Timpule, te-am întrecut!

Timpule, te-am întrecut!

M-am trezit aşa cum îmi doream de multă vreme, în veselie diurnă. Mi-am îndulcit cafeaua cu zâmbete sincere, pline de copilărie şi mi-am băut-o liniştită, în faţa casei. Mă trezeam odată cu soarele, străluceam amândoi, din simplul motiv că azi este o nouă zi. Că aveam şansa de a fi o nouă eu şi de a nota ziua aceasta în cartea vieţii mele.

Resimt o eternă primăvară în mine, simplă şi parfumată. Nu e toamnă, nu are melancolii efemere. Este singurul an în care am simţit şi am iubit cu adevărat primăvară. Parcă am renăscut odată cu ghioceii. Nu ştiam că, pe lângă toamnă, port şi-o iarnă grea pe umeri şi-n suflet. 

Mă uit printre schiţe şi-mi vine să ţip. 

Am avut momente şi momente. Ce bine! Am învăţat atât de multe. Doar că nu le-am aşezat încă cap la cap să văd cât sunt de bogată şi de.. fericită. Tic-tacul enervant de acum câteva zile, mă face acum să zâmbesc. Poate e doar o stare efemeră, dar vreau s-o trăiesc şi s-o păstrez în amintire. 

Parcă-mi curge soare prin vene. Inima mi-e cer, iar eu mi-s zâmbet. De copil, de floare, de hârtie..  Fac din ziua aceasta înc-o premieră, căci eu nu scriu când sunt fericită. Zâmbetul nu-mi rimează cu, cuvintele. 

Mă simt şi mai mult copil azi, doar că e mai diferit. Aşteptam senzaţia asta. Să mă simt cu adevărat un copil mare, dar în adevăratul sens al cuvântului. Nu ştiu şi nu pot să explic. Simt că am crescut, dar că pot reveni la copilărie fără a utiliza maşina timpului. Nu-i mai doresc o maşină a timpului. Copil sunt în fiecare zi, doar că unul mai matur, mai bătut de vânt şi ploi. Mă simt aşa bine! 

Povestea unei primăveri

Povestea unei primăveri

Părculeţul se pregătea pentru vară. Observam cu regret cum  primvara îşi aduna culorle, stările şi veşmintele.. Le înghesuia într-o valiză mică. Am închis ochii.. Simţeam de acolo, de pe banca mea, mirosul inconfundabil al visurilor. Visurile primăverii..

I-am deschis, i-am deschis cu teamă, cu dor.. Pe o altă bancă, alţi oameni îi deschideau şi ei, cu un dor mai mare. I-am urmărit în tăcere. Le-am urmărit dansul mâinilor, al privirilor, al amintirilor.. Le-am supravegheat dansul emoţiilor şi al anilor. Iar primăvara împacheta de zor..

Şi vara pleacă. Şi vara îşi pregăteşte precaută bagajele. Mirosul sfârşitului mi-a amintit aşa frumos de oamenii din parc.

De la bun început le-am comparat mişcările. Parcă nu erau aşa împliniţi cum îmi imaginam. Parcă erau doi străini, aşezaţi întâmplător pe aceiaşi bancă. Bancă ce a spus atâtea poveşti! Poate erau acolo, dar nu cu sufletul. Ei nu-şi aşezaseră infinitul alături. Peste ei nu au căzut flori de mai, peste ei nu-şi scutura primăvara frumuseţea. Pe ei îi lasă păziţi de copacii înverziţi, pe ei îi lasă neîmpăcaţi cu gândul şi sufletul. Cu melancolii efemere..

Până şi cerul simţea că ceva nu este în regulă. Plutea o aşa tristeţe în aer! Iar vântul abia mai adia..

De-ar fi să-mi imaginez povestea lor, taina privirii şi dansul sufletelor, aş scrie cu degete grele, pătate de lacrimi. Era ceva, o tristeţe, o melancolie, o dezamăgire, o durere, pe banca lor. Sufletul meu a simţit-o imediat. Poate mă înşel. Poate sunt fericiţi. Poate inima le dansează pe cele mai frumoase bătăi..  Dar, în acelaşi timp, poate sufletul meu are dreptate. Eu aleg să-mi ascult sufletul. Voi sau alţi oameni care i-aţi observat în mersul vostru grăbit, decideţi singuri.

Un gând mi-a traversat sufletul. Nu suntem mai fericiţi în funcţie de vârstă, de anii de trăiri. Nu, nu anii ne numesc fericile. Iar problemele nu se termină nicicând..

Pe ei i-aş fi văzut peste ceva vreme.. Pe o bancă rece, înghesuită de frunze tinere. Pe o toamnă caldă, efemeră, iar frunzele să împânzească tot oraşul. Şi oamenii, şi parcul, şi copacii, şi cerul, şi solul, şi păsările, să poarte toate aroma inconfundabilă a  tomnişoarei. Aşa i-aş fi văzut.. Aşa mi-aş fi imaginat..

Aşa m-aş fi văzut şi eu. Aşa le-aş fi scris povestea. Cu forma frunzelor peste degetele temătoare..


Mai, mai stai!

Mai, mai stai!

Niciodată primăvara nu s-a jucat atât de frumos cu sufletul meu. Am simţit puterea şi frumuseţea orbitoare a fiecărei floricele parfumate, speranţa şi veselia infinită a copăceilor, am adunat în suflet toate acestea, plus emoţiile infinite ale fabulosului cer.

Ce-ai făcut cu sufleţelul meu, Mai? Îţi spun, încă de pe acum, că toamna este stăpâna lui. Însă şi tu îmi eşti drag. Îmi eşti atât de drag..   Luna trecută, o emoţie puternică îmi smulgea violent stelele de pe cerul meu sărac. O vagă inspiraţie a tipărit trei articole slăbuţe. Tu ai creat o mare de nostalgii şi de emoţii frumoase, de neuitat. Ai rupt bucăţi din primăvara ta şi mi-ai împodobit sufletul, inima, mintea şi casa. Te-ai jucat şi pe blogul meu, ceea ce a dus la realizarea a şapte articole de care sunt extrem de mândră. Nu am apucat să-ţi urez un cald „Bine ai venit! ” şi nu vreau să-ţi urez niciun trist „Adio! „. Îţi cer, cu o prea mare doză de îndrăzneală şi egoism, să-mi cauţi în suflet, să-l asculţi, să-l înţelegi, să faci ce poţi cu el.

Mai stai, Mai!

Timpul mă fugăreşte prea rapid. Simt că ratez lucruri, oameni şi momente mult prea frumoase. Ştii cât de mult doresc să-mi umplu cufărul cu amintiri. Vreau să-mi dai, cât mai stai, o iubire frumosă de primăvară. Dar tu pleci, la fel şi primăvara.. Te duci cu dragostea mea.. Pleci încărcat de visurile mele, de puţinele trăiri, de miile de stări efemere. Te împovărez, fără umbră de regret, de tot ce mi-a îngreunat sufletul. Iar tu, prin simpla ta plecare, îmi apeşi un bolovan prea greu pe suflet.

Adio, Mai!     Adio, primăvară!

Un dans perfect de imperfect

11178557_444814592349679_948996216_nÎn aceaşi zi, în acelaşi părculeţ atacat de primăvară, dar sub parfumul altor flori de măr, exploda o energie, o veselie marcată de o inocenţă infinită. Atent supravegheaţi de frumoasele mămici grijulii, cei trei copii dansau cu primăvara. Mirosul crud al sufletelor lor înmiresma tristeţea parcului. Gustam cu toţii din puritatea zâmbetelor, din naturaleţea şi simplitatea gesturilor, din frumuseţea perioadei de aur. Simţeam o nostalgie puternică, dureroasă, o dorinţă arzătoare de a mă întoarce la mirosul crud al propriei copilării. Îi priveam lacomi, în timp ce sute de stări ne fugăreau sufletul.

Cuplul cu infinitul alături era nostalgic. Îşi fixaseră privirea asupra lor. Îşi aminteau de nepoţii sau copiii lor. Ori mai degrabă îşi trasau amintirea propriei copilării. Copiii însă, nu-şi dădeau seama de admiraţia şi nostalgia stârnită.

Chipuri calde, trăsături blânde, mâini pătate de ciocolată, priviri curioase aruncate pe furiş. Se crea un contrast sublim. Genunchii noduroşi se luptau cu cei juliţi, chipurile ridate se întreceau cu finii obrăjori, sufletele împlinite concurau cu sufletele crude. Fiecare căţel era mângăiat de mâinile fine, fiecare floare căzută provoca un hohot de râs, fiecare moment devenea o amintire. Copiii se jucaseră cu timpul. L-au oprit. Pentru ei. Pentru mine. Pentru noi.

Peste ani şi ani vor ajunge aici, mai bătrâni, mai experimentaţi, buni cunoscători ai vieţii şi ai oamenilor. Vor căra cu greu fiecare joc, vis, dorinţă şi amintire. Îşi vor spune poveştile, dansând din nou cu primăvara. Îşi vor găsi o alinare în acest loc; locul de joacă devine locul trăirilor şi al revelaţiilor. Prinsesem, de fapt îmi dăruiseră prezentul, trecutul şi viitorul.

Pe ei nu îi fugăreşte timpul. Pe ei nu-i va atinge răceala ploii. Pe ei îi va saluta cerul.

O poveste necunoscută

11187638_444814602349678_1011314035_oSub flori de măr, pe o bancă la umbră, izolaţi de mirosul oraşului, doi oameni se bucură de ei şi de primăvară. Pomul, singura mişcare din acest tablou, mai scutura metodic câteva floricele parfumate pe pălăria doamnei şi pe pantofii lustruiţi ai domnului. Un iz de împlinire plutea deasupra lor. Îmi ataca delicios sufletul. Vreau să cred că erau împliniţi. Vreau să cred că încă se mai iubesc cu aceaşi intensitate nebună, că încă cred că destinele le sunt legate pentru totdeauna. Au cumpărat infinitul împreună. L-au aşezat parcă cu ei, acolo, pe banca veche.

Vârsta înaintată, extrem de frumoasă, magică, plină de nostalgii şi amintiri răcoritoare înfrumuseţa şi mai mult micul parc. Sunt fericiţi. Ştiu asta. Anii întregi de experienţă acumulată separat, dar mai ales împreună, trebuie să le coloreze sufletul după tiparul fericirii. Mii de poveşti vor fi relatate nepţilor şi strănepoţilor, cocoţaţi pe genunchii noduroşi, bolnavi de la atâtea plimbări.

Urmăreau cu aceaşi nostalgie ca a mea grupurile zgomotase de copilaşi veseli, flămânzi la chemarea naturii. Ascultam cu toţii zgomotele primăverii, copii şi bătrâni, adulţi şi adolescenţi, din toate colţurile părculeţului. Cuplul cu infinitul alături rămânea în continuare tăcut. Privirea mai alerga prin parc, iar mâinile se mişcau leneşe, ca la un semnal neauzit. Tăcerea lor îmi crea  minunată pace interioară. O stare frumoasă ce nu poate fi descrisă în câteva cuvinte simple, roase de emoţie. Din când în când mai treceau cunoscuţi de-ai lor, oameni dragi pe care-i salutau zâmbind.

Cuplul tăcut din parc…

Bunicii unor nepoţi năzdrăvani, iubitori de dulce, însetaţi după aventură şi cunoaştere, încărcaţi de aceaşi linişte frumoasă pe care o vor descoperi şi dărui mai târziu. Părinţii unor adulţi responsabili, părinţi la rândul lor. Sute de stări îmi aleargă prin suflet. Sunt sigură că ieşirea lor în parc se va încheia cu o plimbare lungă, în timp ce soarele se grăbeşte să se îngroape în josul dealului.

Parcul..Banca..Copacul..Florile..Doi oameni tăcuţi..Magia unui infinit.. Ziua..

Doi oameni pe care nu-i pot uita. O zi parfumată de nostalgiile lor îmi rămâne însemnată în suflet ca un fier încins. Un infinit doar al lor.