Paradox

Paradox

M-am trezit buimacă, mi-am lipit ochii de fereastră şi sufletul mi-a ţipat: „E toamnă!”. E duminică şi plouă mărunt. Şi suntem în plină primăvară.. Dar cerul gri şi mirosul ploii îmi amintesc de zile de octombrie.. de oameni, de toamnă şi de toamnă.

Ploaia era singurul ecou prezent în camera mea. Muzica mă întristează şi mă răscoleşte, aşa că am oprit-o.  Mă apuc însă de scris, să acopăr cumva zgomotele ploii. 

Zilele acestea le-am petrecut departe de mine, de blog şi de ceea ce obişnuiam să scriu. M-am îndepărtat cu bună voinţă, gândindu-mă în continuu. Alerg departe de mine sau, cel puţin, asta-mi pare că fac. Am tot alergat în ultima perioadă..

M-am împrietenit cu o cafea amară, neagră şi tristă. Dar nu mă ascultă şi nu mă înţrlege. Şi eu nu-i povestesc decât ceea ce ştie deja. Mi-e teamă de tot şi mi-e dor de toţi. 

Îmi repet poezia despre primăvară şi-mi feresc privirea de geamul rece. Odată să mă mai lipesc cu sufletul de el, că voi lăsa o dâră îngheţată în urma mea. 

Anunțuri
Ochii.. i-am pierdut

Ochii.. i-am pierdut

E de poveste ce amalgam de sentimente şi emoţii puternice-mi trezise în suflet acea pereche de ochi. Era toamnă târzie şi eu eram plină de fluturi; fluturi speciali, unici, pe care nu i-am mai simţit pentru nimeni, niciodată. Nici fluturii iubirii pentru care aveam să mă destram atât de mult mai târziu, nu au fost atât de frumoşi. N-aş putea descrie în cuvinte..

Ştiu însă că nu-i voi mai vedea vreodată. În nicio mulţime nu vor mai fi acolo.. să-mi dea atâtea şi să nu-mi ia nimic! Îmi rămân imprimaţi pe retină, pentru o infinitate infinită, cu tot ceea ce mi-au dăruit în momente de privit îndelung. Conexiune, căldură, suflet, fluturi, sentimentul liniştii, al timpului oprit în loc.. al regăsirii.

De-mi închid acum ochii, îl văd zâmbind, cu sufletul şi cu privirea. Şi-i simt şi atingerea mâinii. Şi sunt destul de sigură că inima mi-a sărit câteva bătăi. Nu pot să nu mă întreb cum de-am putut să las timpul să şteargă din amintirea lui, cum de l-am lăsat nescris, dar, mai presus de toate, cum de-am putut să spun „Da” altor ochi, aşa goi..

Pentru ochii aceştia, ochii mei nu vor plânge niciodată; nici a teamă, nici a regret, nici a pierdere, nici a vid. Voi zâmbi mereu cu sufletul şi-mi voi închide ochii. Voi zâmbi a fericire. 

La cât de miraculoşi au fost fluturii, îi simt şi acum, după un car de vreme, la fel de vii şi de puternici. Mă gândesc câteodată la un alt moment de regăsire, dar poate e în zadar. Căci genul acesta de fluturi şi ochi îi vezi poate doar o dată în viaţă. Ei rămân poveste şi eu rămân zâmbet. 

De ce?

De ce?

Acum un an viaţa mea se scria altfel. Eu o scriam alftel. Deşi nu ar fi multe diferenţe.. Că am mai crescut, că nu mai scriu aşa haotic, că nu mai am acele stări, că apreciez mai mult ceea ce am, că nu mai plâng aşa mult. Pentru mine sunt puţine şi multe. Apreciez că am reuşit să văd altfel lucrurile, dar parcă voiam mai mult. Vreau o poveste, că nu mai pot s-o scriu pe asta. Am scris-o de prea multe ori. Am promis de prea multe ori că n-o s-o mai scriu..

Dar mă întreb… de ce? De ce am ales eu să nu scriu, să nu-mi amintesc? De ce nu am mers în parc, de ce nu m-am aşezat pe banca aceea, de ce nu am lăsat lacrimile să curgă, de ce mi-am înghiţit plânsul? De ce nu m-am lăsat să mai sufăr odat, să mai trăiesc odată dezamăgirea şi durerea de atunci? De ce nu m-am dus acolo să mă văd, să mă caut?

Nu mi-a fost teamă că nu-mi voi mai reveni. Am străns destulă putere încât să plâng o zi întreagă, iar dimineaţa să afişez cel mai vesel şi fals zâmbet de-al meu. Sunt destul de matură să nu irosesc, să nu pierd şi să nu mă pierd, dar tot nu m-am dus. Nu m-am lăsat să scriu, nici măcar să-mi amintesc că trecuse un an.

Nu găsesc un răspuns logic. Nu găsesc nimic în acţiunile mele, în ceea ce am ales să fac. Ştiu că nu aş fi plecat cu nimic în plus sau în minus de pe banca aceea. Ştiu asta, pentru că am îngheţat de mult timp sentimentele acelea.

Cafea amară

Mi-am ţinut cu greu degetele departe de taste. Inima ţipa ca o nebună la mine să dau glas amintirii, să-l mai scriu odată, să mai scriu o scrisoare, să-i mai spun odată tot. Dar totul s-a terminat.. Că m-a bântuit pe mine amintirea aceea, că am dat sufletul înapoi, asta e altă poveste. Şi nu o mai scriu niciodată.

M-am plimbat singură astăzi. Am fost doar eu, fără mine, fără partea aia pe care am tot vrut s-o smulg din mine. Mi-am purtat dezordonat paşii, călcând printre frunze, unele mai vii.. Nu-mi place singurătatea. Nu mi-a plăcut nici azi. Toată liniştea aia ţipa la mine. Şi amintirile locurilor mă trăgeau de haine, de suflet. Dar.. mi-a plăcut. Poate aveam nevoie de asta. Căci toate sunt ale mele şi trebuie să ştiu să mi le controlez, pentru că nu va mai fi nimeni lângă mine. Trebuie să-mi antrenez sufletul pentru când voi pleca..

Simţeam nevoia să scriu, să mă joc din nou cu, cuvintele. Simţeam nevoia să mă ascult, aşa cum eu însămi m-am învăţat. Pe alte melodii acum, nepătate, cu, cafea rece şi amară, îmi dau o şansă. (Am ezitat în a scrie ultima frază. E de bine?!)

Acum m-am blocat, nu mai ştiu ce să scriu. Parcă mi s-a tăiat tot entuziasmul. Poate că dacă continui dau glas lacrimilor de ieri. Că ieri am mai putut să mă abţin, dar azi nu mai ştiu. Sunt vulnerabilă. Gata, am spus-o. Şi..a avut dreptate.

Altă toamnă, niciun tu

Altă toamnă, niciun tu

Mi se pare mie sau nu mai ştiu să număr? Mă trezesc aşa buimacă, fără a şti nimic. Că e sfârşit de octombrie, că mai e puţin şi mi se duce şi toamna asta, că nu am făcut nimic, că am pierdut două luni în care-mi plănuisem atâtea, că nu am tăiat nicio liniuţă din multele aşezate pe oglindă..

Şi dacă m-ar întreba acum cineva pe stradă ce vârstă am, aş spune fără să gândesc că am şaptesprezece ani..

Mă visez într-o poveste frumoasă, mă visez alături de un personaj frumos, minunat, perfect pentru mine. Mă visez fericită, dar doar mă visez. Nu fac nimic şi-mi zic că nu pot, că aş vrea, că aş încerca. Mereu am urât condiţionalul.. Îmi dăduse mie octombrie un dar de toamnă, de optsprezece ani, dar poate a greşit. Poate nu era darul meu. Poate a vrut să-mi încerce sufletul. Să-mi amintească de ceva..

Uneori uit să-mi amintesc de toamna trecută, de ce am primit atunci, de ce nume avea fericirea mea. Şi e bine pentru că nu vreau să-mi amintesc aşa des. Altfel nu aş mai scrie altceva, aş scrie cu disperare, aşa cum scriam înainte..

Mă privesc, mă analizez câteodată minute în şir, până realizez cât de mult m-am schimbat. Recunosc cu regret că am crescut.. Nu mai sunt aceaşi Flori. Nici pe blog. Cu fiecare articol publicat realizez cât de diferit este faţă de ultimul, cu ce gând l-am scris, cu ce scop am şters sau am adăugat un cuvânt. Gesturile, zâmbetul, acţiunile, speranţele, toate mi se schimbă..

Priveşte cerul..

Priveşte cerul..

Am repetat de atâtea ori cuvintele acestea, că deja au devenit un obicei, parte din cotidian, un lucru important pe care trebuie să-l fac cu mine. Să-l fac să fie bine. Nu de mult, de ceva vreme, mi-am descoperit această latură. Nu ştiu dacă am avut-o de la început sau dacă am creat-o eu pe parcurs. Nu asta contează. Contează că sunt aşa. Deşi de multe ori spun că m-aş vrea altfel..

Îmi place să vorbesc singură. O fac foarte des, ori de câte ori simt nevoia. Nu mai ţin cont de oameni, de oraş, de gânduri. Mă trezesc discutând cu mine în timp ce oamenii trec neobosiţi pe lângă mine, fără a-mi citi cuvintele de pe buze. Abia le aud eu.. Aşa vorbesc cu mine mai mereu, spunându-mi lucruri şi fapte la care doar visez. Aşa mă amestesc printre oameni. Cu gânduri calde pe buze reci.

Îmi fac timp, îmi antrenez corpul pentru frigul prea aspru, doar ca să pot să stau din nou aşa frumos prin părculeţul împodobit de toamnă. Să mai văd oamenii, să încerc să le citesc poveştile din ochii grăbiţi. Să le văd în suflet. Şi cu o doză de egoism, vreau să mă vadă fericită. Poate îşi mai amintesc de mine plângând toamna trecută. Dar şi acum m-aş aşeza undeva şi aş plânge. Nu mi-ar trebui motiv. Am destule lacrimi neplânse prin suflet.

Uneori mă întreb dacă aş rezista unor lovituri cu adevărat grele. Dacă aş fi atât de puternică încât să-mi zic că poate aşa a fost să fie şi să-mi şterg cu forţă sufletească lacrimile. Să merg mai departe. Să-mi urmez drumul în viaţă. Să ştiu, să mă învăţ să zâmbesc din nou. Mă întreb aşa, într-o doară, căci aş cam bănui că sufletul şi-ar face de cap.

Simt că nu-mi voi găsi niciodată pe cineva potrivit pentru mine. Că nu mă va înţelege şi nu-mi va fi nimeni aproape aşa cum îmi doresc. Simt că nu mă mai cunosc, ca mai apoi să mă descriu amănunţit şi să-mi notez pe o hârtie ce aş putea schimba. Simt că mi se scufundă sufletul în superficialitate.. Un suflet frumos într-un ambalaj frumos, asta am căutat.  Am judecat. Poate am şi rănit. Îmi pare rău.

Voi continua să privesc mereu cerul, pentru că este singura modalitate de a-mi ţine capul sus. Şi când îi voi zâmbi, lumea mă va crede fericită. Şi mă întreb acum.. De ce ţin aşa mult să mă vadă lumea fericită?

Istoria se repetă..

Istoria se repetă..

Nu am reuşit niciodată să-i înţeleg pe oamenii care se tem de clovni. Cum să te sperii de ceva care este menit să te facă să zâmbeşti? Dar eu, eu cum m-am putut speria de atâtea ori de fericire? Cum de i-am întors spatele de teamă? M-am temut şi am pierdut. Că am încercat eu să o găsesc mai târziu, asta e altă poveste. Fericirea mi-a fost un clovn bine-mascat, un clovn de care m-am speriat şi am fugit. Cum se ascund sub pat cei care se duc la circ şi dau ochii cu clovnii. Aşa cum nu am reuşit niciodată să mă înţeleg, să mă găsesc, să mă iubesc..

Ce se mai joacă octombrie cu sufletul meu. Ce-l învârte.. Ce este cu coincidenţele acestea? Ce doreşte să-mi demonstreze? Îmi ia sau îmi dă? Să-mi dea un semn, o frunză mai verde sau o ploaie mai zdravănă.. Aş vrea să schimb atâtea la mine. Aş rupe cu mâinile goale părţi din mine, le-aş desprinde cu furie şi le-aş arunca departe. Şi când le-aş căuta mai târziu, m-aş chinui să înţeleg de ce am făcut asta, pentru cine..

Nu mă tem de clovni. Îi ştiu, le văd în suflet dincolo de straturile de machiaj, de zâmbetul larg şi nasul roşu. Clovnii mi se par mai buni ca oameni. Încă de când păşesc pe scenă realizezi că joacă un rol. Că sunt angajaţi să-ţi dea ceva. Oamenii fără măşti mă înspăimântă însă. Să nu ştiu cu ce intenţii îmi umblă prin suflet, să nu ştiu dacă zâmbetul le este desenat sau nu..