Gând pentru mama

Gând pentru mama

Nu trebuie să fie opt Martie pentru a-ţi scrie, pentru a-mi mărturisi admiraţia, respectul şi iubirea infinită, dar aşa am simţit. Ce-aş putea să-ţi spun? Ţi-am cântat, te-am strâns în braţe, ţi-am sărutat obrazul şi i-am mulţumit celui care mi te-a dat, dar simt că nu este de ajuns. Un gol îmi este prezent în suflet..

Ca fiică, prietenă, copil, am greşit mult, iar opt cuvinte nu sunt de ajuns pentru optsprezece ani de greşeli. 

Mă mândresc cu tine şi nu pot să mă satur să te privesc. Te-aş ţine lipită de mine, zi şi noapte, să nu mi te smulgă nimeni de la piept. Câte punţi mi-ai construit, mamă! Câte mi-ai dat, încă dinainte de a mă fi născut. 

M-aş vrea din nou copil, să-mi aşez tot trupul în braţele tale, să mă dai din nou în leagăn, dar poate sunt egoistă. Tu ai nevoie de un copil matur care să te sprijine, un copil mare fără ciocolată pe degete. Nu m-am gândit până acum că, dacă aş fi din nou copil, poate aţi fi şi voi tineri. Mă vedeam doar pe mine călătorind cu maşina timpului.

Pentru mine eşti eroul meu, mamă-crevete. 

 

 

Anunțuri
Se scria în octombrie

Se scria în octombrie

Într-un plic alb, închis, aşa te-am găsit. Aşa m-ai adunat, aşa m-ai simţit, cu numele meu scris fix în centru, ca o inimă. Pot spune cu certitudine că nu mă aşteptam la asta. Şi.. o parte din mine credea că în plic se aflau cuvinte create să-mi blameze sufletul. Iartă-mă pentru asta.

N-aş fi vrut să-l deschid. Nu eram singură şi nu voiam să mi se fure reacţiile, să mi se închidă zâmbetele, lacrimile sau bătăile de inimă. Dar am făcut-o. Şi abia azi realizez că nu trebuia s-o fac. Nu mi s-a furat din magia scrisorii, mi s-a furat din magia sufletului meu. Căci oamenii, acei oameni erau păpuşi cu sfori. Şi nu erau legate de mine. Niciodată nu au fost. Rolul era doar al lor, eu nu făceam parte din distribuţie. Nu ştiu ce eram. 

Cu degete înaripate, l-am deschis. Şi atunci am ştiut că eu doar visam că tu ai citit din poveştile mele, că mi-ai urmărit sufletul, că m-ai supravegheat. Azi, nu mai vreau să fi făcut asta. E mai bine aşa. Referitor la cuvintele tale, mi-au închis o rană. Ba chiar mai multe. Şi de ce să mint, unele făcute chiar de tine.

Am regretat enorm că, după ce nu ne-am mai vorbit, n-am putut să te înţeleg când aveai nevoie doar de asta. 

Nu m-aş grăbi să spun că acum mă înţelegi perfect, ci că doar mă accepţi. Recitind-o azi, parcă a fost mult mai frumos. Fiind doar eu cu mine, nu mi-am ascuns nicio emoţie. Toate au fost ale mele. M-a bucurat enorm, nu am cuvinte să spun în ce măsură. 

Am vrut prea mult să fiu stâlpul tău de susţinere, încât nu am observat că tu poţi sta singură în picioare. 

Ai fost prima care s-a gândit să-mi bucure aşa sufletul. Ai fost prima care mi-a dat cuvinte, unele pe care poate le aşteptam demult şi nu le primisem până atunci. Am doar o scrisoare primită în cufărul meu cu amintiri. Am grămezi întregi de scrisori redactate de mine, unele netrimise, altele expediate, arătate, dăruite şi una singură primită.

Un anonim

Un anonim

 

Oamenii uită. Sau.. te uită. Te lasă în spate, fără a-ţi spune măcar de ce. Totul pare a fi plănuit amănunţit. Şi oricât de mult ai insista, ei se vor jura cu mâna pe inimă că nu te-au uitat. Şi ultimul salut a fost cu săptămâni în urmă, iar ultimul zâmbet a fost.. plâns. 

Le e teamă sau ruşine să-mi spună că mă vor afară din suflet? Nu mă voi sparge, luaţi-mă de mână şi daţi-mă afară, vă rog. Ar fi mai bine şi mult mai corect aşa. Nu-mi place să mă ascund. Dacă locul meu nu mai este acolo, spuneţi-mi, să ştiu să plec.

A fost frumos cât a fost, dar jocul acesta de-a v-ati ascunselea murdăreşte amintirile. Nu aş cere neapărat şi motivul pentru care s-a întâmplat asta, dar aş vrea să-l aud. Totuşi, nu vreau să cer prea mult. Poate nu mai am dreptul.

Şi dacă eu am greşit cu ceva, iartă-mă. 

Nu cer să rămân în amintire. E ok dacă nu vrei să mă ţii minte. Pe mine sau cuvintele mele. Sau oricare parte din mine.

Totul ţine de uitare. Şi nimeni nu poate schimba asta. Eu aleg să mi te amintesc mereu, aşa cum mi te-am numit în acea scrisoare. Rămâi parte din mine, din suflet şi copil. Ai grijă de tine, copilă. Lumea e o junglă de suflete. 

Eu rămân.. un suflet anonim. 

 

 

Draga mea,

Draga mea,

aleg să-ţi scriu, pentru că numai aşa pot spune totul. Cuvintele mi se pierd, mi se frâng în aerul toamnei atunci când le dau drumul. Sper să nu te superi că-ţi scriu; promit să nu bat câmpii. Simt că nu am apucat să-ţi explic totul, să-ţi spun cu ce gând te-am căutat şi te-am îmbrăţişat iar. Simt că am lăsat o îndoială, o teamă, ceva, o incertitudine.

Aşa cum ştii, ţi-am spus de multe ori, nu mai cred în prietenie. Şi îndrăznesc să zic că nici tu nu o mai faci. Prietenul e un fel de Moş Crăciun. Oricum, nu văd de ce oamenii se agaţă, îşi doresc aşa mult un prieten alături de ei. Nu înţeleg că şi fără a-l numi cu atâta înceredere cel mai bun prieten, acel om va rămâne alături de ei. Aşa cum nu înţeleg nici că oamenii se sperie.. Se sperie de ei, de responsabilităţi, de siguranţa şi încrederea cu (,) care le dăm titluri importante, prea mari.  Eu nu am nevoie de prieteni. Mi-am creat în suflet un cerc de oameni dragi, pe care nu i-am numit în niciun fel special, să nu se sperie. Nu le-am spus ce să facă, unde să stea, ce trebuie să-mi dea sau să-mi ia. Le dau libertate.

Ziceai în urmă cu ceva vreme că nu mă mai cunoşti. Că nu mai sunt acea Flori alături de care îţi împărţeai trăirile. Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic cine sunt, cine am devenit, fără să filosofez prea mult, fără să mă dau după alte cuvinte. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să înţelegi. Poate dacă rămâi lângă mine, mă vei descoperi uşor, pas cu pas. Ştii, ceea ce ar reprezenta motivul slăbirii legăturii noastre nu ar fi cuvintele tale sau ale mele, rostite acum multă vreme. Cred că acela a fost un simplu pretext. Deşi nu îmi place să recunosc, crescusem amândouă, cunoscuserăm oameni noi şi ne schimbaserăm. Nu ne mai spuneam tot, ne ascundeam cuvintele, parcă făceam totul doar de dragul acelei prietenii. Luptam pentru ea, nu pentru noi. Să ţinem vie scânteia aia.

Poate am avut nevoie de depărtarea aceea. Poate aveam nevoie să ne liniştim sufletele, să trăim singure,separate una de cealaltă. Eu simţeam că nu ne mai cunoaştem, că magia se risipise. Nu ştiu de tine, dar eu asta am simţit atunci. Nu am apucat să-ţi spun, dar nu am avut pentru ce să te iert. Dacă stau acum să analizez, şi eu am avut o parte din vină. Eram atât de ocupată să mă victimizez, să plâng aceleaşi lacrimi la nesfârşit, că nu observasem că vă răneam şi pe voi, că nu voiam să vă las să mă salvaţi. 

Da, m-am gândit în fiecare zi la tine, am vrut mai mereu să-ţi las un mesaj, să te întreb dacă eşti bine, dacă m-ai uitat. Mi-am zis că ar trebui să aştept, să las timpul să treacă. Dar într-o zi, m-am trezit în veselie diurnă, m-am ascultat şi mi-am zis că nu am de ce să ţin oamenii departe de mine. Nu oamenii care mi-au fost cândva tot. Şi la cum mă fugărea timpul, mi-am propus să te caut, să te iau din nou în braţe. M-am temut că nu o să mă mai primeşti, că o să mă alungi cu tot cu cuvinte, dar am încercat. M-am înarmat cu curaj şi aşa mi-am purtat paşii către tine. Acum nu pot decât să mă bucur.

Să ai cei mai frumoşi şi fericiţi ani, să te bucuri mereu, să speri, să visezi, să cânţi, să-ţi faci amintiri, să dansezi cu ploaia, să-ţi mai uiţi umbrela acasă, să mai faci lucruri nebuneşti, să zâmbeşti întotdeauna, să nu ai niciodată regrete, să spui mereu cu tărie ce vrei, să priveşti cerul, să faci fotografii, să iubeşti, să ierţi, să plângi, să râzi, să-ţi păstrezi mereu strălucirea frumoasă a ochilor albaştrii.. La mulţi, mulţi ani de fericire şi împlinire, dragoste, succes şi infinităţi infinite.

M-am gândit de mult, mult timp să-ţi scriu. La fel cum m-am gândit ce aş putea să-ţi iau, cum aş putea să te fac mereu fericită, să zâmbeşti şi să mă vezi chiar şi atunci când sunt departe. Lângă scrisoare, vei găsi, în punguţa strălucitoare, o clepsidră. O clepsidră micuţă, cu nisip verde ce se scurge rapid. Zece secunde. Le-am numărat, le-am auzit, le-am văzut. Am exersat un zâmbet, am calculat cam ce aş putea face, la câte cuvinte aş întoarce din nou clepsidra. Ştii, deşi conştientă că timpul trece, de când am clepsidra pe birou parcă mă sperii şi mai tare, parcă conştientizez şi mai mult că nu mai avem timp pentru nimic, că irosim aiurea o grămadă de momente. Cu ea am încercat să opresc timpul, să-l întorc, dar nu am putut să-l încetinesc. Mi-am pus-o de zeci de ori la ureche şi de fiecare dată m-am speriat de tăcerea ultimului fir de nisip. Vreau să înveţi cu ea că timpul aleargă, că nu mai e loc de altceva, că suntem în continuă mişcare. Că până şi timpul nostru petrecut împreună e pe sfârşite.

De asemenea, am mai pus în punguţă o vrăjitoare. I-am îndreptat mătura şi am învelit-o în altă pungă. Să nu amestece, să nu fure din nisip. Brelocul-vrăjitoare l-am luat să-ţi amintesc că acea parte din Flori, mai rea, mai egoistă, cea pe care o iubeai aşa mult, nu s-a pierdut pentru totdeauna. S-o agăţi undeva, să te uiţi la clepsidră şi să simţi cele două Flori bătând la uşa sufletului. Să-ţi dai seama pe care o vrei mai mult înăuntru. Să te uiţi la trecut, numărând viitorul.

Poate  e prea mult sau poate e prea puţin. Poate nu am reuşit să explic în totalitate cam ce ar vrea să simbolizeze cele două cadouaşe.. Dar dacă mai vrei cuvinte, să-mi ceri. Văd eu cum fac să ţi le dau frumos, fără să mă sperii, fără să mă fâstâcesc.

Te vreau fericită, împlinită pe toate planurile, cu sufletul plin de umbre şi lumini. La mulţi, mulţi ani! Nu irosi nimic.. Te iubesc.

Cu drag,

Flori.

Scrisoare de nu mă uita

Scrisoare de nu mă uita

 Draga mea,

ştiu că îţi doreai de la mine,  de ceva vreme, cuvinte, stări, emoţii şi rânduri redate tot prin cuvinte. Eu am aşteptat cuminte, aşa cum fac de fiecare dată, mi-am adunat cuvintele în vârfurile degetelor, le-am învăţat să-ţi scrie un mic şi timid „Nu mă uita..”. Te-am găsit, mai bine zis te-am lăsat, în ultima noapte de vară, o copilă mai măricică, mai schimbată, cu ochii pline de lumini şi zâmbete, cu un suflet mai copt. Nu mai erai copila cu ochi speriaţi, ce-mi cerea ajutorul din priviri. Am ştiut, din prima clipă, că te vei descurca aşa frumos fără mine.. Eu sunt floarea în povestea asta, dar tu vei înflori mai frumos ca mine.

Mi-e aşa un dor de tine. De m-aş mai plimba cu tine printre frunzele parcului, de m-aş mai lăsa târâtă aşa frumos prin toate locurile care-ţi ademeneau privirea, de-am mai bea împreună o ciocolată caldă, de ne-am mai ridica aşa frumos una pe cealaltă. Ştii ce vreau, ce mi-aş dori să aud de la tine? Că peste un an, doi, vei spune cuiva, poate chiar mie, că am reuşit să aduc ceva frumos în viaţa ta. Să te îndemn spre un drum. Să-ţi fi dat ceva..

Câte aş avea să-ţi zic. Mai ştii, înainte îţi spuneam tot. Îmi ştiai fiecare semn de suflet. Mă supăr pe timp. Trece prea repede şi eu mă deplasez prea greu..

Mi-a plăcut la tine că, eu fiind un copil la fel ca tine, m-ai tratat ca pe un om matur, responsabil, sigur pe sine. Deşi uneori comportamentul mi-era aşa infantil. Dar tu nu mi-ai reproşat niciodată asta. De aceea ocupi un loc aşa frumos în suflet. Am un aşa dor în suflet. Făceam totul împreună..

Te păstrez ca semn de suflet, un om tare drag cu care am împărţit cei mai frumoşi ani de liceu. Îmi voi aminti mereu de ochii tăi frumoşi, de zâmbetul tău cald, naiv, sincer, de sufleţelul aşa crud la început, de răsul tău colorat, de cuvinte şi de îmbrăţişări. Ştiu că ne vom mai vedea, dar mă ştii cum sunt. Mereu mă lupt cu timpul. L-aş da întotdeauna înapoi. Îţi mulţumesc pentru tot, copil frumos! Mulţumesc cu sufletul. M-ai făcut aşa fericită, plină de viaţă. Mi-ai umplut cuferele de amintiri. Toate, cu forţa unui suflet tânăr..

Te rog însă să nu mă uiţi. Păstrează-mă undeva, într-un colţişor, promit să nu deranjez. Nu uita de copilul cu ochi mari. Te iubeşte.

Cu drag şi dor,

Flori R.

Povestea unui tu

Povestea unui tu

Dragă Tu,

 Îţi scriu acestă scrisoare cu un dor uriaş în suflet.. Un dor matol de mine.. Pe ritmuri de „All of me”, îmi iau rămas-bun de la tine, de la mine, de la noi. Ţi-am mai scris, îţi aminteşti? Ţi-am scris acum opt luni o primă scrisoare în care-mi exprimam sentimentele pentru tine. Îţi mai aminteşti şi că nu ai dorit să o citeşti? Să-mi citeşti sentimentele? Dar ţi-am scris şi îţi scriu, încălcând încă o promisiune făcută sufletului meu. Sufletul meu, cel de a cărui existenţă te-ai indoit. Dar te iert şi de data aceasta. Nu am nevoie de oameni pentru a-mi confirma existenţa sufletului. Ştiu ce deţin, dar aşa cum am spus, te iert.

 Aş fi regina ipocriţilor dacă aş spune că nu a fost frumos. Deşi pentru tine, probabil nu cântăresc nimic, tu rămâi o amintire pentru mine. O amintire ce ocupă două cufere: unul al amintirilor negre şi pe cel al amintirilor frumoase. Am pus acolo totul. Am împărţit, cât am putut eu de bine, deoarece nu ştiam unde ţi-e locul. Am clasificat fiecare gest, clipă efemeră, fiecare gând, pentru a împăca toate părţile sufletului meu. S-au contrazis prea mult. Dar oricum nu-ţi pasă şi deja te-ai plictisit.

 Totuşi, continui. Regret că am ales să tac. Regret că nu ţi-am urlat în faţă toate cuvintele ce-mi ardeau sufletul. Poate mă bucuram azi de nişte răspunsuri. Sunt întrebări şi îndoieli care mă bântuie şi azi . Răspunsul după care sufletul îmi tânjeşte cel mai mult este misterul zilei, acelei zile. Ziua în care, deşi nevinovată, am cedat şi m-am scuzat (pentru ce?), aşteptându-te la locul nostru. M-ai expediat rapid printr-un sms superficial. Aş vrea să ştiu dacă ai fost în braţele alteia, aşa cum mi s-a spus mai târziu sau dacă ai avut o problemă, aşa cum mi-ai jurat. Te-aş fi ascultat o viaţă întreagă, mi-aş fi irosit lacrimile alături de tine, ţi-aş fi dat din forţa sufletului meu..

 Pe atunci aveam forţa sufletului..Acum nu mai am nimic.

 Îmi pare rău că nu ai ştiut ce să faci cu tot ceea ce ţi-am oferit. Ai primit cea mai frumoasă comoară pe care o poate primi cineva: iubirea necondiţionată. Dar nu ai ştiut să o recunoşti. Să o păstrezi.. Ai aruncat-o şi m-ai aruncat. Te iert şi pentru asta. Te iert pentru că am avut aşteptări prea mari de la sufletul tău sărac. Te iert şi pentru că ai ştiut să mă minţi aşa de bine şi frumos.. Şi poate chiar ai avut dreptate. Poate chiar sunt slabă. Dar nu eşti tu în măsură să-mi reproşezi asta. Mi-ai „urat” nefericire şi probleme familiei mele. Le-ai dorit răul. Şi pentru asta nu te  voi ierta niciodată. Mi-ai demonstrat, nu odată, nu de două, ci de n ori cât de întunecat ţi-e sufletul şi ce caracter egoist ai.

Continui chiar dacă mă doare. Bucură-te că după atâta timp încă mă doare. Îţi amintesc că mi-ai strigat şi mie câteva „urări”. Mi-ai promis că nu voi găsi fericirea, că acel el, creat pentru mine nu va veni. Mi-ai asigurat nefericirea şi durerea. Pentru asta, te iert. Nu ai tu cum să ştii ce-mi rezervă mie viitorul. Nu ai cum să ştii că eu voi fi mult mai fericită decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că eu ştiu să iubesc. Te iert pentru fiecare lovitură dată sufletului meu. Mă eliberez de povara iertării, de povara numelui tău pe fundal de bătăi rapide de inimă..

Ţi-aş recunoaşte şi azi parfumul. Chiar şi în cea mai aglomerată mulţime aş şti că eşti acolo. Sufletul meu te-ar simţi. Ochii mei te caută mereu, doar, doar să te mai văd odată. Cândva, oraşul a fost numai al nostru. Dar cel mai frumos lucru posibil este că şi tomnişoara a fost a noastră. Printre frunzele moarte, dar vii, tu aduceai la viaţă cei mai frumoşi fluturi. Primii fluturi.. Îmi amintesc cu un zâmbet şters cum îmi sărutai gâtul cald, parfumat de mireasma toamnei, cum lăsai un mic semn acolo în ciuda protestelor mele. Îmi amintesc cu o durere surdă şi cu un dor scăldat într-o matoleală supremă, cum mi-ai furat primul sărut. Îmi amintesc, involuntar de altfel, cât de bine mi se potrivea capul pe umărul tău, cum îmi mângâiai părul, cum îmi sărutai fin obrăjorii… cum fiecare moment devenea o frumoasă amintire. Îţi aminteşti de ziua când te-am sunat disperată, plângând? Te speriaseşi. Mi-am vărsat toată furia provocată de  doamna de la salon ce mi-a mutilat podoaba capilară. M-am liniştit după ce m-ai asigurat că sunt la fel de frumoasă.

 Îmi aduc aminte şi de clipele în care-mi strigai ce copil sunt. Îţi exprimai mereu dezacordul în privinţa comportamentului meu infantil. De ce ai încercat să mă schimbi? Aşa cum eram, un copil, o persoană imatură cu zâmbete şi visuri mari, te iubeam. Te iubeam cu forţa sufletului.. Mai ştii? Ploaia cădea grea peste noi, îţi răcea buzele, îţi răpea jignirile şi-mi ascundea lacrimile. Ploaia liniştită de octombrie ţi-a splălat paşii noroioşi după ce mi-ai întors spatele, dar nu ţi-a spălat paşii din sufletul meu. Şi azi urmele tale zac pe podeaua amintirilor. În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine.

 Mi-e dor de mine cea care eram cu tine. Nu ai observat niciodată cât de mare şi senin îmi era zâmbetul când mă ţineai de mână, când mă încălzeam în braţele tale? Îmi contabilizez amintirile acum că le-am scos din cufere. Ai idee cât de tare a scârţâit capacul? Ai idee cât de tare m-a ars mâna când le-am scos din întunericul de acolo?

Într-o zi, pe banca noastră rece, la locul nostru, privind cerul, mi-ai luat mâna şi mi-ai aşezat-o pe inima ta. Mi-ai şoptit, privindu-mă în ochi, că bate numai pentru mine. Mult timp a alergat sufletul meu ca un nebun pe ale sale câmpii înflorate. L-ai avut în întregime, l-ai avut chiar în palma ta. Tu mi-ai dat bătăi de inimi, iar eu ţi-am dat un suflet. Eu le-am păstrat într-un borcan, dar tu nu ai îngheţat momentul, tu ai aruncat sufletul. Mai sunt îngeraşul tău? Mai sunt buzele mele cele mai dulci? Mai sunt mai frumoasă decât Luna?

 Ai idee de câte ori am vrut să-ţi urlu cât de mult te iubesc? Ai idee cât de mult timp am reuşit să păstrez vii florile de la tine? Chiar după ce ai plecat, după ce totul s-a încheiat, tot mă duceam să le mângâi, să le miros, să le sărut. Chiar după ce tu ţi-a găsit fericirea în alte braţe, continuam să vărs lacrimi când o petală se desprindea de celelalte, căzând învinsă pe gresia rece. Ai idee cât de mult m-a durut? Ai idee cu câtă furie şi durere le-am distrus în momentul în care am aflat adevărata ta faţă?

Poţi aplauda acum. Vin momente interesante.

Am decăzut cum nu credeam vreodată. Chiar şi astăzi, copacul, banca, florile, locul, îmi provoacă lacrimi neplânse când mai trec pe acolo. Acolo unde m-ai lăsat. Nu te-a durut inima să mă laşi singură cu cerul acela de iarnă mohorât? Îmi era atât de frig! Trecătorii mă priveau cu emoţie, cu amuzament, teamă, durere, dor, alţii mă judecau, iar alţii căutau să mă înţeleagă. Mă priveau cum îţi chemam paşii înapoi. Îmi auzeau lacrimile când se spărgeau violent de sol. Tu de ce nu le-ai auzit? Fiecare lacrimă m-a durut îngrozitor. Mi-am purtat dezordonat durerea. Mă cufundasem în mii de stări. Şi niciuna potrivită. Te voiam înapoi. Îţi aminteşti cum ai trecut a doua zi pe lângă mine? Te-ai comportat tare ciudat, ca şi când nu m-ai fi cunoscut nicicând. Niciun zâmbet, nicio privire. Niciun amărât de „Hei!”, aşa cum obişnuiai să-mi spui. Am alergat să pătez alt loc cu lacrimile mele, dar nu-ţi pasă. Mi-ai fi spus ceva când mi-ai văzut ochii umflaţi şi roşii de la plâns şi cearcănele violet. Nu ne numim străini cu amintiri comune pentru că doar eu am bunul-simţ şi forţa pentru a recunoaşte mica noastră infinitate.

Te-am urmărit cu privirea prin toate colţurile oraşului. Apropo, te-am văzut acum o lună cum consolai o fată. Îi ştergeai tandru lacrimile şi-i răpeai suspinele. Chiar şi atunci, după un car de vreme, inima mea parcă s-a oprit. Îmi abţineam cu greu lacrimile când am trecut prin faţa voastră. Mi-am obligat picioarele să înainteze în timp ce-mi înghiţeam lacrimile. Mie de ce nu mi-ai şters lacrimile? Pe mine de ce nu m-ai îmbrăţişat aşa de strâns când sufletul îmi sângera? Îţi alimentez satisfacţia de a mă vedea învinsă, şi-ţi mărturisesc că şi azi, după atâta timp, lacrimile mele poartă numele tău. Îţi scriu azi, acum, cu lacrimi în ochi şi cu un suflet gol.

După ce mi-ai călcat sufletul în picioare, pe toate laturile sale, am luat-o pe alte drumuri. Drumuri greşite, al căror pietriş nu credeam că-l pot testa vreodată. M-am răzbunat pe tine, pe mine, pe neputinţa şi pe ghinionul meu.

Dragă tu, îţi mai alimentez satisfacţia şi-ţi mărturisesc că  ajunsesem atunci să-mi blestem sufletul, clipele, minutele, zilele, săptămânile.. Te-am urât cu toată ura de care am fost capabilă. Dar nu te îngrijora, azi ura mea se canalizează către altcineva.

Îmi pare rău că nu am realizat de la bun început cât de gol ţi-e sufletul. De ce nu ţi-am simţit sărăcia sufletescă când te-am strâns în braţe? Iar tu, tu de ce nu ai adulmecat parfumul copilăriei în părul meu? De nu m-ai scutit de tone de suferinţă, dacă tot aveai de gând să mă părăseşti aşa? De ce mi-ai amăgit sufletul? Hoţ nenorocit de sentimente. Cine îţi încălzea patul în timp ce-mi înşelai sufletul cu mesaje false? „Sunt la duş…”, ” A venit mama la mine”,  „Am adormit”.  Cine m-a înlocuit în acele momente? De ce nu mi-ai spus? Măcar de-aş şti dacă relaţia asta nu a fost altceva decât o glumă. Măcar de-aş şti rolul cărui animal de la circ l-am jucat.

Nu te iert că m-ai înşelat. Nu te iert niciodată pentru că mi-ai instalat o aşa îndoială în suflet.

 Spre deosebire de tine, eu îţi urez fericire. Toate tipurile de fericire. Dar vezi, să fie atât cât meriţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi pare rău că am crezut în tine, că am crezut că poţi mai mult. Îţi mulţumesc pentru cea mai frumoasă toamnă, chiar dacă am plătit prea scump pentru ea.

 Cu tupeul celor şaptesprezece ani, îţi doresc să realizezi într-o zi cât de mult te-am iubit. Vreau să realizezi că în braţele mele puteai găsi fericirea supremă. Fereşte-te de ziua în care-mi vei duce dorul. Tu nu ai putea suferi ca mine.

 Cu „My immortal” în surdină închei şi acest capitol din viaţa mea.  1788 de cuvinte, patru foi mânzgălite faţă-verso şi o rezervă consumată. Atât am mai avut să-ţi dau.

P.S: Azi era ziua noastră.

~ Flori R.