Un călător grăbit

Un călător grăbit

Acum un an viaţa mea se scria altfel. În urmă cu mai bine de trei sute de zile îmi purtam paşii spre un drum nou pe care-l urmez azi cu sfinţenie. Astăzi este singura zi în care nu mă supăr sau nu mă tem de timp. Astăzi sunt doar eu, aşa cum m-am cunoscut aici.

Mi-am creat case din cuvinte, locuri de suflet, emoţii, momente, visuri, vieţi. Am întors un suflet pe toate părţile, cunoscând şi cunoscându-mă, puţin câte puţin. 

Pot spune cu zâmbet de suflet că am găsit aici o fericire la care nu m-am gândit niciodată. Aici, în locul unde am zâmbit cu adevărat şi nu m-am temut să aştern bucăţi din mine; pe nişte pereţi construiţi tot de mine. Îmi tresare sufletul de fiecare dată când îmi reamintesc că tot ce se află aici este construit de mine. 

Treizeci de zile m-am chinuit să dărâm tot. Reîntâlnindu-mă însă cu lumea gri din exterior, mi-am dat seama că locul meu este aici, scriind cu fir de suflet, de fericire, de emoţie, de lacrimă şi de zâmbet, cu fir de viaţă, de copil visător. Luna aceea în care renunţasem la tot a marcat atât de frumos şi profund scrisul în suflet!

Sunt şi voi rămâne mereu nişte scris, mă voi defini mereu prin cuvinte şi voi visa atât de mult încât nicio realitate nu mă va putea trezi. 

 

Anunțuri

Oarecare

Am revisat coşmaruri de coşmar, cheltuind perspective şi secunde. M-am numărat în ele, în ore, în zile şi luni de visuri, de ploaie, de zăpadă, de frunze, de tot ceea ce se putea număra odată cu mine. De ce număr?

În ore de tăcere într-o lume care zbiară, am avut curaj şi suficient suflet cât să mă încred din nou în oameni. În pofida a tot ce m-am învăţat singură, am deschis larg o uşă şi i-am primit din nou în suflet. Perfect conştientă de ceea ce făceam, sătulă de singurătate, le-am încălzit lor sufletele cu zâmbete. Lor, nu mie. Deşi în fostul port bate atât de tare vântul..

În propria-mi penibilitate recunosc că i-am primit în lipsă de mine, de falsă fericire, de momente şi de..lacrimi. Miroseau a vanilie..

I-am minţit şi m-am minţit. Încă o dată. 

La cum mă ştiu, aş face-o un infinit. Aşa m-aş chinui la nesfârşit. Şi aşa-mi trebuie. 

 

 

 

Mărturisiri închipuite

Mărturisiri închipuite

Şi-mi sunt ochii mai bătrâni şi înţelepţi, înconjuraţi de râuleţe care se adâncesc cu fiecare moment când aleg să folosesc ochii pentru a etala un zâmbet de suflet..fericit. În colţurile gurii sunt râuri întregi, efect al atâtor zâmbete. Sufletul mi-e tânăr, ca la şaptesprezece ani..

De fiecare dată mă străduiesc să-mi recunosc degetele, linia vieţii din palmă şi unghiile ce nu mai poartă oja în aceleaşi nuanţe deschise. Parcă nu-a ale mele. Parcă în aerul acesta dintre ele, nu şi-a strecurat nimeni degetele. Şi inima a obosit; bate alene.

Precum un copac bătrân, îmi pierd din frunze.. 

În fiecare dimineaţă un singur gând îmi străpunge liniştea. Oare azi voi auzi ceasul meu? Voi fi capabilă să-i recunosc zgomotul? Apoi, îmi continui liniştea. Ceasul meu de pe, perete ticăie neîntrerupt. Şi nu pot decât să-mi amintesc cât de tare uram zgomotul acesta în adolescenţă. Ce mai e o viaţă pentru un fost copil cu ochi mari?

Apoi îmi reamintesc de un alt ceas, de al cărui zgomot.. mă tem.

În momente de nostalgie pură, de melancolii şi de uşoare tristeţi, îmi beau un ceai mult prea dulce, încărcat şi el de amintirea anilor îndepărtaţi. Pe lângă ticăitul ceasului, parcă se aud acorduri fine de chitară. Toate creează o muzică aproape perfectă pentru unicul lucru rămas cât de cât viu în mine, sufletul. Mi se unesc pe bătăi de inimă şi, pentru o secundă, îmi dau seama că acesta este sunetul ultimului ceas. 

 

Sunt eu, Flori..

Sunt eu, Flori..

Poate mă ştii, poate m-ai uitat, poate vrei să mă uiţi, poate mă iubeşti, m-ai iubit sau vrei să te ataşezi de mine, poate m-ai cunoscut în toate modurile dezvăluite de sufletul meu sau poate vrei să mă cunoşti. Poate ai uitat o îmbrăţişare în braţele mele, poate ai uitat să mă mai îmbrăţişezi sau poate îţi doreşti să te îmbrăţişez eu, cu forţa sufletului. Forţa unui suflet tânăr..

Şi mi-e aşa un dor..

Şi azi resimt o aşa tristeţe. Ce mă sperie este uşurinţa şi rapiditatea cu care mi s-a strecurat în suflet. Căci acum câteva ore îmi scriam zâmbetul de fericire. Mi-e teamă..  Şi am mai zis că mi-e dor? Deşi nu trebuie, deşi lacrimile trebuiau plânse de mult timp, deşi numele tău e şters din sufletul meu. Dar nu numele tău îmi răvăşeşte sufletul. Nu acum. Nu singur. Are alte pietre acum care-l trag în jos. Da, de ce să mă mint, e şi al tău, care împreună cu celelalte crează o durere comună, fără nume..

Poate e melancolia toamnei şi peste câteva zile îmi voi scrie nu unul , ci zeci de zâmbete de fericire. Scriu azi fără o direcţie anume, fără cuvinte adunate frumos, păstrate în vârful degetelor, scriu ca să alung norul ăsta negru de pe cerul meu. Şi scriu ca să nu uit. Să nu uit ziua asta pe care mi-o doream aşa frumoasă. Mă bucuram, mă băteam cu pumnul în piept în faţa oglinzii că sunt o altă Flori, mai veselă, mai curajoasă, mai încrezătoare, o Flori cu un suflet nou, care nu sperie de nimeni. Dar sunt tot eu. Poate m-am schimbat puţin, poate nu atât cât îmi doream, cât îmi şoptea sufletul, dar simt mirosul de nou ce umblă prin suflet.

Poate nu am reuşit să scriu mai nimic frumos, de înţeles, de ţinut minte, dar eu mi-am îndeplinit scopul. Mi-am eliberat sufletul..

Lacrimile de ieri, din noapte

Lacrimile de ieri, din noapte

Urăsc atât de mult să scriu despre asta.. despre lacrimi, tristeţe, despre cum sufletul s-a amăgit din nou. Nu are niciodată răbdare. Se aruncă mereu înainte.. Se loveşte mereu de ceva şi sângerează fără oprire. Uneori zile şi săptămâni, alteori luni întregi..

Mă dureau degetele după ultima scrisoare, tipărită cu ultima forţă a sufletului. Acum ştiu că sunt învinsă. Acum ştiu că nu mai pot opri şuvoiul de lacrimi.. Acum ştiu iar că oamenii sunt răi, reci, egoişti. Parcă au un ciocan de judecător ascuns după poarta sufletului..

Mă întreb din nou, din nou şi din nou. Ce e cu oamenii? Unde e umanitatea din ei? Unde le e sufletul? De ce-i tot primesc oamenii în suflet, în minte, în inimă? De ce-i primesc înainte de a-i cunoaşte? De ce e aşa rău să fii copil? De ce e aşa rău să te porţi ca unul? De ce nu mă înţelege nimeni? De ce?

Scriu cu durere, cu degetele împletindu-se cu lacrimile reci. Nu am forţa pentru a ascunde asta.  Nu pot scrie fără a evidenţia disperarea ce mi-a cuprins sufletul. Nu pot fi bine momentan. Nu ştiu când va fi bine. Nu mai ştiu dacă va fi bine. S-a întors partea bolnavă din mine. Pleacă! Pleacă, nu te mai vrem aici. Nu ne distruge iar că nu ne mai salvează nimeni. Tu nu auzi? Pleeacăă!

Eu sunt cea vinovată. Doar eu. Eu şi sufletul ăsta naiv, prea visător, prea tânăr, prea slab.. Eu îi primesc în suflet. Eu le dau jucăriile, eu mă uit la ei cum se joacă cu sufletul meu naiv. Doar eu..

Cuvântul nu-l mai poţi lua după ce ai aruncat aşa de tare cu el. Nu-i ştergi impactul, zgomotul şi forma nici cu cele mai parfumate scuze. Nici cu cele mai sincere regrete. Cuvintele sunt periculoase. Cuvintele sunt cele mai puternice droguri..

Regret, într-o oarecare măsură, că mă agăţasem aşa tare de visul acesta. Nu se merita. Dar cum să te înţelegi cu sufletul ăsta? Mi-e aşa teamă. Nu a mai zis nimic. A întors spatele. Nu a plâns cu mine. Mi-e teamă că ar putea ierta. Mi-e teamă că ar putea trece prea rapid peste asta, că ar putea minţi că e bine, că poate ierta, că se agaţă de scuze..

Sunt şi vor fi mereu oameni care îmi vor şopti, îmi vor scrie, îmi vor adresa acel cald şi dulce „Hei, copil!” şi oameni care-mi vor spune cu cele mai reci cuvinte că trebuie să-mi beau lăpticul ca să mai cresc.

Scrisoarea unui om singur

Scrisoarea unui om singur

Dragă suflet,

îţi scriu ca unui necunoscut. Nu te superi, nu? Mă eliberez de cuvintele grele şi murdare. Le ştii şi tu. Şi pe tine te dor.. Mie mi-au îngăurit pieptul.

Sunt singură. Sunt singură şi asta mă doare mai rău decât ieri. Sunt singură şi pereţii ăştia nu-mi mai primesc lacrimile pe ei. Unde le înghesui acum? Spune-mi tu. Eşti mai mare. De când mă ştiu, m-am temut de singurătate. Nu mai e în spatele meu, nu-mi mai suflă în ceafă, ci-mi râde în nas. Haide, o ştii şi tu. Şi pe tine te sperie.

Poate te întrebi cum sunt singură, când mă laud cu atâţia oameni dragi. Da, îi am, nu mint, dar ştii, îi vreau aproape, fizic şi sufleteşte; îi vreau aici, nu la zeci de kilometrii distanţă de trupul ăsta obosit şi de un suflet trist. Cer mult, aşa-i? Dar, chiar şi aşa, tot vreau pe cineva. Vreau să am cu cine să trăiesc clipa, să râd, să glumesc, vreau să mă pot îndrăgosti, să fiu din nou eu cea veselă, să nu mai am goluri în piept. Vreau asta până nu va fi prea târziu. Până nu mă pierd de tot.

Câteodată mai uit şi să respir. Privesc poze cu ei, copiii fericiţi. Ei se joacă, ei iubesc, ei călătoresc, ei trăiesc clipele, ei ştiu mirosul fiecărei seri de vară. Ei sunt cu ei. Ei sunt în haite de copii împliniţi. Ei îşi înghesuie amintirile în cufere, pe când eu stau cu ele goale, de parcă ar cădea ceva în ele când nu mă uit. De fapt, cad lacrimi şi cuvinte. Ba mă cert, ba mă încurajez. Oricum ar fi, ziua se termină.. goală. Fără nimic pentru mine.

Te întreb pe tine, prefăcându-mă că nu şti, cum pot schimba asta. Precizez că nu am pe nimeni aproape, la propriu. În suflet sunt, dar sunt departe fizic. Ceilalţi au uitat de mine, au alţi oameni alături acum. Mă lasă să mă înec aici, în întuneric. Te numesc străin, mă folosesc de taste şi-mi revărs tot zbuciumul.

Îţi scriu azi, mânată de un dor puternic, de gălăgia camerei binecuvântată doar de lumina calculatorului. Vezi? Nici luna nu-mi mai bate în geam. Îţi scriu cu lacrimi reci în ochi şi pornesc muzica doar pentru a le opri zgomotul infernal. Parcă râd de mine. Îţi mai spun că, în timp ce-ţi scriu asta, mă simt ca un om bolnav, bolnav de o depresie răutăcioasă, bine-cunoscută. Mi-e teamă unde mă vor duce degetele nebune. Mi-e teamă de durerea ce o voi simţi mâine, când voi citi asta. Mi-e teamă, mă înţelegi?

Promit că nu mai scriu aşa urât. Am recitit şi m-am speriat. Ţinem la distanţă aceste episoade, mai ştii? Altfel ajungem iar acolo. Şi teamă mi-e că nu mai ieşim de acolo.

Ce bine era în copilărie! Acum, odată cu trecerea anilor, au trecut şi legăturile noastre. Da, e vina mea. I-am îndepărtat pe unii, am fost împinsă de alţii, iar acum nu mai am cu cine să mă plimb seara, să gust din dulcea răcoare a serilor, să-mi plimb degetul pe cer, agăţându-l de carul mic. Mă învinovăţesc, mă cert, mă supăr pe tine, dar degeaba. Tot noi rămânem. Tot singur. Ba ne mai şi expunem pe aici. Să ne judece şi alţii. Dar ce ştiu ei?