Oarecare

Am revisat coşmaruri de coşmar, cheltuind perspective şi secunde. M-am numărat în ele, în ore, în zile şi luni de visuri, de ploaie, de zăpadă, de frunze, de tot ceea ce se putea număra odată cu mine. De ce număr?

În ore de tăcere într-o lume care zbiară, am avut curaj şi suficient suflet cât să mă încred din nou în oameni. În pofida a tot ce m-am învăţat singură, am deschis larg o uşă şi i-am primit din nou în suflet. Perfect conştientă de ceea ce făceam, sătulă de singurătate, le-am încălzit lor sufletele cu zâmbete. Lor, nu mie. Deşi în fostul port bate atât de tare vântul..

În propria-mi penibilitate recunosc că i-am primit în lipsă de mine, de falsă fericire, de momente şi de..lacrimi. Miroseau a vanilie..

I-am minţit şi m-am minţit. Încă o dată. 

La cum mă ştiu, aş face-o un infinit. Aşa m-aş chinui la nesfârşit. Şi aşa-mi trebuie. 

 

 

 

Anunțuri

Momente de sinceritate

Nu ştiu dacă am reuşit să explic, să arăt, să rup măcar puţin din ceea ce se petrece între pereţii de săpun. De eliberare nu am avut parte; dimpotrivă, o vină mă apasă pe suflet. De ceva vreme parcă nu mai sunt eu. Mă tem că mi s-au agăţat sfori de suflet, iar acum sunt o penibilă păpuşă cu sfori într-o bulă ce nu mai rezistă.

Mi-am gândit viaţa, mi-am regândit visurile şi gândurile. În nopţi cu zăpadă la geam.. Şi am aflat câte ceva despre mine. Nu m-am pierdut, dar nici nu m-am găsit. 

Îmi ziceam că încă mai am lacrimi neplânse prin suflet. M-am aşezat cuminte, m-am luat de mână cu sufletul şi le-am plâns amândoi. Le-am mai plâns încă o dată, căci tot le mai simţeam acolo. Apoi am adunat altele şi tot aşa. Azi nu mai am. Îi căutam mâna sufletului în întuneric, ne-am găsit, ne-am aşezat şi am aşteptat. Nu a căzut nici măcar una, deşi le simţeam. Erau fierbinţi şi reci. În acelaşi timp.

Le-am irosit prosteşte, iar acum tânjesc după acea linişte.

 

 

 

Nu mă mai întorc

Nu mă mai întorc

Nu voiam scriu. Nu voiam să mai vorbesc încă odată despre asta. Nu voiam să-i las să vadă că mă doare. Nu voiam să-i las să-mi vadă sufletul îngenuncheat de cuvintele lor. Nu voiam, dar mă doare. Şi nu pot ţine cuvintele prea mult în suflet, îmi îngăuresc pieptul.

Şi chiar acum câteva ore scriam pe ce, cine şi cum mi-am irosit lacrimile..

Nu ştiu ce să zic acum. Nu prea pot să scriu acum. Nu prea scriu în momentele astea — momentele imediat de după pietrele de moară atârnate de cuvinte. Nu după ce mi-au izbit sufletul.. Dar mi-o cere sufletul. Şi nu vreau să mai cadă lacrimi. Am descoperit că lacrimile mi se opresc atunci când scriu. Ca o promisiune mută că nu vor uda foaia, cuvintele, degetele, stiloul şi tastele, că vor aştepta cuminţi în colţul ochilor să fie plânse.

Oare ar trebui să mă schimb?   

Nu, mai bine portocale. Plec, de data asta îmi promit cu forţa sufletului care mi-a mai rămas, că nu voi mai rămâne, că nu mă voi mai întoarce. Cum să bat la o uşă la care este închisă paşilor mei? Cum să intru când au stabilit că am pantofii murdari? Eu i-am primit şi aşa. Fără să bată, cu pantofii, mâinile şi sufletul murdare.. Poate că aveau şi ochii murdari căci nu au văzut.

 

Dar poate..

Dar poate..

Cineva scria, reuşea să convingă sufletele prin cuvinte că omului i se dă un număr fix de lacrimi. Să zicem că eu, în şaptespreze ani, am irosit cam treizeci de lacrimi de fericire şi şaptezeci de lacrimi de tristeţe. Bine, au fost mult mai multe, dar nu vreau să le calculez acum. Da, le-am epuizat pe acestea, am mai luat din următorii doi ani câteva. Le-am irosit prosteşte. Poate le-am plâns de prea multe ori, poate nu mai am ce să plâng sau poate nu am plâns nimic.

Mereu am urât acest cuvânt: poate. E urât, plin de incertitudini agăţate de fiecare literă. Are doar cinci, dar parcă fiecare literă duce câte zece. Le cară în spate.. Ştii, îmi pare rău pentru acele lacrimi irosite pe.. nimic. Când plângeam cu lacrimi de tristeţe că nu plâng de fericire. Ce ciudat sună aranjate pe hârtie. În minte şi în suflet sunau mai bine. Dar inima ne spusese ceva.. Şi.. or suna ele diferit, dar cum or fi?

Simt că am eşuat. Simt că nu o să realizez nimic. Nu ştiu de ce, dar simt asta. Îmi apasă pieptul. Şi mă doare..

Mereu numesc unii oameni totul, totul meu, apoi trag de nimicul cu (,) care rămân la final, numindu-l din nou tot. Mereu am greşit şi nu am ales să învăţ. Am irosit lacrimile şi lecţiile ce-mi veneau la schimb. În timp ce ei îmi materializează lumea, eu sunt un nimic pe cerul lor. Un nimic ce nu a fost niciodată tot.

Scriam cândva că sunt o jucărie ruptă  şi ponosită, dar cu ochii şi sufletul mari, acunsă într-un colţ pătat de lacrimi. Mai târziu, recitind, m-am temut de ele, de cuvintele mele.. Acum însă le accept. Şi spun: Da, sunt!

Eu.. nu pot

Eu.. nu pot

Îmi scriu cuvintele astea cu degete reci, pline de neputinţă şi de durere. Da, durere. Fac din cuvintele astea un articol personal, un articol menit să-mi elibereze sufletul de povara acestor lacrimi. Aşa tare mă doare.. Aşa îmi doream să fie bine. Şi nu am apucat să-mi scriu zâmbetul de fericire. Acum, acum nu mai este..

N-am întâmpinat niciodată toamna cu atâta tristeţe, nu m-au durut ochii aşa tare.. Veneau toate cu venirea iernii. Acum mă bântuie încă din septembrie. Dar nu ştiu că nu mai am nimic de dat..

Mi-aş dori să am forţa sufletului. Să pot pleca când vreau fără să doară aşa tare. Nici măcar nu am putut să aştern gândurile astea atunci, când le ţipa sufletul. Mi s-au risipit acum. Am aşteptat laşă, am păcălit lacrimile cu zâmbete false şi mă minţeam că-s reale, că-s obosită, că cearcănele sunt de la lipsa somnului, la fel şi ochii umflaţi.

Şi nu mă resemnez. Nu învăţ din greşeli, nu mi-am găsit o sfoară să leg sufletul ăsta de un copac. Nu pot să spun nu, nu pot să vorbesc când trebuie, nu pot să-i impiedic să sape în suflet. De le-aş mai da şi o lopăţică..

Mă doare şi.. plouă. Am scuturat puful de pe o gutuie şi mi-am murdărit buzele de gustul ploii. Acum sufletul îmi miroase toamnă, iar buzele a burniţă. Am scuturat şi trandafirii, mi se păreau grei, îndureraţi. Sufletul cum îl scutur?

Uit să uit

Uit să uit

Aştept de atâta timp toamna asta că acum nu ştiu ce să fac cu ea. Mi-e sufletul confuz şi obosit. Nu vreau să uit, nu vreau să dau uitării părţi din mine. Vreau doar să pot să-mi pun amintirile în cufere, să le închid şi să le caut rareori. Nu mai vreau să pierd timp balasând un capac ce trebuie închis.

Te-am văzut. Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit. Nu de teamă, nu de dor. Doar aşa, că-ţi erau ochii prea goi. Goi pentru mine. Doar pentru mine.. Mi-am promis că nu-ţi mai scriu nimic, niciodată, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte.. Dar nu mă lasă sufletul. Aşa că te adun în articolele mele, îţi mai şoptesc numele câteodată, te mai caut cu privirea..

Mi-am încălzit un zâmbet pe chip, mi-am ridicat capul cu un curaj infinit. Am câştigat şi voiam să vezi asta. Voiam să vezi că nu mai sunt tipa penibilă pe care ai abandonat-o pe banca aceea din parcul atacat de o toamnă târzie. Voiam să vezi chiar dacă tu nu te uitai. Voiam să mă vezi zâmbind căci ultima dată mi-ai râs de lacrimi.

Articolul acesta nu e pentru tine. Niciunul nu este pentru tine. Toate sunt ale mele, pentru mine, pentru suflet, pentru copil, pentru acea Flori uitată pe bancă..

Şi vorbeam de toamnă..

Portocale..

Portocale..

Aş vrea să plec. Să-mi adun în buzunarul stâng bucăţelele de demnitate şi forţă sufletească ce mi-au mai rămas, poate strecor şi visul ăsta ridicol pe care eu însămi l-am strivit între degete. De-aş reuşi să înghesui şi sufletul în buzunarul drept.. Ştiu că nu pot pleca cu el în palme. Mi-a căzut din piept..

N-aş mai lăsa nimic în urmă. Nici parfum, nici regrete, nicio bucată din suflet, din copil, din acea Flori. Le-aş lua pe toate cu mine. De ce să mai rămân? De ce să stau pe teritoriul unui suflet pe care doar bănuiesc că mă aflu? Iar mă las minţită frumos. Când o să te înveţi minte, suflete? Ai promis că nu mai faci.. Că nu te mai zbaţi atât. De ce ai ţesut atât de multe visuri? Ce faci cu ele acum? Unde le pui? Poate ar trebui să te las în urmă. Să plec şi să nu mă mai uit după tine. Să-mi aduc aminte că trebuie să te uit undeva..

Aşa ar fi cel mai bine. Poate aşa voi reuşi să înving şi eu măcar odată. Nu vezi ce slabă sunt? Nu vezi cum iert şi iar iert, dând aproape uitării? Mi-am promis că dacă cineva va spune şi va face, voi pleca. Am plecat capul. Atât. Şi am înghiţit aceleaşi cuvinte. La nesfârşit. Poate aşa a fost să fie. Poate tu, suflete, nu eşti o comoară, ci un blestem. Poate eşti doar o piatră grea de râu. Te las..

Şi mă întreb pentru a mia oară, unde sunt oamenii?! Sau umanitatea? Sau sufletele lor? Înzestraţi cu un orgoliu suprem, sapă gropi în ale noastre. Ale noastre. Cele bune şi frumoase. Cele slabe. Şi nu le pasă. Şi tot noi cerşim atenţie, clipe, poate şi o amintire.

Şi m-am săturat! Mi-a ajuns. Vreau să plec. Vreau aşa de mult să plec.. De ce nu pot? Ah, de ce nu pot? Plâng, plâng, pentru că nu mă ştiam aşa slabă. Credeam că am şi eu forţa sufletului, forţa unui suflet tânăr, dar nu pot. Nu pot şi asta mă ucide parcă. Plâng pentru că doare aşa tare. Şi nu pot să plec. Nu mă lasă sufletul. Şi nici eu nu pot să-l las..

M-am săturat să tot port o cale spre aceaşi infinită neînţelegere şi vulnerabilitate. Şi lacrimi..