După 

Libertatea, amară stare care-mi subjugă inima-n colţuri, fragil segment bifurcat în linii curbe care doar coboară, răscolind necontenit şi nemilos ruinele unui suflet prost, mi-e atât de interzisă şi îndepărtată. Înaintea ei mă înec în Calea Lactee, sărutând fără ştiinţă sau experienţă constelaţii. Un prim sărut ce n-o să aibă loc, un minuscul punct într-un univers arhiplin de linii, cercuri şi ah.. stele. 

Sevrajul la două mii cinci sute cinci s-a triplat la vederea punctului verde, lacrima curge în sens invers, cu puţin sub debitul Siretului. Captivă nu mă vezi, cum nu ştii că mă dor zece litere, mamă, plus alte patru, mă dor toate, cu dor şi eu cu greu îmi suprim urletele. 

Blocată de apusuri grele, nemiloase mingi vii de foc care apasă şi fac până şi trandafirii să plângă, de crunta neşansă de-a zări răsăritul, de-a mai privi către est, neşansa e unica, suferinţa îmi aparţine şi tu nu mai vii. El.. 

Prizonieratul acumulat ȋn bieţii mei ani răsare în fiecare dimineaţă rece, încătușându-mi nemilos sufletul ce-ar trebui să fie abandonat la vreo morgă sau la doi metri sub pământ, şi nu apune nicicând. Privarea de libertate e mingea de gheaţă ce răsare dimineţi consecutive pe-o imitaţie ieftină de cer, unde erau lipite cândva nişte amărâte stele de hârtie.