Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

Anunțuri
Toţi oamenii sunt trişti

Toţi oamenii sunt trişti

Sunt zile în care oamenii sunt străzi, iar în altele, străzile se străduiesc să fie şi ele oameni. Sunt nopţi în care murim în vis şi nopţi şi zile în care visurile ne mor. Sunt zile, luni, ani.. Noi suntem oameni, străzi, fluturi, cafea, ciocolată, inimi, speranţe şi visuri, emoţii şi trăiri, pierderi şi câştiguri, pierduţi şi câştigaţi..  Şi suntem trişti cu toţii, oameni decepţionaţi în oameni.

Se aude acelaşi ecou. Poate doar intensitatea lui îl deosebeşte de celelalte. Căci sunt oameni şi oameni. Şi sunt atâtea poveşti cu fir încurcat. 

Zilele trecute îmi căutam oameni cărora să le vorbesc cu sufletul din suflet. Căutam ancore. Nici măcar nu am clipit când au venit şi ei, încărcaţi de pachete de teamă şi lacrimi neplânse. Şi ei, ca şi mine, căutau ancore.. suflete. Mă bucur că am fost acolo, chiar dacă eu nu am mai putut să-mi spun pietrele de moară. 

Se spune că atunci când eşti trist, trebuie să priveşti răsăritul. Poate că eu nu pot să fac asta. Pentru că trebuie privit anume, cu sufletul, cu speranţă, cu mulţumire. Sunt sigură că numai cei care nu-l pot privi fizic, aceia îl simt cu adevărat. Mă învinovăţesc, căci ei au mult mai puţin decât mine, dar se bucură şi mulţumesc ca şi când ar avea totul. 

Am încercat să scriu, dar.. n-am putut. Şi cel mai bine scriam când sunt tristă. 

 

Umbre şi ceaţă

Umbre şi ceaţă

Suntem liberi să ştim că nimic nu ne aparţine şi că tot ce va rămâne după noi e-un nume pe o cruce. Tot ce ne-am dorit, tot ce-am fost, tot ce-am trăit va fi acoperit de straturi de pământ. Şi atunci nu ne vom mai putea întreba dacă am făcut bine, dacă am trăit suficient, dacă am ascultat toate şoaptele sufletului. Atunci viaţa va părea cea mai dulce bomboană. Dar nu o vom mai putea gusta. Ne vom îneca cu amărăciunea ultimei, îngropată odată cu noi. 

Am irosit secunde să numărăm nişte lacrimi atât de plânse! Am cheltuit atât de mult timp să ne gândim la ce va fi mâine, că am ratat fiecare azi. Incompleţi, singuratici, temători, inconştienţi ne trăgeam măşti peste chipuri. Şi nu puteam face asta fără a lăsa sufletul neafectat. În noi se rupeau toate.

În goana după bani, după popularitate, dragoste şi avuţie am îngropat legende. Am îngropat suflete sub pământ uscat. Ne-am vândut. Oamenii şi-au pus singuri etichete. 

Şi atunci ştii că nu mai şti nimic. Într-o lume privită ca o scenă uriaşă în care toţi joacă un rol, nu există cortină comună. Acolo, la finalul spectacolului nu se va trage cortina. Niciodată. Va veni altcineva, va juca un alt rol, se va plăsmui o altă realitate. Cortina se trage însă în sufletul celui care părăseşte scena. La finalul actului său, îşi face loc către casă. De acolo, încet-încet, cade o cortină atât de grea că se aude de la două străzi distanţă. Dar oamenii nu aud astflel de sunete. Sau nu ştiu să le recunoască. Cert este că dincolo de acea cortină, se joacă adevăratul spectacol. 

 

 

 

 

Oarecare

Am revisat coşmaruri de coşmar, cheltuind perspective şi secunde. M-am numărat în ele, în ore, în zile şi luni de visuri, de ploaie, de zăpadă, de frunze, de tot ceea ce se putea număra odată cu mine. De ce număr?

În ore de tăcere într-o lume care zbiară, am avut curaj şi suficient suflet cât să mă încred din nou în oameni. În pofida a tot ce m-am învăţat singură, am deschis larg o uşă şi i-am primit din nou în suflet. Perfect conştientă de ceea ce făceam, sătulă de singurătate, le-am încălzit lor sufletele cu zâmbete. Lor, nu mie. Deşi în fostul port bate atât de tare vântul..

În propria-mi penibilitate recunosc că i-am primit în lipsă de mine, de falsă fericire, de momente şi de..lacrimi. Miroseau a vanilie..

I-am minţit şi m-am minţit. Încă o dată. 

La cum mă ştiu, aş face-o un infinit. Aşa m-aş chinui la nesfârşit. Şi aşa-mi trebuie. 

 

 

 

Firul vieţii

Mă avântasem să definesc viaţa şi am rămas cu nişte cuvinte, momente şi stări ce-mi sunt prinse şi acum de suflet, înfăşurate chiar şi pe braţe. Poate viaţa nu are definiţie. Viaţa mea nu are definiţie şi într-o oarecare măsură, sunt extrem de fericită pentru asta.

M-am agăţat de oameni. Mi-am prins bucăţi din suflet de inimile lor. Am avut grijă să greşesc (oarecum) şi să-i numesc în atât de multe feluri. 

Oamenii schimbă oameni.

Nu ne putem face pansamente din oameni, chiar dacă se aşează destul de bine peste rană. Indiferent de cum este sufletul lor, în al nostru trebuie să existe măcar gândul că pansamentul se poate dezlipi violent de pe rană, chiar înainte de a se vindeca, provocând o rană mult mai adâncă.

În serii de momente unice, ne-am numărat viaţa. Vremuri, anotimpuri, zăpezi, frunze şi culori, cer şi soare, flori..

Nu suntem copaci, păsări sau pansamente. Suntem oameni, oameni simpli, cu suflet şi un singur fir al vieţii, ascuns într-un ghem măricel, protejat de coaste.

 

Doi zero unu şase

Am tot citit din poveştile anului trecut, aşa cum unele suflete au ales să le prezinte. Am clipit peste fiecare dorinţă, vis, ideal, pentru anul ce avea să vină atât de rapid. Decembrie a fost ca o carte, unde toţi şi-au înghesuit trăirile. 

Eu nu am contabilizat nimic, am încercat să trec anul fără a lua nimic cu mine. Am vrut să las totul în urmă; m-am descotorosit chiar şi de câteva Flori. În numărătoarea inversă îmi învârteam dorinţe, neascultând inima ce-mi striga că trebuie să aleg doar una. 

Nu mă pot preface însă că acesta e un început sau să încep acum să-mi scad şansele din totalul de trei sute şaizeci şi şase. E început de an, nu de suflet. 

Totul va ţine tot de noi, la fel ca înainte. S-a schimbat data din calendar, nu ne-a dat nimeni o şansă, nu ne-a aruncat nimeni cuferele cu amintiri pe fereastră. E doar amprenta timpului. Şi eu aş zice că trebuie să ne îngrijorăm, nu să ne bucurăm. 

Degeaba am pus eu multe dorinţe, numai cu ajutorul meu se vor desena pe cer. 

Am primit multe mesaje, unele mai frumoase şi mai emoţionante, altele neaşteptate şi altele erau, din păcate, copiate şi negândite. Cele frumoase şi emoţionante şi-au împlinit misiunea, cele neaşteptate m-au împins puţin în trecut, lângă nişte stări pe care le dădusem uitate, iar cele negândite m-au îndemnat, involuntar de altfel, să scriu asta. 

 

Ore pustii

Mi-am zis că am crescut, că gata.. am luat viaţa în piept. Parcă am şi aberat ceva pe aici. Poate m-aţi şi crezut.. eu da. N-am minţit. Nu, doar aşa credeam eu atunci. A, şi atunci era chiar ieri, dacă nu mă înşel.

Mă contrazic singură, mă scuz încă de la început pentru articolele personale, de fapt, pentru toate articolele.. Ce purtare de om mare e asta, Flori? 

Şi uneori e nevoie să mi se arunce doar un os, să mă întorc acolo unde am jurat că nu voi mai fi. Mă întorc cu tot.. cu tot ce am. Şi nici măcar ca naiv copil nu pot încuraja pe cineva. Nu-i pot lua din pietrele de pe suflet. Cum pot eu să le zic că va fi bine, când ochii mei sunt mai goi şi umezi decât ai lor? Cum să le zic eu să nu mai plângă, când mie ochii-mi sunt scăldaţi în lacrimi? Cum să-i ţin eu de mână, când mâinile mele tremură atât de tare? Poate că de la mine, un „Va fi bine”, nu e convingător.. poate nu şoptesc eu cum trebuie.

Nu ştiu de ce mă miră că încă sunt slabă, vulnerabilă.. Oricine îmi poate vedea sufletul. Îl expun atât de bine aici. Şi cine ştie cine vrea să folosească asta împotriva mea.