Voi zâmbi a fericire. 

La cât de miraculoşi au fost fluturii, îi simt şi acum, după un car de vreme, la fel de vii şi de puternici. Mă gândesc câteodată la un alt moment de regăsire, dar poate e în zadar. Căci genul acesta de fluturi şi ochi îi vezi poate doar o dată în viaţă. Ei rămân poveste şi eu rămân zâmbet. 

Mama ei de viaţă, mamă!

Mama ei de viaţă, mamă!

Am privit dincolo de cortină de zeci, chiar sute de ori. De prea multe ori am tras de materialul gros să mai descopăr, să mai găsesc şi să mai învăţ câte ceva. Aş privi de un infinit de ori şi tot m-aş considera neînvăţată, neştiută de ceea ce rulează acolo. Spun asta fără să exagerez. O spun cu puţină teamă, să nu jignesc cumva, prin cuvintele mele, nişte suflete aşa frumoase.

Înainte să privesc dincolo de cortină, număram paginile dintr-un jurnal neterminat, plin de atâta trăire şi viaţă. Şi abia acum îmi dau seama că nu ştiu de cât timp o am pe Daria sau cât timp a trecut până am privit dincolo de cortină. 

1465131_1654534961461719_6747092663922141343_n

Ce am reuşit să învăţ de la ele, nu cred că aş fi învăţat într-o viaţă întreagă, de la sute de oameni. Cuvintele lor, aşa simple şi frumoase, atât de pline, îmi rămân tatuate pe zidurile sufletului. 

Nu cred că ar fi putut să apară în alt moment din viaţa mea. Aveam nevoie atât de mult să mi se deschidă ochii! I-am văzut zâmbetul şi ochii doar în poze, dar a fost suficient să mă convingă. Să mă facă să-i iau jurnalul şi să-l aşez pe biroul meu. Apoi să transcriu totul în suflet.

Aşa am cunoscut-o, aşa am continuat să scriu şi eu, aşa am ajuns să scriu abia acum despre ea. Nu am avut curaj. Nici acum nu am. Scriu ca de obicei, dar parcă cu o teamă mai mare.

De dincolo de cortină am învăţat că pot s-o iubesc şi s-o apreciez mult mai mult. După ce am privit în spatele cortinei, am simţit o teribilă nevoie s-o recitesc pe Daria. În jurnalul neterminat am împrăştiat ultimul meu strop din istoria unei Flori. 

Rămân cu amândouă şi cu milioane de cuvinte, comori peste suflet. 

 

Ultima secundă

Ultima secundă

Mi-am zis să-mi abţin cuvinte azi, dar nu am putut. Nu când din locul meu se vede aşa frumos cerul. Şi ar fi păcat, ar fi o pierdere pentru mine să nu-mi arăt asta pentru mai târziu. Să nu rămână nimeni şi nimic în urmă, nescris şi neperceput. Căci ştiu cum le voi căuta peste ani.. Poate chiar mâine.

O secundă în care nu am respirat, ci doar am privit. 

Şi din păcate, e ultima. Ultima din acest an. Vreau să păstrez articolul, imaginea, respiraţia furată şi bătăile de inimă până anul viitor, pe vremea aceasta. Să compar ambele orizonturi şi să-l visez pe al meu. 

Ultima mea secundă se mai numără şi acum. A învăţat-o sufletul pe de rost, îi ştie toată liniştea. Fac eu cumva s-o număr încă un infinit. Şi când artificiile vor despica cerul, îi voi număra şi lui secunda noastră de linişte. Aşa cum e.. liniştea dinaintea furtunii.

Mereu mi-a displăcut momentul dintre ani când toţi rupeau din cer cu luminiţele lor asurzitoare. Mă enervează cum unii se uită pentru prima şi ultima dată la cer în acel an, văzându-l apoi abia anul viitor. Aplaudă şi se îmbrăţişează. Pe curajul cerului.

Îl doare?

Deşi sunt frumoase şi au o semnificaţie aparte, nu prea pot alunga gândul acesta. Căci nimeni nu l-a întrebat dacă e de acord, dacă-l pot ataca aşa. Cred că-l păcălesc cu zâmbetele şi privirile lor. Îţi dai seama cum se uită toţi la el? Mititelul, s-o simţi flatat. 

Şi parcă-mi abţineam cuvintele azi!

 

 

O poveste necunoscută

11187638_444814602349678_1011314035_oSub flori de măr, pe o bancă la umbră, izolaţi de mirosul oraşului, doi oameni se bucură de ei şi de primăvară. Pomul, singura mişcare din acest tablou, mai scutura metodic câteva floricele parfumate pe pălăria doamnei şi pe pantofii lustruiţi ai domnului. Un iz de împlinire plutea deasupra lor. Îmi ataca delicios sufletul. Vreau să cred că erau împliniţi. Vreau să cred că încă se mai iubesc cu aceaşi intensitate nebună, că încă cred că destinele le sunt legate pentru totdeauna. Au cumpărat infinitul împreună. L-au aşezat parcă cu ei, acolo, pe banca veche.

Vârsta înaintată, extrem de frumoasă, magică, plină de nostalgii şi amintiri răcoritoare înfrumuseţa şi mai mult micul parc. Sunt fericiţi. Ştiu asta. Anii întregi de experienţă acumulată separat, dar mai ales împreună, trebuie să le coloreze sufletul după tiparul fericirii. Mii de poveşti vor fi relatate nepţilor şi strănepoţilor, cocoţaţi pe genunchii noduroşi, bolnavi de la atâtea plimbări.

Urmăreau cu aceaşi nostalgie ca a mea grupurile zgomotase de copilaşi veseli, flămânzi la chemarea naturii. Ascultam cu toţii zgomotele primăverii, copii şi bătrâni, adulţi şi adolescenţi, din toate colţurile părculeţului. Cuplul cu infinitul alături rămânea în continuare tăcut. Privirea mai alerga prin parc, iar mâinile se mişcau leneşe, ca la un semnal neauzit. Tăcerea lor îmi crea  minunată pace interioară. O stare frumoasă ce nu poate fi descrisă în câteva cuvinte simple, roase de emoţie. Din când în când mai treceau cunoscuţi de-ai lor, oameni dragi pe care-i salutau zâmbind.

Cuplul tăcut din parc…

Bunicii unor nepoţi năzdrăvani, iubitori de dulce, însetaţi după aventură şi cunoaştere, încărcaţi de aceaşi linişte frumoasă pe care o vor descoperi şi dărui mai târziu. Părinţii unor adulţi responsabili, părinţi la rândul lor. Sute de stări îmi aleargă prin suflet. Sunt sigură că ieşirea lor în parc se va încheia cu o plimbare lungă, în timp ce soarele se grăbeşte să se îngroape în josul dealului.

Parcul..Banca..Copacul..Florile..Doi oameni tăcuţi..Magia unui infinit.. Ziua..

Doi oameni pe care nu-i pot uita. O zi parfumată de nostalgiile lor îmi rămâne însemnată în suflet ca un fier încins. Un infinit doar al lor.