Povestea continuă..

Povestea continuă..

Şi azi plouă. Şi azi plânge cineva. Plânge cu dor, cu durere, cu o tristeţe prea mare. Stropii sunt prea reci. Am încercat să-i încălzesc în palme, dar am eşuat. Îmi îngheţaseră degetele şi m-am dat bătută. Dar în povestea asta degetele mele nu-şi au locul. Nu, degetele doar scriu povestea. Fără a fi menţionate..

Şi copilul e trist. Ori nu i-a plăcut povestea.. E trist şi speriat şi îi e frig.. Şi îl doare sufletul. Tare. Aşa că nici eu nu aş şti ce să vă spun. Poate-l supăr. Sau se supără el văzând câte cuvinte folosesc pentru povestea lui. Şi eu i-am promis o carte.. Da, chiar nu ştiu ce să mai zic. Să zic, să scriu. Atât. Nu scriu ca să fie bine. Doar scriu.

Copilul e obişnuit cu ploaia. E prietena lui. E pătura lui caldă de iubire şi înţelegere. E asigurarea lui că nu e singur. Copilul îi dă stropi ploii când aceasta şi-a epuizat resursele. Şi ploaia ar vrea să-i întoarcă favoarea, l-ar ajuta din tot sufletul, dar copilul are containerele pline. Prea multe lacrimi neplânse, dar care au fost plânse de mult. Dar el nu ştie. Şi nici ploaia. Altfel, le-ar plânge împreună. Mă bag şi eu, sufletelor.. Mă bag şi eu..

Deşi eu nu cred în prietenie, în prietenia adevărată, pe copilul acesta l-aş numi cu toată inima prietenul meu. Şi mi-ar tresări mititica la gândul că el ar accepta cu zâmbetul lui fin pe chip. Şi aş zâmbi cu forţa sufletului. Că mi-ar da el.. Eu cum dau? Că eu am mai multă ca el. Cum dau şi eu?!

Copilul mi-a pus azi o întrebare tare ciudată. Nu am ştiut ce să-i răspund. Poate era o întrebare la care nu se cerea un răspuns, dar eu vreau să fie. Să-mi spună cine ştie, nu cine presupune. Să-mi spună, să pot să-i spun. Să ştie.. Aşa, deci mi se pare mie sau unii sunt prea fericiţi fără să se respecte echilibrul? Hai, nu-ţi da ochii peste cap la întrebarea asta. Şi nu încerca să dai răspunsul, să spui că ştii, că eşti sigură că.. Îţi spunem noi, nu eşti sigur de nimic. Da, poate se respectă echilibrul şi noi nu ştim. De-aş putea să văd că toţi avem fericirile în balanţă..

Ştii de ce îi este dor de copilărie? Pentru că atunci lumea părea aşa frumoasă. Colorată, magică, plină de fericire şi împlinire. Şi problema era că apunea soarele prea repede. Oamenii mari erau frumoşi. Îi dădeau zâmbete. Şi acum îl bârfesc. Că nu face, că nu e.. Ruşine să vă fie! Zic eu, că el nu are glas în faţa voastră. L-aţi luat voi. I-aţi luat ce voiaţi. De-aţi fi acum în faţa mea.. Şi în familie era totul bine. Nu se certa nimeni. Nu era bolnav nimeni. Erau şase. Şi veneau şi bunii, şi mătuşile şi unchii şi verii şi era aşa frumos! Nu se certau şi aduceau bomboane, nu ironii şi urme de pantofi grei.. Şi tata şi mama se iubeau aşa frumos. Aşa real. Acum parcă sunt doar doi oameni obligaţi să trăiască împreună, ce nu ezită în a-şi arunca pietrele de râu de pereţii sufletului. Sau se înşeală el..

Dar veneau şi bunii..

Se simţea iubit. Şi acum este, dar nu cât are nevoie. Puţin, să fie puţin mai mult. Să mai râdă odată. Să-l mai strângă odată atât de tare în braţe, încât să ţipe râzând după aer. Să-i dea ea forţa de care are nevoie. Să-i construiască ei drumul. Chiar dacă e mare. Dar are nevoie de ajutorul lor. Aş zbiera eu la ei să deschidă ochii, dar i-am promis copilului. Şi nu-l voi dezamăgi. Nu şi eu. Eu ştiu cum e, ştiu că doare..

Am mai zis că e prieten cu ploaia?

P.S.: Promit că voi continua povestea, că voi pune mai multe cuvinte. Dar nu azi. Plouă..

Anunțuri
Parte din copilărie

Parte din copilărie

Draga mea prietenă,

îmi pare rău că îţi scriu  prima scrisoare acum , aşa. Ceea ce ţi s-a întâmplat m-a determinat să-ţi scriu. Ţin să precizez că ţi-aş fi scris oricum. Dar nu acum, nu azi, nu pe ploaia asta. Ţie nu ţi-a plăcut niciodată ploaia..

Te-am numit prietena mea acum chiar dacă nu mai suntem prietene, chiar dacă nu mai cred în prietenie. Am făcut-o aşa, de dragul vremurilor trecute. Nu ştiu cum să-ţi scriu. Nu-mi pot opri degetele din tremurat..

Nu te mai cunosc deloc. Nu ţi-am mai auzit zâmbetul de ani întregi. Nu ţi-am mai simţit paşii prin suflet. Şi eram nedespărţite. O zi fără tine era o zi fără soare. Parcă nu mai erau stelele frumos aşezate pe cer dacă nu le priveam cu tine. Parcă nu mai reuşeam să le unesc într-o poveste. Parcă nu mai eram eu. Au fost clipe în care te-am numit cu toată încrederea sora mea. Făceam totul împreună. Absolut totul. Parcă nimeni şi nimic nu avea să schimbe asta.. Însă orice legătură se rupe. Iar a noastră era prea strânsă.

Ai plecat. Ai plecat cu zâmbetul pe buze şi cu o promisiune în suflet. Ai promis. Ai promis că vei veni, că vei fi acolo, că va fi bine.. Dar ai uitat de mine. Ai numit alţi oameni prietenii tăi. Ţi-ai uitat promisiunea şi ţi-ai schimbat sufletul. Te-ai lăsat influenţată de anturajul prost în care intraseşi. Şi aici au început să curgă greşelile tale.. Cu numele meu şters din suflet..

Eu am fost dezamăgită profund. O jucărie aruncată într-un colţ întunecat. Nu ţi-am mai vorbit de atunci. Ce să-ţi mai spun? Mai auzeam din când în când ce ai mai făcut, pentru ce ai mai fost pedepsită. Nu am mai vrut să te văd. Nu am vrut să fac asta pentru că nu voiam să mi te aduc aminte aşa. Nu aşa voiam să te păstrez ca semn de suflet. Te-am văzut odată în oraş. Aproape nu te-am recunoscut. Păr vopsit, machiaj insistent, un stil vestimentar diferit. Ochii erau la fel, însă. Aşa te-am recunoscut. Dar strălucirea aia nu mai era acolo. Parcă nu mai era nimic acolo. Era privirea unui om care se distrugea inconştient.

Ai trecut prin multe, copilule. Nu cred că meritai lovitura aceasta. E prea grea. Este prea mult chiar şi pentru cel mai rău om. Nu o meritai. Indiferent cât de mult ai greşit. Nu a fost nimeni să te îndrume, să-ţi spună că nu e bine. Nu judec pe nimeni, nu am dreptul acesta, dar aveai nevoie de ajutor. Îmi pare extrem de rău că nu ţi l-am dat. Poate reuşeam să te ajut. Poate reuşeam să-ţi deschid ochii. Poate nu erai acum pe un pat de spital cu viaţa atârnându-ţi de un fir de aţă..

În drum spre mare.. Patru copii, o maşină şi visul de a atinge marea..

E mâna destinului. Dintre toţi, tu ai fost cel mai grav rănită; tu ai fost transportată în America pentru operaţie. Aşa de mult îţi doreai să ajungi la mare, draga mea? Dacă da, ridică-te de acolo. Deschide ochii şi spune-le că ai învins! Spune-le că vei vedea răsăritul de pe ţărm, jucându-te cu tălpile în nisipul călduţ, nu cu roţile căruţului la care te-au condamnat când te vei trezi. Cu tălpile goale, fericite. Vei alerga, vei prinde stropii de rouă. Spune-le..

Mai bine de trei luni şi niciun semn.. Şi eu am aflat abia acum câteva zile..

Parcă mi se descria un film horror. Dar e realitatea. Şi din nou, aceasta loveşte. Peste suflete. Aş vrea să te văd, să-ţi şoptesc că va fi bine, să te ţin de mână.. Dar tu eşti acolo, atât de departe. La mii de kilometrii. Asta-mi face imposibilă dorinţa. Nu am scris niciodată despre tine. De parcă erai închisă undeva în suflet. În spatele unei uşi pe care o doream închisă..

Vreau să aud că eşti bine, că poţi respira singură, că inima va bate cu putere, că se va auzi în toată camera, că nu-i vor mai fi monitorizate bătăile, că-ţi vei deschide ochii, că nu ţi se va mai curăţa din ei bucăţi de cioburi, praf şi mizerie, că nu vor mai lăcrima decât de fericire, că-ţi vei mişca mâinile pe cer, că vei alerga la fel de rapid ca înainte, că-ţi va creşte din nou părul, că nu-l vor rade din nou din cauza unei complicaţii..

Mă tot întreb de ce. De ce ai fost tu pe partea în care a fost izbită maşina? De ce pe tine te-a afectat aşa de rău? De ce nu ai scăpat şi tu cu câteva leziuni uşoare ca ei? De ce s-a zdrobit portiera de trupul tău firav? De ce nu s-a oprit maşina din a se rostogoli? De ce atârnă viaţa ta de un fir de aţă? De ce maşina care trebuia să salveze o viaţă a distrus alta? De ce? De cee?

Nu este nimic corect. Nu mai este nimic corect. Mă enervează atât de tare. Unde e dreptatea? Unde e Dumnezeu acum? Unul dintre copiii lui se stinge. Unuia dintre copiii lui i se iau cele mai frumoase lucruri pe care el le-a creat. Nu vreau să scriu peste câteva zile, săptămâni sau luni că ea nu mai este printre noi. Nu vreau să cred că se termină aşa. Nu vreau!

Te rog, fă-te bine! Luptă. Te aşteptăm acasă. Nu accept altceva. Te rog..

Cu drag şi dor,

Flori.

Omul-cer, paragrafe scrise mai demult

Omul-cer, paragrafe scrise mai demult

Îmi place cerul. (Asta nu mai este o noutate, dar îl ador pe micuţ.) Îmi ador singurul om care mă înţelege. Poate credeţi că sunt nebună, însă cerul este un om. Unul cald, neaşteptat de prietenos, bărbat şi femeie în acelaşi timp, un om încărcat de principii si valori bine bazate, cu un suflet cu margini infinite, sensibil, uriaş de frumos şi blând. Un om pe care-l aşteptam de mult timp.

Dulce ca florile de măr, drept ca un crin, aromat ca un trandafir, bun, înţelegător, amabil, tandru, glumeţ, darnic şi onest.

În el se aude marea, în sufletul lui îşi construiesc visuri păsările nebune; numai el cunoaşte emoţia fiecărei berze, puterea avioanelor, răceala ploii, singurătatea soarelui, imperfecţiunea lunii… sufletul meu. Îmi colora câte un zâmbet. Mi se rupea sufletul. Afişa un nor doar pentru a-l putea privi, pentru a-l saluta, aşa cum obişnuiam să fac. Ghiceam forma şi plecam. Nu mai voiam ca el să-mi citească sufletul. Nu-l mai salutam. L-am tratat cu un egoism nemotivat, neaşteptat.

Zilele trecute s-a descărcat; mi-a aruncat furios toţi picurii suferinţei lui. I-am adunat metodic în suflet, de parcă făceam asta de o viaţă. Îşi vărsa cu furie tot dorul umbrit de nelinişti şi îndoieli. Arunca cu încrederea şi visurile. Bietul meu cer.. Suferea şi nimeni nu ştia. L-am rănit, eu, hoaţa de sentimente a cerului..

Oamenii inconştienţi murmurau să se oprească ploaia aceea blestemată. Tocmai ei, blestemaţii fără de suflet! Ce ştiau ei? Ce ştiau ei că al meu om drag izbucnise într-un război de sentimente? Cum puteau şti că eu eram motivul acele furii? Îl vor putea înţelege cândva?

Sufletul continua să se descarce într-o ploaie fără sfârşit.. Nu-mi pasă dacă sunt considerat un biet copil nebun. Nu-mi pasă că singurul om, considerat neom de cei fără de suflet, mă înţelege mereu şi vorbeşte cu mine. Nu-mi pasă că am renunţat.  Nu-mi pasă că nu le pasă.

O atingere timidă

abstract-computers-keybord-hd-wallpaper-1024x640   L-am primit în 2007. A sosit într-o cutie uriaşă comparativ cu mânuţele mele. Un dar necesar, spuneau părinţii mei. Au avut grijă să-l cumpere în acelaşi timp cu părinţii prietenilor mei. Plănuiam sute de aventuri în legătură cu noul nostru amic. Ascultam, fără să înţeleg, toate instrucţiunile tărăgănate. Aşteptam să rămân singură cu el pentru a-l putea explora nestingherită. Mii de jocuri luceau pe ecran..Am rămas, într-un sfârşit singură cu noul obiect. L-am privit câteva minute, cocoţată pe scaunul înalt.  Am deschis palma şi am atins aproape imperceptibil tastele, monitorul, am mângâiat unitatea, am fixat privirea pe beculeţul verde al boxelor şi am început călătoria. Cu şoricelul în palmă, am ales unul din multitudinea de jocuri atrăgătoare de pe ercan. Mi-am fixat cum am putut eu mai bine degeţelele pe taste, pierzându-mă rapid în magia jocului. Eram doar eu şi noul meu prieten, dar ne distram pe cinste. Un întreg univers mi se oferise. Jocurile din copilărie păreau banale comparativ cu ce-mi oferea tehnologia.

Această întâlnire cu ea a fost ca o revelaţie. Înţelesesem avantajele ei, dar acum eram fascinată de ele. Uitasem de ai mei tovarăşi de joacă, de dulcile prăjituri, de iarba moale şi norii pufoşi. În schimb, mă jucam cu Mario, întindeam capcane vecinului meu nemernic, serveam zânele din copacul meu, plimbam oamenii cu maşina şi mă pierdeam printre aventuri alături de Teddy. Am lăsat cerul şi desenele animate în urmă. Mă bucuram din plin de noul meu dar. Copil fiind, nu realizam cât de multe momente unice pierdeam. Nu realizam că-mi irosesc cei mai frumoşi ani. Eram extrem de fericită. Nu mă puteam plictisi de noua jucărie. Mă bucuram, puţin mai târziu, de crema tehnologiei, INTERNETUL. Alte clipe petrecute în lumina calculatorului.

Am pornit de la un simplu televizor alb-negru, cu sute de butoane decolorate, apoi am ajuns la altul de ultimă generaţie, cu sute de canale şi culori, am trecut apoi la un calculator ce era alimentat cu cât mai multe jocuri.

Ce pot spune, tehnologia nu m-a dezamăgit niciodată, deşi mi-a furat din ani. Nu pot spune însă că mi-a distrus copilăria. Am avut o copilărie foarte frumoasă. Însăşi tehnologia a participat la înfrumuseţarea ei.

Într-o zi prietenul meu s-a îmbolnăvit. Nu ştiam din ce cauză. Nu ştiam ce puteam face. Pe o foicică îngălbenită de vreme se afla numărul pentru service calculatoare.

Am sunat rapid la numărul salvator. Curând, doi bărbaţi au luat bucăţi din calculatorul meu. Am învăţat din nou să mă bucur de lucrurile simple, să urmăresc aceleaşi desene, să mă joc alături de vechii prieteni. Nu după mult timp, prietenul meu s-a întors mai frumos şi mai nou ca înainte. Am primit un număr pentru reparaţii laptopuri  de la cei doi. ” E mai bine să fii precaut”, a spus unul dintre ei în timp ce-mi strângea obrăjorii.

Mi-am reluat vechile activităţi, dar nu cu aceaşi intensitate. Mai târziu deveneam dependentă de noul telefon. Atunci am descoperit liniştea oferită de muzică. Am fost prinsă în plasa tehnologiei. Şi ghici ce? Încă mai sunt. 🙂