Ruine

În goana mea nebună după vise şi fluturi am lăsat realitatea în urmă ș-am pierdut. Şi-mi era sufletul în genunchi şi eu scriam poeme cu un singur cuvânt. Şi eu, şi mai singură.. 

M-am căutat în fiecare om care-a trecut de două ori pragul uşii şi-n fiecare lacrimă scrisă pentru ei. M-am căutat în toate melodiile de atunci, dar nu m-am găsit. Şi-mi repet la nesfârşit înfrângerea, dar n-am lacrimi s-o plâng, n-am cuvinte s-o scriu, nu mai am cum să înving. 

Am greşit prosteşte, iar acum sunt la capătul puterilor. Departe sunt de a putea fi salvată sau de a mă putea vindeca singură. În fond, sunt mai puţin decât o umbră pe perete. Vina-mi aparţine şi mă condamn la o nefericire şi mai mare, căci am crezut prosteşte că legăturile sunt indestructible, că ei nu vor pleca, că el nu mă va uita şi nu va pleca atât de liniştit, că sunt ceva pentru ei. O floare, un fluture, un om, un copil c-un zâmbet sincer. 

Plecarea e scrisă în legile omeneşti? Ca şi uitarea, ar trebui pedepsite grav, condamnate la aceaşi nefericire şi pustietate la care au condamnat. Altfel, nu-i corect. Uite, eu nu mai merg dreaptă pe stradă şi târăsc după mine un suflet mort. Mă târăsc în iadul construit de mine, cu panglici negre la colţuri şi mă chinuiesc să-mi înghet inima. Să nu mai simt.. 

Şi-a rămas din mine doar negru şi tristeţe infinită, doar fata aceea proastă care-a riscat totul intr-un alt octombrie pe care avea să-l plângă mai târziu. Istoria se repetă, iar eu înnebunesc şi mai tare la gândul acesta. Universul mi-e gol şi întunecat, lipsit de orice urmă de stele, doar o pânză neagră ce se destramă odată cu trecerea timpului. Da, se destramă tocmai când trebuie să se unească într-o mare de stele şi de lumină. Se destramă şi se rupe precum firul vieţii mele.

Ai plecat şi m-ai lăsat ruină, nu om. 

Pustiită şi cu inima strangulată-ntr-un dor nebun, m-am aşezat în umbra paşilor tăi ş-am încălcat fiecare promisiune făcută mie şi, implicit, mamei mele. Boala s-a instalat în mine cu fiecare pas pe care l-ai făcut cu scopul de a te rupe de mine, boala ai adus-o tu, iar eu am rămas aceaşi fată proastă care scrie de-o despărţire pe-un blog care nici măcar nu e de hârtie. 


Toţi oamenii sunt trişti

Toţi oamenii sunt trişti

Sunt zile în care oamenii sunt străzi, iar în altele, străzile se străduiesc să fie şi ele oameni. Sunt nopţi în care murim în vis şi nopţi şi zile în care visurile ne mor. Sunt zile, luni, ani.. Noi suntem oameni, străzi, fluturi, cafea, ciocolată, inimi, speranţe şi visuri, emoţii şi trăiri, pierderi şi câştiguri, pierduţi şi câştigaţi..  Şi suntem trişti cu toţii, oameni decepţionaţi în oameni.

Se aude acelaşi ecou. Poate doar intensitatea lui îl deosebeşte de celelalte. Căci sunt oameni şi oameni. Şi sunt atâtea poveşti cu fir încurcat. 

Zilele trecute îmi căutam oameni cărora să le vorbesc cu sufletul din suflet. Căutam ancore. Nici măcar nu am clipit când au venit şi ei, încărcaţi de pachete de teamă şi lacrimi neplânse. Şi ei, ca şi mine, căutau ancore.. suflete. Mă bucur că am fost acolo, chiar dacă eu nu am mai putut să-mi spun pietrele de moară. 

Se spune că atunci când eşti trist, trebuie să priveşti răsăritul. Poate că eu nu pot să fac asta. Pentru că trebuie privit anume, cu sufletul, cu speranţă, cu mulţumire. Sunt sigură că numai cei care nu-l pot privi fizic, aceia îl simt cu adevărat. Mă învinovăţesc, căci ei au mult mai puţin decât mine, dar se bucură şi mulţumesc ca şi când ar avea totul. 

Am încercat să scriu, dar.. n-am putut. Şi cel mai bine scriam când sunt tristă. 

 

Pentru tine, când eşti trist..

Pentru tine, când eşti trist..

Te-ai grăbit să defineşti viaţa; ai tras haotic de firul ei. Gesturile trebuiau să-ţi fie delicate, ţi-ai mişcat inima, ai mutat-o din locul ei şi acum sângerează. Te-ai transformat din nou într-o omidă, dar nici acum nu eşti conştient că nu te poţi metamorfoza de câte ori doreşti. Viaţa n-o deşiri tu, nici eu. Viaţa se deşiră singură. Anii trecuţi, de aceia poţi trage..

Îţi plac poveştile fără sfârşit, căci numai acolo te îngropi în fericire. În epilogul lor îţi înghesui trăirile. Alergi în continuu, să prinzi loc pe, paginile goale, să-ţi aşterni nişte ani şi oameni văzuţi şi atinşi doar în vis. Şi pentru asta, nu este nevoie să închizi ochii. Îţi ajunge o scurtă clipire şi ai sufletul plin de magie. Şi eşti din nou fluture colorat, vesel, prea fericit..

Inima-şi găseşte locul şi fericirea îţi atacă toate colţurile sufletului. 

Dar când şi povestea aceasta îşi găseşte un sfârşit, iar cortina se trânteşte zgomotos, te întorci la firul tău, cel încurcat şi ros la capete. Atunci eşti atât de trist că simţi că-ţi explodează sufletul. Lacrimi nu mai ai, căci le-ai plâns demult. Atunci dor toate. Şi unicul lucru normal din acele momente ar fi să ţipi.

Ţipă, vreau să te aud. Împarte-ţi disperarea. 

 

 

Neparolat: Oameni şi cuvinte

Nu ştiu cum să încep. Caut de minute bune un titlu potrivit, iar acum nu găsesc cuvinte. Nici măcar nu ştiu dacă asta e o scrisoare sau dacă eu sunt destinatarul. Ştiu că azi, acum, am o teribilă nevoie să scriu. Simt că-mi explodează sufletul. Am încercat să fur din frazele ultimului articol, am căutat printre schiţe, dar nimic nu este potrivit. Credeam că nu pot să scriu când sunt fericită. Dar acum, acum de ce nu-mi găsesc cuvintele? Acum când mă înţeapă nişte lacrimi..

Mi-e şi teamă să mai spun că mi-e teamă. Am zis-o de atâtea ori că până şi eu m-am săturat de asta. Dar.. mi-e atât de teamă. Niciodată nu mi-a fost aşa teamă. Mi-e teamă să şi plâng, să nu mă sparg în mii de bucăţele. Înconjurată de singurătate, nu mă voi mai găsi niciodată. Mi-e teamă să plâng. Am făcut-o prea des şi prea mult, iar acum mi-e teamă că nu o să mă mai opresc.Însă, în acelaşi timp, mi-e teamă că dacă ţin totul în mine va fi la fel de rău.  Dar de care teamă mi-e mai teamă? Ca să ştiu ce să fac.

M-am minţit mereu să pot face ce vreau, că ei pot să spună şi să râdă..dar doar m-am minţit. Şi de ce să o mai fac? Mereu mi-a păsat de ceea ce cred oamenii despre mine. Şi am încercat să schimb asta, dar chiar nu pot. E o rădăcină prinsă adânc în suflet, e ceva puternic. E o teamă din copilărie. Aşa mi-a crescut sufletul şi nu pot schimba asta într-un an în care am dat de zeci de ori înapoi. Un an incomplet, de altfel. Am ratat multe, inclusiv pe mine.

Aş mai vrea să mărturisesc ceva, dar nu mă lasă inima. Poate m-aş simţi şi mai rău. Poate aş fi şi mai pustiită. Poate s-ar pierde şi mai mult din mine. Nu ştiu care „mine”. Toate sunt plăsmuite şi nu pot fi nicicând întregi.

 

 

 

 

O toamnă anume

Cine sunt? Sau mai bine, cine cred că sunt? M-am privit cu ochi critic şi am adunat curaj în palme, în privire şi în suflet încât să recunosc că Flori cea reală este o ratată. Nu am cum să stau lângă anumiţi oameni, căci le sunt inferioară. Nici măcar cu sufletul, că trupul.. Am recunoscut de multe ori, dar numai faţă de mine, ascunsă de cuvinte şi amintiri. Dar când realitatea mă izbeşte aşa de tare, iar sufletul se face din ce în ce mai mic, nu mai am cum să mă ascund..

M-am împiedicat de pragul celor optsprezece ani, m-am temut să nu cresc şi am rămas un copil mare ce se vrea mic. Un mare copil penibil. Şi au plecat mulţi. Şi mai pleacă. Tot mic se vrea.. Tot mai fură din comportamentul copiilor. Cu regret realizez că poate nu e bine. Şi cu teamă căci sufletul îmi este umbrit.

Credeam că cred în egalitate, că am principii şi valori mai înalte, dar acum, în crudul moment al clipei mele de sinceritate cu mine, cu voi, mă simt mică.. Mereu am ales a doua opţiune, cea care credeam că mi se potriveşte, chiar dacă sufletul ţipa după prima, chiar dacă visa neîncetat că poate-poate.. va fi.

Şi acum mă tem că e la fel. Poate e stima mea de sine la un nivel inferior sau poate am crescut eu cât să admit că nu sunt destul de bună pentru unii. Pentru cei doriţi de suflet, mai vechi sau mai noi.

Hai să-ţi spun o poveste!

Hai să-ţi spun o poveste!

Într-o zi caldă de toamnă, cu mult, mult timp în urmă, într-o familie alcătuită din şase membrii, se năştea un copil. Un copil aşteptat cu drag, purtat prin multe braţe, mulţi îi mângâiaseră capul prin burtica mamei lui. Copilul a crescut frumos, a primit o educaţie, a acumulat principii şi valori. Şi jucării.. A avut parte de o copilărie frumoasă, de oameni frumoşi, aventuri, amintiri, zâmbete, secrete, magie şi visuri. Avea totul şi nici măcar nu ştia. Acum îl aud cerşind din anii copilăriei, îl aud cum strigă după oamenii frumoşi. Îi cheamă la el. Cu toate vocile şi forţa pe care o are. Cine ştia că peste ani va ajunge să-i cheme cu atâta dor? Că nu vor mai fi aici, ci că se vor chema la infinit..


L-am văzut de atâtea ori! În toate stările lui. Am privit cum luau naştere semnele de suflet, am văzut cum se învecheau, cum îşi câştigau numele de doar de semne de suflet. Nimic mai mult.. Şi la el s-a respectat echilibrul. Şi el a răspuns pentru zâmbete şi râsete. Şi el a plâns. Cât a mai plâns..

Cu umanitatea ştearsă din suflet, oamenii, mai bine zis copiii, îl arătau cu degetul. Râdeau de el. Nu-l judecau, era puţin să spun că-l judecau. Educaţi să facă asta, chinuiau la nesfârşit un suflet ce se visa măreţ, normal.. Ei răspund pentru zidurile atât de înalte construite de copilul din povestea asta, ei sunt responsabili pentru toată teama ce-i înconjoară sufletul, pentru fiecare decizie pe care nu a luat-o, pentru fiecare vis abandonat, pentru toate zilele când a cedat, pentru fiecare doză de curaj, ambiţie şi forţă care-i lipseşte acum. Nu a plecat capul cuvintelor lor, a plecat sufletul. Eu nu-l judec, aşa că v-aş ruga să n-o faceţi nici voi. Şi e puternic, să nu credeţi altceva.

Mai târziu, avea să-şi dea seama că viaţa, familia şi inimile lor nu sunt chiar atât de bune şi frumoase pe cât şi le imagina. A învăţat că se pot ţipa cuvintele, că se pot plânge cu atâta durere lacrimile, că oamenii sunt răi. Tocmai cei pe care-i numea cu drag şi mândrie eroii lui.. Cu paşi înceţi, ar spune unii, a realizat multe pentru speranţele prea mari ale temătorului suflet. Lucruri normale, pe care alţii, copiii fericiţi, le făcuseră de mult, mult timp. Era clipa lui. Era pe val..

A cunoscut umbra morţii, a învăţat să pună cinci tacâmuri la masă. Copilul învăţa că nu poate avea mereu ce-şi doreşte, chiar dacă ghetuţele din vitrină erau aşa frumoase. Chiar dacă trecea de fiecare dată pe acolo, lipindu-şi mânuţele transpirate de geamul rece. Chiar dacă ceilalţi le aveau.. Învăţa că nu se poate. Că poate, aşa a fost să fie.

Da, l-am întrebat dacă e invidios; da, a recunoscut.

Copilul din povestea asta nu e fericit, cred că deja ai văzut asta. Sau ai simţit. De copilul ăsta mi-e milă. Da, mi-e milă şi o spun fără jenă. Am ales să-i scriu povestea. Am pus degetele amorţite de la frigul de septembrie la alergat cu tastele. Să nu aud pe cineva că zice ceva împotriva lui, că vine el, domnule, cu o soluţie. Că doar el e fericit şi ştie ce simte copilul, nu? Când el are tot ce vrea inima. Inima şi sufletul. Şi copilul..

Nu are un drum al lui. Nu are nimic. Nu mai vrea nimic. La ce bun? La ce bun, dacă el nu luptă pentru că nu poate? Pentru că fiecare speranţă îi este smulsă din rădăcină. Se ridică, este împins. Un joc bolnav la care pierde. Pierde, nu câştigă? Pierde, mă auzi? Degeaba scriu, degeaba arăt, degeaba simt, oricum oamenii nu înţeleg şi la fel ca oamenii din povestea asta, judecă. Judecă în timp ce se laudă cu zâmbete pe piept că ei nu judecă, că nu sapă gropi în suflete.

Copilul din povestea asta e trist, copil bolnav şi distrus. Copilul acesta a dezamăgit mult, pe el şi pe alţii, a făcut asta în timp ce se căuta, în timp ce se strecura prin mulţimile de oameni fericiţi. Eu îi urăsc, aş putea spune, pe cei atât de fericiţi că parcă te obligă să fii şi tu aşa. Că dacă la ei e bine, e musai să fie şi la tine. Copilul-erou din povestea pe care o auzi azi nu-i urăşte. S-a obişnuit cu fericirea lor prea sclipitoare, chiar dacă-l doare, chiar dacă s-a imaginat în povestea lor şi nu în mizeria asta.

Copilul şi-a înfrânat multe dorinţe, a înghiţit în sec, şi lacrimi, şi cuvinte. Dar nu văd. Sunt orbi. Nu văd ăştia mai apropiaţi, dar ăia cu sufletul vândut fericirii?

Dacă crezi că vrea bani, haine şi jucării, pleacă. Nu eşti în povestea potrivită. Pleacă şi de pe blogul meu, că nu ai ce căuta aici dacă aşa ţi-e sufletul. Pleacă cu tot cu fericirea şi cuvintele tale. Nu le vrem. Auzi? Nu te vrem. Chiar dacă eu şi copilul căruia nici măcar nu i-am mânzgălit numele nu suntem un „noi”, chiar dacă nu suntem doi copii care vorbesc despre poveştile lor, apoi se adună mereu la vorbe. Nu, asta e prima şi ultima poveste pe care o scriu despre el. Nu e o promisiune. Doar spun şi eu. Poate nu am ales cuvintele potrivite şi povestea e o ciudată încurcătură stângace, dar nu te obligă nimeni s-o citeşti. Recititnd-o, o văd ca pe o apărare, parcă încerc să ţin eu, eu, nu copilul, pe cineva la distanţă. Scuzaţi-mă, eventual. Nu asta este intenţia mea.

L-am numit „Copilul-erou”. Da, da, da! Da, pentru mine e un erou, chiar dacă plânge acum, chiar de nu luptă şi nu e fericit Chiar dacă se plânge. Pentru mine este şi de data asta nu vreau să încerc măcar să-i conving pe alţii că aşa e. Să vadă singuri.

Singur e şi probabil va fi mereu. Cu aşa oameni în jur îl cred şi eu. Fiind mezin al familiei cu cinci membrii, ştie că nu va primi aceaşi dragoste ca mult-iubitul copil. Primul.. Şi acceptă asta. Ştie că boala, slăbiciunea şi dezamăgările aduse familiei au scăzut din grămadă de iubire de lângă poarta sufletului. Ştie că boala lui, mai gravă şi agresivă când era micuţ, i-a ţinut departe. Că el pierdea şi cel mare câştiga. Mereu pierde.. Şi eu nu am terminat povestea..