Infinit de nisip

Infinit de nisip

Dincolo de tot ceea ce s-a spus şi trăit, dincolo de sentimente şi de minciuni, dincolo de zâmbete şi de lacrimi, de tot ceea ce nu a fost trăit sau simţit nicicând, rămâne băiatul cu geacă albastră şi fata cu, cămaşă roşie. Unul dintre ei nu-şi va aminti de existenţa lor, de toate momentele petrecute împreună, de cincisprezece octombrie şi de perechea de ochi banali, prea comuni.

Însă celălalt îşi va aminti pentru doi, cât doi.

Cuvintele aşteaptă cuminţi, fără a şti că nu vor mai fi rostite vreodată. Ochii nu mai caută albastru. Inima nu mai bate pentru şase litere unite într-un nume ce nu va mai fi rostit cu voce tare. Şase plus cinci este egal cu zero. Zero bătăi de inimă, zero priviri, zero fluturi. 

Timpul şi-a îndeplinit cu succes misiunea. A trecut încet şi rapid, poate uneori dureros de încet şi surprinzător de rapid. Doar el a estompat răni de suflet, nelăsând loc de semne.Timpul a transformat totul în nisip. 

Din roşu şi albastru s-a creat un infinit galben, invizibil, ca un soare pe cerul de stele. Timpul a făcut ca două culori să traverseze strada în direcţii opuse, pe treisprezece linii albe, fără a se uita unul la celălalt, fără a întoarce capul.  Aceşti ochi nu s-au mai căutat, nu s-au mai  privit pe furiş, nu s-au mai găsit. 

S-au uitat.

Reclame

Sfârşit

Am aşteptat un an întreg să scriu asta. A fost nevoie de un an să reuşesc să scriu acest sfârşit. L-am aşteptat, am mai trişat şi l-am scris cândva, când sufletul nu se desprinsese de tot. Acum totul a dispărut. Nu mai e nimic în suflet. Nu mai e ce a fost. E doar o împăcare. Cu mine însămi..

Parcă nici nu ştiu ce să scriu. Nu am emoţii, nu am fluturi, nu am regrete, lacrimi sau zâmbete. E doar o mică uşurare. Atât. Nu mai e loc de altceva. Şi nici privirea aceea nu mă mai urmăreşte. De la ea nu mai vreau nimic. Totul s-a terminat demult şi tocmai azi am găsit vreme să fac curat şi să şterg tot ce mi-a făcut rău. Să închid odată pentru totdeauna cuferele şi să-mi îndrept sufletul. 

Un singur lucru aş avea să-mi reproşez. Flori, de ce ai lăsat, copile, un om să facă atâtea în sufletul tău? De ce ai numit tot un om care s-a vrut şi s-a  afirmat drept  nimic? De ce l-ai primit în suflet când mintea şi inima îşi exprimau clar dezacordul? 

De ce ai scris atâtea scrisori? Şi atâtea lacrimi.. Abia acum conştientizez cât rău am făcut. Şi nu numai mie. Îmi pare rău. 

Iar florile împodobesc părul altei zâne acum.

Ceea ce nu mă poate bucura mai mult. Lumea mea era diferită de a lui. Sufletul meu era diferit de al lui. Şi ochii, şi inima.. Am greşit. Am greşit mult prea mult. Dar nu e timp sau loc pentru asta. Ce a fost, a fost. Iar ce va fi, va fi.

Nu mai am nimic de zis. Poate doar că voi găsi fericirea şi că voi câştiga. Ştiu că voi ajunge  exact opusul a ceea ce mi-a urat el. Ştiu asta. Ieri, eu am mers mai dreaptă când am trecut unul pe lângă celălalt, ochii mei erau mai veseli, doar paşii mei erau plini de viaţă şi soare. Eu nu tremuram de frig.  Însă el, el va păţi ca mine. Nu voi zâmbi, dar nici nu voi plânge. 

 

Sfârşit de toamnă

Sfârşit de toamnă

S-a terminat şi toamna asta. S-a terminat mai demult, dar nu am avut curaj să recunosc. Însă un sfârşit este un sfârşit şi nimeni nu poate schimba asta. Cu atât mai puţin eu. Da, pot să mă mint, pot să mă amăgesc cu visuri, dar se merită oare? Nu mai bine stau şi scriu acum acest sfârşit decât să stau cu degetele întinse, aşteptând să scriu un început care nu va veni?Cel puţin nu toamna asta..

Pentru mine toamna nu e doar un anotimp. E parte din suflet, bucată ruptă din el. Toamna e totul meu. Nu aş putea descrie în cuvinte ce impact are asupra sufletului meu, nu pot să spun cum să simt, nu pot să-i descriu frumuseţea. 

Am făcut şi nu am făcut, am pierdut şi am câştigat, am fost tot şi nimic, au fost lacrimi şi zâmbete. Am fost eu, cea veche, cea de acum un an, copilul, fata de hârtie şi Flori cea plăsmuită de cealaltă Flori. Am alergat prin sufletul meu aşa haotic, de la un om la altul, de la o amintire la alta, de la o lacrimă la un zâmbet, de sus în jos şi de la stânga la dreapta. Am spus, am scris, am tăcut, am  visat..

Aş fi vrut ca lucrurile să fi fost astfel, mai ales când mi s-a aruncat şansa aceea, aş fi vrut să scriu o poveste frumoasă despre toamna asta, să n-o mai scriu pe cea de toamna trecută. Are ea locul ei special în suflet, acum era timpul acesteia. Era timpul meu. Şi nu ştiu nici acum dacă am procedat corect. Sunt foarte confuză. Ştiu că am început toamna asta într-un fel şi s-a încheiat cum nu mă aşteptam. Toamna a tras linie sub numele meu. Atât. Şi nu mai e loc de nimic. Totul va fi lăsat în urmă. Poate va fi scris toamna viitoare sau cine ştie, poate chiar iarna ce vine. 

Adio, toamnă!