Paradox

Paradox

M-am trezit buimacă, mi-am lipit ochii de fereastră şi sufletul mi-a ţipat: „E toamnă!”. E duminică şi plouă mărunt. Şi suntem în plină primăvară.. Dar cerul gri şi mirosul ploii îmi amintesc de zile de octombrie.. de oameni, de toamnă şi de toamnă.

Ploaia era singurul ecou prezent în camera mea. Muzica mă întristează şi mă răscoleşte, aşa că am oprit-o.  Mă apuc însă de scris, să acopăr cumva zgomotele ploii. 

Zilele acestea le-am petrecut departe de mine, de blog şi de ceea ce obişnuiam să scriu. M-am îndepărtat cu bună voinţă, gândindu-mă în continuu. Alerg departe de mine sau, cel puţin, asta-mi pare că fac. Am tot alergat în ultima perioadă..

M-am împrietenit cu o cafea amară, neagră şi tristă. Dar nu mă ascultă şi nu mă înţrlege. Şi eu nu-i povestesc decât ceea ce ştie deja. Mi-e teamă de tot şi mi-e dor de toţi. 

Îmi repet poezia despre primăvară şi-mi feresc privirea de geamul rece. Odată să mă mai lipesc cu sufletul de el, că voi lăsa o dâră îngheţată în urma mea. 

Anunțuri
Ploaie de gânduri reci

Ploaie de gânduri reci

Mă holbez de câteva minute la tastatură, la degetele mele şi la cele zece cuvinte scrise. Mai arunc o privire pe fereastră şi şterg din nou cuvintele.. Şi tot aşa. Că mi-a picat şi mie wordpress-ul când voiam să scriu un „Pentru că..” pentru ultimul „De ce?” publicat aici.. Aşa voiam să încep, dar m-am gândit.. nu o să fie ultimul „De ce?”. 

Nu-mi pot lua ochii de la ploaie. Ceea ce este puţin ciudat, pentru că acum câteva ore îmi doream să se oprească, să mă uit la cer fără să mă lovească picurii furioşi.. 

Sunt atât de obosită.. Şi nu ştiu ce fel de oboseală este..

Nu pot să nu-mi ţin sufletul departe de amintirea ultimului an, de ce făceam, de cum eram şi de cum se scria viaţa mea. Nu ştiu ce vreau să fac acum, de ce tot ţin să-mi amintesc, să scriu, să trec peste locurile acelea.. 

Nu pot nici să-mi ţin privirea departe de colţul din dreapta unde-mi este afişat numărul cuvintelor. Mi-am zis că mă opresc la o sută. Am aproape două şi simt că niciunul nu arată în totalitate cum mi-e sufletul azi. Aşa articol.. gol nu am mai scris de mult timp. Sau poate nu mai ştiu eu. Dar plouă prea tare şi prea des. Şi e prea frig.. 

De ce?

De ce?

Acum un an viaţa mea se scria altfel. Eu o scriam alftel. Deşi nu ar fi multe diferenţe.. Că am mai crescut, că nu mai scriu aşa haotic, că nu mai am acele stări, că apreciez mai mult ceea ce am, că nu mai plâng aşa mult. Pentru mine sunt puţine şi multe. Apreciez că am reuşit să văd altfel lucrurile, dar parcă voiam mai mult. Vreau o poveste, că nu mai pot s-o scriu pe asta. Am scris-o de prea multe ori. Am promis de prea multe ori că n-o s-o mai scriu..

Dar mă întreb… de ce? De ce am ales eu să nu scriu, să nu-mi amintesc? De ce nu am mers în parc, de ce nu m-am aşezat pe banca aceea, de ce nu am lăsat lacrimile să curgă, de ce mi-am înghiţit plânsul? De ce nu m-am lăsat să mai sufăr odat, să mai trăiesc odată dezamăgirea şi durerea de atunci? De ce nu m-am dus acolo să mă văd, să mă caut?

Nu mi-a fost teamă că nu-mi voi mai reveni. Am străns destulă putere încât să plâng o zi întreagă, iar dimineaţa să afişez cel mai vesel şi fals zâmbet de-al meu. Sunt destul de matură să nu irosesc, să nu pierd şi să nu mă pierd, dar tot nu m-am dus. Nu m-am lăsat să scriu, nici măcar să-mi amintesc că trecuse un an.

Nu găsesc un răspuns logic. Nu găsesc nimic în acţiunile mele, în ceea ce am ales să fac. Ştiu că nu aş fi plecat cu nimic în plus sau în minus de pe banca aceea. Ştiu asta, pentru că am îngheţat de mult timp sentimentele acelea.

Eu.. nu pot

Eu.. nu pot

Îmi scriu cuvintele astea cu degete reci, pline de neputinţă şi de durere. Da, durere. Fac din cuvintele astea un articol personal, un articol menit să-mi elibereze sufletul de povara acestor lacrimi. Aşa tare mă doare.. Aşa îmi doream să fie bine. Şi nu am apucat să-mi scriu zâmbetul de fericire. Acum, acum nu mai este..

N-am întâmpinat niciodată toamna cu atâta tristeţe, nu m-au durut ochii aşa tare.. Veneau toate cu venirea iernii. Acum mă bântuie încă din septembrie. Dar nu ştiu că nu mai am nimic de dat..

Mi-aş dori să am forţa sufletului. Să pot pleca când vreau fără să doară aşa tare. Nici măcar nu am putut să aştern gândurile astea atunci, când le ţipa sufletul. Mi s-au risipit acum. Am aşteptat laşă, am păcălit lacrimile cu zâmbete false şi mă minţeam că-s reale, că-s obosită, că cearcănele sunt de la lipsa somnului, la fel şi ochii umflaţi.

Şi nu mă resemnez. Nu învăţ din greşeli, nu mi-am găsit o sfoară să leg sufletul ăsta de un copac. Nu pot să spun nu, nu pot să vorbesc când trebuie, nu pot să-i impiedic să sape în suflet. De le-aş mai da şi o lopăţică..

Mă doare şi.. plouă. Am scuturat puful de pe o gutuie şi mi-am murdărit buzele de gustul ploii. Acum sufletul îmi miroase toamnă, iar buzele a burniţă. Am scuturat şi trandafirii, mi se păreau grei, îndureraţi. Sufletul cum îl scutur?

Povestea continuă..

Povestea continuă..

Şi azi plouă. Şi azi plânge cineva. Plânge cu dor, cu durere, cu o tristeţe prea mare. Stropii sunt prea reci. Am încercat să-i încălzesc în palme, dar am eşuat. Îmi îngheţaseră degetele şi m-am dat bătută. Dar în povestea asta degetele mele nu-şi au locul. Nu, degetele doar scriu povestea. Fără a fi menţionate..

Şi copilul e trist. Ori nu i-a plăcut povestea.. E trist şi speriat şi îi e frig.. Şi îl doare sufletul. Tare. Aşa că nici eu nu aş şti ce să vă spun. Poate-l supăr. Sau se supără el văzând câte cuvinte folosesc pentru povestea lui. Şi eu i-am promis o carte.. Da, chiar nu ştiu ce să mai zic. Să zic, să scriu. Atât. Nu scriu ca să fie bine. Doar scriu.

Copilul e obişnuit cu ploaia. E prietena lui. E pătura lui caldă de iubire şi înţelegere. E asigurarea lui că nu e singur. Copilul îi dă stropi ploii când aceasta şi-a epuizat resursele. Şi ploaia ar vrea să-i întoarcă favoarea, l-ar ajuta din tot sufletul, dar copilul are containerele pline. Prea multe lacrimi neplânse, dar care au fost plânse de mult. Dar el nu ştie. Şi nici ploaia. Altfel, le-ar plânge împreună. Mă bag şi eu, sufletelor.. Mă bag şi eu..

Deşi eu nu cred în prietenie, în prietenia adevărată, pe copilul acesta l-aş numi cu toată inima prietenul meu. Şi mi-ar tresări mititica la gândul că el ar accepta cu zâmbetul lui fin pe chip. Şi aş zâmbi cu forţa sufletului. Că mi-ar da el.. Eu cum dau? Că eu am mai multă ca el. Cum dau şi eu?!

Copilul mi-a pus azi o întrebare tare ciudată. Nu am ştiut ce să-i răspund. Poate era o întrebare la care nu se cerea un răspuns, dar eu vreau să fie. Să-mi spună cine ştie, nu cine presupune. Să-mi spună, să pot să-i spun. Să ştie.. Aşa, deci mi se pare mie sau unii sunt prea fericiţi fără să se respecte echilibrul? Hai, nu-ţi da ochii peste cap la întrebarea asta. Şi nu încerca să dai răspunsul, să spui că ştii, că eşti sigură că.. Îţi spunem noi, nu eşti sigur de nimic. Da, poate se respectă echilibrul şi noi nu ştim. De-aş putea să văd că toţi avem fericirile în balanţă..

Ştii de ce îi este dor de copilărie? Pentru că atunci lumea părea aşa frumoasă. Colorată, magică, plină de fericire şi împlinire. Şi problema era că apunea soarele prea repede. Oamenii mari erau frumoşi. Îi dădeau zâmbete. Şi acum îl bârfesc. Că nu face, că nu e.. Ruşine să vă fie! Zic eu, că el nu are glas în faţa voastră. L-aţi luat voi. I-aţi luat ce voiaţi. De-aţi fi acum în faţa mea.. Şi în familie era totul bine. Nu se certa nimeni. Nu era bolnav nimeni. Erau şase. Şi veneau şi bunii, şi mătuşile şi unchii şi verii şi era aşa frumos! Nu se certau şi aduceau bomboane, nu ironii şi urme de pantofi grei.. Şi tata şi mama se iubeau aşa frumos. Aşa real. Acum parcă sunt doar doi oameni obligaţi să trăiască împreună, ce nu ezită în a-şi arunca pietrele de râu de pereţii sufletului. Sau se înşeală el..

Dar veneau şi bunii..

Se simţea iubit. Şi acum este, dar nu cât are nevoie. Puţin, să fie puţin mai mult. Să mai râdă odată. Să-l mai strângă odată atât de tare în braţe, încât să ţipe râzând după aer. Să-i dea ea forţa de care are nevoie. Să-i construiască ei drumul. Chiar dacă e mare. Dar are nevoie de ajutorul lor. Aş zbiera eu la ei să deschidă ochii, dar i-am promis copilului. Şi nu-l voi dezamăgi. Nu şi eu. Eu ştiu cum e, ştiu că doare..

Am mai zis că e prieten cu ploaia?

P.S.: Promit că voi continua povestea, că voi pune mai multe cuvinte. Dar nu azi. Plouă..

Cer un cer

11052439_10152696911501987_6130694897757860052_n

Luna mai este foarte vanitoasă anul acesta. De asemenea, parcă exagerează cu căldura. Mă pierd în mirosul divin al florilor de cireş. Miros ce îmi aminteşte de copilărie. Totuşi, florarul a făcut treabă bună. A împodobit cu grijă fiecare pomişor gol, a dat zâmbet florilor, a colorat parcurile, a dansat cu păsările, a dat cerului cea mai frumoasă culoare de albastru, a pătruns în inimile oamenilor. Tare ocupată luna mai. Dar este ocupată cu cea mai frumoasă meserie – Să aducă primăvara. Din păcate, nu toţi s-au bucurat de mireasma caldă a primăverii. Mai a uitat s-o aducă în spitale, orfelinate, azile de bătrâni, magazine şi hipermarketuri. Da, în hipermarketuri. Chiar acum, pe un raft din colţ, se aprinde o discuţie. Doză către doză.

– Cum miros oare florile? Nu, stai. Spune-mi mai bine..hm.. Spune-i cum este cerul!

– Cerul?

– Da. Vreau să ştiu ce culoare are, din ce textură este alcătuit. Îmi doresc să pot şti cât este de mare, să-i număr stele, să vânez curcubeul. Vreau să privesc fiecare apus şi fiecare răsărit.

– Cerul este o întindere infinită de albastru cald, strălucitor. Este casa norilor şi a soarelui. Este alcătuit din acelaşi material din care sunt ţesute visurile tale.

– Mi-aş dori să-l pot vedea..

– În curând vei reuşi.

– Dar când?

– Răbdare.

– Dar câtă? În fiecare zi cineva vine să-şi ia o doză. Dar niciodată nu sunt aleasă. Nimeni nu mă va cumpăra. Ceilalţi sunt atât de frumoşi şi norocoşi!

– Norocoşi? Sunt, de departe, cei mai ghinionişti.

– Ghinionişti? De ce ar fi? Nu, te înşeli, mamă. Nu au cum să fie..

– Ascultă-mă. Taci şi ascultă-mă. Cu cât stăm mai mult aici, avem timp să ne trasăm mii de visuri, să încercăm milioane de emoţii. Coacem o frumoasă nerăbdare în suflet. Cu cât stăm mai mult aici, cu atât de minunată va fi clipa când vom păşi afară din cuşca asta. Hai, mai spune-mi ce visuri mai ai.

– Am o fabrică de visuri în suflet. Dar tu nu vorbeşti niciodată despre visurile tale. Tu ce visuri ai, mamă?

– Visurile mele..Am unul singur. Visul meu este să-ţi văd visurile tale conturate. Fericirea mea este şi fericirea ta.

– Aş fi vrut să fi fost şi tata aici..

– Tatăl tău şi-a îndeplinit visurile. El a fost ales.

– Dar el de ce nu a numit fericirea lui, fericirea noastră?

– Uneori egoismul nu-şi are scuze. Dar în împlinirea visurilor se cere o anumită doză din această esentă.

– Cum a zâmbit când a văzut cerul?

– A zâmbit cum zâmbea de fiecare dată când zâmbeam noi.

– Din adâncul sufletului?

– Exact. Din străfundurile bătrânului suflet.

Soarele se legăna în josul cerului. Dozele nu-l vedeau din locul retras unde erau înghesuite. Astăzi nu a venit nimeni.. Fiecare zi era mai grea pentru mica doză.

– Mamă, ce voi face dacă tu vei pleca?

– Îţi vei menţine vii idealurile. Nu-ţi vei pierde speranţa nicio secundă, pricepi?

– Dar dacă nu pot? Dacă renunţ?

– Nu. Un luptător nu renunţă niciodată. Nu în mijlocul luptei. Vor fi multe de îndurat, zile de numărat, visuri de adunat, nostalgii apăsătoare, melancolii efemere. Tu vei lupta. Până la capăt.

– Nu voi renunţa, mamă. Promit. Sunt un adevărat luptător.

– Bine, mica mea luptătoare. Mai desenează un vis în suflet. Îmi place să te văd visând.

– Mamă, vreau să ating iarba. S-o miros. S-o simt. Vreau să privesc păsările zburând. Îmi doresc să le aud cântând. Vreau să le văd emoţiile. Vreau să zbor alături de ele. Să dansez printre copacii parfumaţi.

– Foarte frumos. În curând se vor împlini toate. Cum ai dori să fie persoana care le va îndeplini?

– Îmi doresc să fie o persoană frumoasă (sufleteşte), un om iubitor de frumos, de tainele cerului şi de zborul păsărilor, un om dependent culoarea ruginie a apusului, bolnav de lumina călduţă a răsăritului. Un om cald, sensibil. Un om plin de emoţii şi nostalgii. Un om cu visuri măreţe, care vor deveni curând ale mele. Un om cu primăvara în suflet.

Au venit ca o ploaie de vară. Aşteptarea a fost răsplătită. Mamă şi fiică au fost culese din raftul vechi de mamă şi fiică. S-au regăsit cu toţii. Visuri frumoase au luminat cerul. Visuri frumoase s-au înălţat în văzduh, împrăştiate de vântul parfumat. Fericirea era în primăvară. Fericirea este în noi.