Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

În mine toate tac

Fiecare zi ce trece peste sufletul meu mă îndepărtează, puţin câte puţin, de frumoasa şi dulcea mea copilărie. Scriu poveşti de zi, de mine, de copilărie, de oameni, de ceruri şi de stele, dar le pierd pe aici, în schiţe fără titlu. Măcar unele poveşti de zi le mai public.. noaptea. 

Îmi ucid cuvinte, visuri şi zâmbete. Pe bandă rulantă. 

Dar cum ar putea copilul temător, speriat de el şi de lume, să-şi deschidă ferestrele sufletului? Oamenii vor şti. Vor muşca din sufletul de dincolo de cuvinte; acela pitit în colţ, cu genunchii traşi la gură. 

Nu mai am zece ani, dar tot fac baloane din gumă. Nu mai este toamnă, nu mai este. Şi nu mai am şaptesprezece ani. Şi oficial, nu mai sunt copil. Şi câteodată mă trezesc făptuind gesturi de oameni mari, să nu mai zic de gânduri. 

Dar nu mai bine nu mai zic eu nimic? 

 

Poveşti cu zâne

Poveşti cu zâne

Mă uit la mama mea şi-mi dau seama c-a îmbătrânit. Nu mă iau după cutele fine din colţul ochilor, ci după focul stins al copilăriei din sufletul ei. Copilărie uitată de ea, parte trăită şi netrăită. 

Mă uit în continuu la ea, fără să mă vadă, fără să mă simtă. O analizez cu priviri de copil mare, capabil să-şi dea seama de atât de multe. Şi pentru o clipă, m-am speriat de nesiguranţa din ochii ei. Mama mea este un adult cu sute de griji şi oftaturi adânci. 

Şi nici zâmbetul meu de copil nu o mai scoate din stările ei.. de melancolie şi teamă de viitor. 

Nu a mai participat la ultimele două concursuri de sărit, organizate de mine, nu s-a mai uitat cu mine la desene, nu am mai fost amândouă copii. M-am gândit că poate nu o apreciez eu atât cât trebuie, că am greşit sau încă greşesc cu ceva. Dar apoi mă împiedic de timp şi-mi vine şi mie să oftez.

Poveştile pe care mi le şoptea înainte să adorm s-au transformat acum în poveştile ei de viaţă. Firul vieţii ei n-ar putea fi deşirat în câteva zile, nu când ai un suflet ce a tecut prin atât de mult. Suflet de mamă, de fiică, de soţie şi de copil.

 

Temeri reci

Temeri reci

Nu am mai scris nimic de mult, mult timp. Nici aici, nici pe vreo foaie fără perehe. M-am ţinut departe de tot, parcă. Intrând aici, dând glas gândurilor şi temerilor, parcă-mi ştirbesc din încrederea aia falsă pe care mi-o agăţ de suflet. Şi după, nu mai merg dreaptă pe stradă..

Singurătatea, teama, frigul, neîncrederea, lipsa unei îmbrăţişări calde de la o persoană mult-iubită, dorul, resposabilitatea şi toamna mă apasă peste suflet. Nu-mi găsesc cuvintele. Poate e consecinţa faptului că mi-am alungat de atâtea ori stiloul.. Sunt unele clipe când nu mă mai recunosc, ca acum. Şi oricâte guri de aer proaspăt aş lua, tot nu mă pot trezi la realitate. Sunt pierdută într-o lume fără nume. Şi doar stau în ea, condusă de proprii paşi, fără a căuta un drum.

Am pierdut şi o să mai pierd. Şi oameni şi gânduri şi amintiri şi şanse. Şi ştiu asta. Dar parcă simţeam nevoia să angajez cuvintele aici, parte din articol şi din Flori. O Flori ce se speriase, în urmă cu (,) ceva vreme că (,) crescuse. Îmi vine să aşez gândurile aşa, anapoda, să le scriu aici, doar aşa, că vor degetele.

Aş mai scrie parcă o scrisoare de singurătate. Şi, ca şi pe cealaltă, aş scrie-o tot cu teamă. Plec. M-am cocoşat destul.

Draga mea,

Draga mea,

aleg să-ţi scriu, pentru că numai aşa pot spune totul. Cuvintele mi se pierd, mi se frâng în aerul toamnei atunci când le dau drumul. Sper să nu te superi că-ţi scriu; promit să nu bat câmpii. Simt că nu am apucat să-ţi explic totul, să-ţi spun cu ce gând te-am căutat şi te-am îmbrăţişat iar. Simt că am lăsat o îndoială, o teamă, ceva, o incertitudine.

Aşa cum ştii, ţi-am spus de multe ori, nu mai cred în prietenie. Şi îndrăznesc să zic că nici tu nu o mai faci. Prietenul e un fel de Moş Crăciun. Oricum, nu văd de ce oamenii se agaţă, îşi doresc aşa mult un prieten alături de ei. Nu înţeleg că şi fără a-l numi cu atâta înceredere cel mai bun prieten, acel om va rămâne alături de ei. Aşa cum nu înţeleg nici că oamenii se sperie.. Se sperie de ei, de responsabilităţi, de siguranţa şi încrederea cu (,) care le dăm titluri importante, prea mari.  Eu nu am nevoie de prieteni. Mi-am creat în suflet un cerc de oameni dragi, pe care nu i-am numit în niciun fel special, să nu se sperie. Nu le-am spus ce să facă, unde să stea, ce trebuie să-mi dea sau să-mi ia. Le dau libertate.

Ziceai în urmă cu ceva vreme că nu mă mai cunoşti. Că nu mai sunt acea Flori alături de care îţi împărţeai trăirile. Nu ştiu cum aş putea să-ţi explic cine sunt, cine am devenit, fără să filosofez prea mult, fără să mă dau după alte cuvinte. Nu ştiu cum să-ţi spun ca să înţelegi. Poate dacă rămâi lângă mine, mă vei descoperi uşor, pas cu pas. Ştii, ceea ce ar reprezenta motivul slăbirii legăturii noastre nu ar fi cuvintele tale sau ale mele, rostite acum multă vreme. Cred că acela a fost un simplu pretext. Deşi nu îmi place să recunosc, crescusem amândouă, cunoscuserăm oameni noi şi ne schimbaserăm. Nu ne mai spuneam tot, ne ascundeam cuvintele, parcă făceam totul doar de dragul acelei prietenii. Luptam pentru ea, nu pentru noi. Să ţinem vie scânteia aia.

Poate am avut nevoie de depărtarea aceea. Poate aveam nevoie să ne liniştim sufletele, să trăim singure,separate una de cealaltă. Eu simţeam că nu ne mai cunoaştem, că magia se risipise. Nu ştiu de tine, dar eu asta am simţit atunci. Nu am apucat să-ţi spun, dar nu am avut pentru ce să te iert. Dacă stau acum să analizez, şi eu am avut o parte din vină. Eram atât de ocupată să mă victimizez, să plâng aceleaşi lacrimi la nesfârşit, că nu observasem că vă răneam şi pe voi, că nu voiam să vă las să mă salvaţi. 

Da, m-am gândit în fiecare zi la tine, am vrut mai mereu să-ţi las un mesaj, să te întreb dacă eşti bine, dacă m-ai uitat. Mi-am zis că ar trebui să aştept, să las timpul să treacă. Dar într-o zi, m-am trezit în veselie diurnă, m-am ascultat şi mi-am zis că nu am de ce să ţin oamenii departe de mine. Nu oamenii care mi-au fost cândva tot. Şi la cum mă fugărea timpul, mi-am propus să te caut, să te iau din nou în braţe. M-am temut că nu o să mă mai primeşti, că o să mă alungi cu tot cu cuvinte, dar am încercat. M-am înarmat cu curaj şi aşa mi-am purtat paşii către tine. Acum nu pot decât să mă bucur.

Să ai cei mai frumoşi şi fericiţi ani, să te bucuri mereu, să speri, să visezi, să cânţi, să-ţi faci amintiri, să dansezi cu ploaia, să-ţi mai uiţi umbrela acasă, să mai faci lucruri nebuneşti, să zâmbeşti întotdeauna, să nu ai niciodată regrete, să spui mereu cu tărie ce vrei, să priveşti cerul, să faci fotografii, să iubeşti, să ierţi, să plângi, să râzi, să-ţi păstrezi mereu strălucirea frumoasă a ochilor albaştrii.. La mulţi, mulţi ani de fericire şi împlinire, dragoste, succes şi infinităţi infinite.

M-am gândit de mult, mult timp să-ţi scriu. La fel cum m-am gândit ce aş putea să-ţi iau, cum aş putea să te fac mereu fericită, să zâmbeşti şi să mă vezi chiar şi atunci când sunt departe. Lângă scrisoare, vei găsi, în punguţa strălucitoare, o clepsidră. O clepsidră micuţă, cu nisip verde ce se scurge rapid. Zece secunde. Le-am numărat, le-am auzit, le-am văzut. Am exersat un zâmbet, am calculat cam ce aş putea face, la câte cuvinte aş întoarce din nou clepsidra. Ştii, deşi conştientă că timpul trece, de când am clepsidra pe birou parcă mă sperii şi mai tare, parcă conştientizez şi mai mult că nu mai avem timp pentru nimic, că irosim aiurea o grămadă de momente. Cu ea am încercat să opresc timpul, să-l întorc, dar nu am putut să-l încetinesc. Mi-am pus-o de zeci de ori la ureche şi de fiecare dată m-am speriat de tăcerea ultimului fir de nisip. Vreau să înveţi cu ea că timpul aleargă, că nu mai e loc de altceva, că suntem în continuă mişcare. Că până şi timpul nostru petrecut împreună e pe sfârşite.

De asemenea, am mai pus în punguţă o vrăjitoare. I-am îndreptat mătura şi am învelit-o în altă pungă. Să nu amestece, să nu fure din nisip. Brelocul-vrăjitoare l-am luat să-ţi amintesc că acea parte din Flori, mai rea, mai egoistă, cea pe care o iubeai aşa mult, nu s-a pierdut pentru totdeauna. S-o agăţi undeva, să te uiţi la clepsidră şi să simţi cele două Flori bătând la uşa sufletului. Să-ţi dai seama pe care o vrei mai mult înăuntru. Să te uiţi la trecut, numărând viitorul.

Poate  e prea mult sau poate e prea puţin. Poate nu am reuşit să explic în totalitate cam ce ar vrea să simbolizeze cele două cadouaşe.. Dar dacă mai vrei cuvinte, să-mi ceri. Văd eu cum fac să ţi le dau frumos, fără să mă sperii, fără să mă fâstâcesc.

Te vreau fericită, împlinită pe toate planurile, cu sufletul plin de umbre şi lumini. La mulţi, mulţi ani! Nu irosi nimic.. Te iubesc.

Cu drag,

Flori.

Cât de departe..?

Cât de departe..?

Ce se întâmplă de până şi lucrurile uşoare, parte din cotidian, au devenit aşa grele, de neândeplinit? Ştii cât visam că voi reuşi? Ştii cât îmi doream să pot spune că am făcut, că am fost, că am luat că am realizat, că.. am putut. Un lucru simplu.. Dar cum lucrurile simple sunt cele mai complicate lucruri, povestea nu se vrea scrisă aşa cum eu o vreau povestită.

Măcar un vis să-mi împlinesc şi eu. Să duc fericirea aia până la capăt, ştiu că-mi va ajunge mult, mult timp. Din fericirea aia se va naşte fericire. O voi învăţa să plouă şi.. ce să mai? Aş fi şi eu fericită pe deplin. Aş avea sufletul mulţumit, m-aş sui pe munţi şi aş striga către cer că am reuşit.

Îmi umblă aşa nişte stări prin suflet. Să nu mai zic de voci sau de ţipete..

Aş fugi fără să mă mai uit înapoi, fără ceas, fără haine, doar cu un vis învelit într-o batistă. Să fug cu el în buzunar, într-un loc cald unde aş putea visa la infinit. De aceea, visul trebuie ales cu grijă, cu atenţie la regrete căci mi se scaldă destule prin portul sufletului. Şi aşa aş pleca.. M-aş întoarce, nu suport singurătatea, iar oricât de real şi frumos mi-aş imagina visul, la un moment dat mă voi considera nedemnă pentru el. Căci Flori nu are nimic frumos de dat.. Nu ce-şi doresc ei, în orice caz..

Unsprezece mii de fericiri..

Unsprezece mii de fericiri..

Îmi iau sufletul la plimbare.. Îl duc pe o cărare a unei amintiri prea frumoase. Amintirea celor mai frumoşi ani. Am avut totul. Da, atunci şi acolo. Cine ştia că aveam să-mi doresc atât de mult să retrăiesc acele clipe? Acum, nu pot decât să las dorului să-i fie dor. Să retrăiesc, sub forma amintirii, magia clasei a unsprezecea. Cu toate darurile ei..

A trecut prea repede. Parcă ieri intram pe porţile uriaşe ale liceului aglomerat. Cu un suflet plin de emoţii şi îndoieli, păşeam timidă spre mulţimea zgomotoasă. Cu un fost prieten bun de mână, cu elevii mai mari râzând zgomotos, cu părinţii strâns lipiţi de mine, încercam să-mi imaginez următorii ani. Cine credea că voi ajunge să cerşesc clipe din copilărie, să-mi doresc să intru din nou pe porţile liceului, s-o pot lua de la capăt?

Ani de liceu..

Am zâmbit, am râs, am plâns, am iubit, am cântat, am creat legături frumoase, am chiulit, am luat orice notă, de la unu la zece, am făcut fotografii, am citit, am scris, mi-am creat colţul meu de lume, am dezamăgit, am iertat, am luptat, mi-a fost dor, am greşit, am visat, am îmbrăţişat oameni frumoşi, i-am primit în suflet.. Am ştiut să gust din fericirea fără nume şi s-o alung pe cea care şoptea numele unui om care nu mai are ce să caute în sufletul meu. Am salutat cu o bucurie explozivă toamna, încă de la început, am prelungit melancolia ei prin propria-mi melancolie, am îngheţat sentimente iarna, când nu avem cu cine să număr fulgii de nea, am tânjit după fiecare dar al toamnei, am rugat-o să vină mai repede la mine, am aşteptat cuminte primăvara, am făcut faţă cum am putut nostalgiilor şi dezamăgirilor, am deschis larg ferestrele sufletului pentru a prinde din mireasma primăverii. Am descoperit că şi primăvara e frumoasă şi o bună prietenă, un om drag al sufletului meu. M-am rugat de Mai să mai stea şi să-mi facă un dar.  Iunie mi-a îndeplinit o jumătate de vis, ceea ce nu poate fi mai frumos sau liniştitor. Nu mi s-au stins niciodată toate visurile. Mereu a licărit timid unul, ascuns în adâncul sufletului.

Acum a sosit vremea deciziilor, vremea alegerilor ce ne vor marca viaţa. Nu mai am timp să număr frunzele din parc, să mă mai bucur de toamnă, să-mi mai beau ciocolata caldă la terasa de pe colţ, să mă mai pierd printre zâmbete, să mai pierd seri de toamnă privind cerul.

Şi totul e străin. Nu mai îmi plimb degetele pe balustradă, nu-mi mai târăsc picioarele până la etajul doi, nu-mi mai tocesc coatele pe aceeaşi bancă. Holul meu vesel nu mai este, iar cu acesta nou nu-mi pot face amintiri la fel de frumoase. Mai am eu vreun zâmbet aşa frumos desenat pe bancă? Mai miroase ea a fericire, a emoţie de toamnă? Nu mi-am şters palmele transpirate de emoţie în timpul unui test la care mă pregătisem slab, nu mi-a căzut nicio lacrimă pe ea, nu mi-am sprijinit învinsă capul pe ea. Somnoroasă, dar nu învinsă. Şi nu se mai vede cerul aşa frumos..

Am încheiat un capitol din cartea vieţii. Ştiu însă că voi vorbi şi despre clasa a doisprezecea la fel de frumos. Cine ştie, poate chiar mai frumos. Dar nu cu acelaşi dor.. Clasa a unsprezecea îmi va rămâne tatuată peste suflet. Mai sunt atâtea de făcut, să am ce să-mi amintesc mai târziu, să am unde să-mi port paşii.

Mă întristează gândul că nu mai am aceaşi libertate, nici nu mai am timp să scriu.. Iar acum, după o pauză aşa lungă, nu-mi găsesc cuvintele şi aş vrea să vorbesc aşa frumos de ea, de clasa mea, de clasa a unsprezecea..