Scrisori imaginare

Scrisori imaginare

Am împlinit de curând un an cu blogul, iar împlinirea aceasta este prea mare şi prea frumoasă pentru a o putea descrie în câteva cuvinte de lemn. Nu mi-am imaginat nici măcar o secundă că blogul şi scrisul vor deveni atât de importante şi de frumoase, că mă vor defini de acum înainte, că-mi vor deveni casă şi suflet. Poate e parte din puţinele mele realizări, o bucată mare de fericire, timp, viaţă, amintiri, visuri şi multe, multe altele, îngheţate în cuvinte. 

Mi-am citit blogul. 

Şi, să fiu sinceră, nu mi-a plăcut. Am încercat, din perspectiva unui cititor obiectiv, să privesc în spatele zidurilor ridicate de „scriitoare”. Ce-am văzut, m-a mişcat. Şi nu pot spune în ce mod, poate puţin pozitiv şi puţin (mai mult) negativ. Ce-am lăsat în urmă, crezând c-am trecut peste, mi-a provocat un gust amar. Nu mi-a plăcut deloc cum m-am găsit. M-am regăsit, dar nu în toate.

Dar eu nu citesc, eu scriu.

 

 

Anunțuri

Decembrie. Acum un an

Mă păcăleşte un gând să mă uit puţin înapoi. Nu-l ignor, mi-am promis ceva. Aşa că-l ascult cuminte şi-mi închid ochii. Rememorez totul, îmi reamintesc poveştile şi datele. Unsprezece decembrie, făceam o mărturisire, îmi recunoşteam faptele de pe data de zece. Calc peste lacrimile de atunci şi-mi dau seama că nu mă ud, ci că mi se fură bătăi de inimă.

Nu mă întorc la trecut, suflete. Mai călătoresc pe acolo, să mai dezmorţesc cărările. Se prea poate ca paşii mei să sune diferit? Îmi închid din nou ochii..

Ce aer rece! Parcă te rupe din visare. Ăsta-mi fură ceva sau..? Stai, să-l mai inspir puţin. 

Poate ar trebui să-mi deschid ochii. E decembrie 2015 şi mai este puţin din el. Şi, să fiu sinceră, nu ştiu dacă voi scrie, peste un an, cum era acest decembrie. Poate atunci viaţa mea nu se va mai scrie..

Decembrie de acum un an îmi îndeamnă sufletul la multe. Ştiu cât ar trage de suflet să scrie acum tot ce vrea el, tot ce am scris eu atunci şi a rămas necitit, neînţeles. 

 

 

Rămân poveşti

Rămân poveşti

Parte dintr-o carte măricică, cu nedecorate coperţi şi foi mirosind a copilărie, am furat, acum ceva vreme, două capitole. L-am numit copil-erou şi l-am scris cu forţa sufletului. M-am străduit, ce-i drept, să-l fac mândru de cuvintele mele. Dar cum cuvintele mi-au fost strâmbe, cocoşate, mici, împiedicate şi probabil absurde, am reuşit să stârnesc milă şi nemulţumire. 

Copilul n-a zâmbit, i-am descoperit părţi din suflet, acoperite de o mantie subţire. Dar nici nu a plâns. Şi nu m-a împiedicat în a trage de colţurile mantiei. Copilul acesta este eroul meu. 

Aş mai lua un capitol din cartea lui, dar nu mă mai lasă sufletul. E cartea lui, iar dacă eu nu am curaj în a prezenta fiecare capitol din cartea mea, asta nu-mi dă dreptul s-o prezint pe-a lui. Aş vorbi însă de el la infinit. Aş plimba eu nişte cuvinte, nu ale lui, nu ale mele, încât să-mi fie sufletul scăldat de starea mea de bine, de eliberare prin scris. Aş scrie poveşti cu el până aş rămâne fără cuvinte şi m-aş mulţumi să le las aşa, să le recitesc mai târziu cu un zâmbet pe buze. Apoi să mai scriu altele. Şi după, după le voi inventa. Şi voi zâmbi cu sufletul.

 

 

 

 

 

Cafea amară

Mi-am ţinut cu greu degetele departe de taste. Inima ţipa ca o nebună la mine să dau glas amintirii, să-l mai scriu odată, să mai scriu o scrisoare, să-i mai spun odată tot. Dar totul s-a terminat.. Că m-a bântuit pe mine amintirea aceea, că am dat sufletul înapoi, asta e altă poveste. Şi nu o mai scriu niciodată.

M-am plimbat singură astăzi. Am fost doar eu, fără mine, fără partea aia pe care am tot vrut s-o smulg din mine. Mi-am purtat dezordonat paşii, călcând printre frunze, unele mai vii.. Nu-mi place singurătatea. Nu mi-a plăcut nici azi. Toată liniştea aia ţipa la mine. Şi amintirile locurilor mă trăgeau de haine, de suflet. Dar.. mi-a plăcut. Poate aveam nevoie de asta. Căci toate sunt ale mele şi trebuie să ştiu să mi le controlez, pentru că nu va mai fi nimeni lângă mine. Trebuie să-mi antrenez sufletul pentru când voi pleca..

Simţeam nevoia să scriu, să mă joc din nou cu, cuvintele. Simţeam nevoia să mă ascult, aşa cum eu însămi m-am învăţat. Pe alte melodii acum, nepătate, cu, cafea rece şi amară, îmi dau o şansă. (Am ezitat în a scrie ultima frază. E de bine?!)

Acum m-am blocat, nu mai ştiu ce să scriu. Parcă mi s-a tăiat tot entuziasmul. Poate că dacă continui dau glas lacrimilor de ieri. Că ieri am mai putut să mă abţin, dar azi nu mai ştiu. Sunt vulnerabilă. Gata, am spus-o. Şi..a avut dreptate.

Dor de fericire

Dor de fericire

Am grijă să mă aşez în acelaşi loc în care mi-am plâns retragerea. Printre cărările încurcate ale propriilor gânduri, caut drumul de întoarcere. Nu mă simt mai puternică sau mai încrezătoare ca înainte, ci doar conştientă că a mă plânge nu e o soluţie.

Mă întorc aici, cu un suflet greu şi o disperată nevoie de mine. Nu neg, nu contest şi nu regret nimic in ceea ce am scris în ultimul articol. Sufletul mi-e umbrit de fiecare cuvânt, de fiecare virgulă de acolo.  

Da, continui să scriu. Nu am încetat niciodată. Scriu pentru că nu pot alunga cuvintele ce bat cuminţi la poarta sufletului. Scriu pentru că am jurat că asta va fi meseria sufletului meu, a copilului ce va deveni un adult temător.

Da, poate scrisul chiar m-a îngropat, dar tot el a fost cel care m-a salvat acum câteva luni. El mi-a fost mamă şi tată, soră şi frate, prieten, om drag şi suflet. Teamă şi regrete mai am prin suflet, dar învăţ că şi ele fac parte din mine. Mă angajez în a posta cât mai des, în a da formă fiecărui cuvânt, gând, amintire, vis, temere.

Un articol scurt, stângaci, dar încărcat de o multitudine de emoţii şi fericiri viitoare. Fibrele emoţiei întoarcerii acasă, printre suflete şi cuvinte. Aici mi-e bogăţia.

Închei cu teamă în suflet. Mi-a fost dor de voi. Bine v-am regăsit, oameni frumoşi! 🙂