Răstimpuri de tăcere

Caut linişte într-un haos clădit de mine, cărămidă cu, cărămidă, incertitudine cu incertitudine, speranţe şi visuri mari, de neatins. A fost de ajuns să ridic un zid, că acesta a fost urmat de altul şi m-am trezit cu o fortăreaţă în suflet, bătută de vânt şi ploi. În interior, acolo e furtuna..

Cana de cafea pe ai cărei pereţi citisem o iniţială, zace pe birou, tristă şi cioblită, plină de-o cafea amară, care nu spune nimic. Şi aşa-mi amintesc de toamnă, de tot ceea ce aveam în suflet atunci. 

M-aş opri chiar acum din scris, dar ştiu că aş regreta mai târziu. Dar sunt momente în care scrisul mă doare.. momente în care mă întreb unde vreau să ajung cu atâtea întrebări. Căci nu mai am loc şi timp de scrisori banale, cu teamă peste rânduri.

Totul s-a scris. Nu a mai rămas nimic neplâns, nescris, neamintit. Toamnă nu mai este, dar nu poate fi mereu. Degeaba strig anotimpuri şi oameni ce ar trebui nu uitate, ci îngropate. Într-un cimitir de vise. Sunt adevăruri plânse şi replânse .. şi minţite.

Şi sunt zile aşa ca acestea, când îmi este rău de la suflet. Când scrisul.. mă doare. 

Paradox

Paradox

M-am trezit buimacă, mi-am lipit ochii de fereastră şi sufletul mi-a ţipat: „E toamnă!”. E duminică şi plouă mărunt. Şi suntem în plină primăvară.. Dar cerul gri şi mirosul ploii îmi amintesc de zile de octombrie.. de oameni, de toamnă şi de toamnă.

Ploaia era singurul ecou prezent în camera mea. Muzica mă întristează şi mă răscoleşte, aşa că am oprit-o.  Mă apuc însă de scris, să acopăr cumva zgomotele ploii. 

Zilele acestea le-am petrecut departe de mine, de blog şi de ceea ce obişnuiam să scriu. M-am îndepărtat cu bună voinţă, gândindu-mă în continuu. Alerg departe de mine sau, cel puţin, asta-mi pare că fac. Am tot alergat în ultima perioadă..

M-am împrietenit cu o cafea amară, neagră şi tristă. Dar nu mă ascultă şi nu mă înţrlege. Şi eu nu-i povestesc decât ceea ce ştie deja. Mi-e teamă de tot şi mi-e dor de toţi. 

Îmi repet poezia despre primăvară şi-mi feresc privirea de geamul rece. Odată să mă mai lipesc cu sufletul de el, că voi lăsa o dâră îngheţată în urma mea. 

Când mor visurile..

Când mor visurile..

De viaţă mă tem mai mult decât de moarte, căci în sufletul şi mintea mea, viaţa este o continuare a morţii. Fiecare zi de ieri moare şi oricât de mult m-aş încăpăţâna eu s-o retrăiesc, mă izbesc de realitate. Nu mai are farmec, nu mai are nimic. Bănuiesc că nu aş putea fi niciodată fluture..

Teama de mâine mă loveşte mai tare decât teama de azi. 

Făcusem un cuib de visuri, l-am ascuns în inimă, protejat de bătăi aritmice. L-am visat de sute de ori înainte de a-l putea simţi în partea stângă a pieptului, printre vene şi artere. Un gol răsună în piept.. Visurile astea nu le-am ucis eu. 

N-au murit de foame sau de sete, nu le-a lipsit absolut nimic. Nu au murit de frig, am avut grijă să le fie o toamnă caldă în cuibul de pene şi de flori, mirosind a fluturi şi a primăvară. Nu a ucis nimeni visurile şi, totuşi, au murit. Dar cum?!

În faţa realităţii, uşa de care le ţineam departe, le-a izbit adevărul. Au păşit timide, mânate de, dorinţa cunoaşterii şi.. n-au mai ieşit. Mă gândeam că aşa o să fie, dar naiv copil, am crezut că va fi bine. De data asta ştiu că m-am măsurat greşit cu visul şi am ieşit învinsă.

Am rămas goală în faţa vieţii. Şi nicio duminică nu-mi poate întoarce în sus colţurile sufletului. S-au tras draperiile, s-a stins cerul.. Se dărâmă.

Astăzi vorbeşte viaţa

Astăzi vorbeşte viaţa

Şi moartea respiră în spatele ei. Se unesc, aşa cum s-au găsit, paralele, neîntâlnite, reci, şi formează o durere comună, fără nume. Şi limba lor nu o vor înţelege mulţi, doar aceia care au suferit prea mult. Nu ai vrea să fii lovit de armele morţii, ştiind cât de dură va fi viaţa cu cei pe care moartea i-a ocolit. Oameni dragi, lăsaţi în urmă, parcă parte dintr-un plan parşiv. 

Poţi  să fii viu, dar cu sufletul mort, dar nu poţi fi viu când inima şi-a anunţat ultima bătaie. 

Cred că moartea şi viaţa sunt ca soarele şi luna. Şi mă gândesc câteodată cum ar fi dacă viaţa s-ar putea îndrăgosti de moarte. Şi dacă ar fi aşa, tare aş fi curioasă de reacţia celei din urmă. Ar ucide-o şi pe ea pentru a-şi îndeplini misiunea? Dacă eu aş ruga moartea îndrăgostită să ia capul vieţii, ar ezita? 

Rămân zile şi momente. Şi nume pe cruci. Poate că legendele noastre nu sunt căutate unde trebuie. Ele nu s-au îngropat singure. Dar eu m-am îngropat în articolul acesta, neputând să eliberez teama sufletului. Eu am pierdut, într-un fel, jocul. Pe cerul sufletului meu, este scris cu litere îngroşate „Joc terminat.”

 

E târziu

E târziu

S-a făcut târziu în mine. Nu mai ştiu când şi cum să scriu. Simt că nu mai ştiu nimic, că am pierdut atât de mult, că nu voi câştiga niciodată. Mă tot împiedic de anii mei şi mi-e atât de teamă.. 

 Timpul nu se mai dă înapoi la visul tău, demult uitat. Tu poţi doar să simţi, să strigi la nesfârşit, iar secundele se sparg în ore.. Şi inima nu mai bate. Toate tac. Şi atunci crezi că ştii că sufletul se pierde, dar de fapt, nu şti nimic. Eşti bântuit de acelaşi „nu ştiu” şi de acelaşi „mi-e teamă”. 

Ştiu că târziu e târziu. Nu prea târziu sau mai ai timp. Nu. Doar târziu. Loc de mine nu mai e nici când mai e timp. Unde n-am fost, nu voi fi în câteva secunde, n-am loc, căci eu vin cu pachete de teamă şi de lacrimi uscate, nelinişti şi îndoieli. 

În trecut am tot fost şi cred că mă mai duc de câteva ori. În trecut secundele nu sunt secunde, ci ore, chiar zile întregi. Trecutul pot să mi-l schimb în vis, dar nu pentru totdeuna. E târziu pentru a face asta. Preţul nu e prea mare.. Voi pe cât daţi un sentiment sau un zâmbet?

 

 

E iarnă?

Aş putea scrie poeme despre cum străluceşte soarele, dar ce rost ar avea? Ce rost ar avea să înşir cuvinte vesele despre cerul prea bucuros şi prea cald? Se presupune că zăpada trebuie să fie titlul fiecărui articol. Se presupune că e iarnă. Şi vine Crăciunul..

Mi-am furişat câţiva fulgi de nea pe blog, deşi nu prea mă mai încântă acum. Îmi imaginasem altfel perioada aceasta, îi dădusem şi un nume. Toate se năruie. Şi nici Crăciunul şi nici sărbătorile nu mai sunt ce au fost. Şi nici eu. 

Îmi plănuisem câte un articol pentru fiecare zi..  Degeaba am adunat douăzeci şi opt de schiţe. Poate nu le voi publica niciodată. Poate nu voi fi în stare să găsesc cuvinte cheie, poate le voi lăsa aşa. Şi ele îmi vor umbri sufletul.

De când cu fulgii de nea de pe blog, parcă acesta mi-e străin, departe de mine şi de suflet. Şi cuvintele fug de mine şi eu mă tem din ce în ce mai tare. Oare unde voi ajunge?

 

 

Neparolat: Oameni şi cuvinte

Nu ştiu cum să încep. Caut de minute bune un titlu potrivit, iar acum nu găsesc cuvinte. Nici măcar nu ştiu dacă asta e o scrisoare sau dacă eu sunt destinatarul. Ştiu că azi, acum, am o teribilă nevoie să scriu. Simt că-mi explodează sufletul. Am încercat să fur din frazele ultimului articol, am căutat printre schiţe, dar nimic nu este potrivit. Credeam că nu pot să scriu când sunt fericită. Dar acum, acum de ce nu-mi găsesc cuvintele? Acum când mă înţeapă nişte lacrimi..

Mi-e şi teamă să mai spun că mi-e teamă. Am zis-o de atâtea ori că până şi eu m-am săturat de asta. Dar.. mi-e atât de teamă. Niciodată nu mi-a fost aşa teamă. Mi-e teamă să şi plâng, să nu mă sparg în mii de bucăţele. Înconjurată de singurătate, nu mă voi mai găsi niciodată. Mi-e teamă să plâng. Am făcut-o prea des şi prea mult, iar acum mi-e teamă că nu o să mă mai opresc.Însă, în acelaşi timp, mi-e teamă că dacă ţin totul în mine va fi la fel de rău.  Dar de care teamă mi-e mai teamă? Ca să ştiu ce să fac.

M-am minţit mereu să pot face ce vreau, că ei pot să spună şi să râdă..dar doar m-am minţit. Şi de ce să o mai fac? Mereu mi-a păsat de ceea ce cred oamenii despre mine. Şi am încercat să schimb asta, dar chiar nu pot. E o rădăcină prinsă adânc în suflet, e ceva puternic. E o teamă din copilărie. Aşa mi-a crescut sufletul şi nu pot schimba asta într-un an în care am dat de zeci de ori înapoi. Un an incomplet, de altfel. Am ratat multe, inclusiv pe mine.

Aş mai vrea să mărturisesc ceva, dar nu mă lasă inima. Poate m-aş simţi şi mai rău. Poate aş fi şi mai pustiită. Poate s-ar pierde şi mai mult din mine. Nu ştiu care „mine”. Toate sunt plăsmuite şi nu pot fi nicicând întregi.