Altă toamnă, niciun tu

Altă toamnă, niciun tu

Mi se pare mie sau nu mai ştiu să număr? Mă trezesc aşa buimacă, fără a şti nimic. Că e sfârşit de octombrie, că mai e puţin şi mi se duce şi toamna asta, că nu am făcut nimic, că am pierdut două luni în care-mi plănuisem atâtea, că nu am tăiat nicio liniuţă din multele aşezate pe oglindă..

Şi dacă m-ar întreba acum cineva pe stradă ce vârstă am, aş spune fără să gândesc că am şaptesprezece ani..

Mă visez într-o poveste frumoasă, mă visez alături de un personaj frumos, minunat, perfect pentru mine. Mă visez fericită, dar doar mă visez. Nu fac nimic şi-mi zic că nu pot, că aş vrea, că aş încerca. Mereu am urât condiţionalul.. Îmi dăduse mie octombrie un dar de toamnă, de optsprezece ani, dar poate a greşit. Poate nu era darul meu. Poate a vrut să-mi încerce sufletul. Să-mi amintească de ceva..

Uneori uit să-mi amintesc de toamna trecută, de ce am primit atunci, de ce nume avea fericirea mea. Şi e bine pentru că nu vreau să-mi amintesc aşa des. Altfel nu aş mai scrie altceva, aş scrie cu disperare, aşa cum scriam înainte..

Mă privesc, mă analizez câteodată minute în şir, până realizez cât de mult m-am schimbat. Recunosc cu regret că am crescut.. Nu mai sunt aceaşi Flori. Nici pe blog. Cu fiecare articol publicat realizez cât de diferit este faţă de ultimul, cu ce gând l-am scris, cu ce scop am şters sau am adăugat un cuvânt. Gesturile, zâmbetul, acţiunile, speranţele, toate mi se schimbă..

Uit să uit

Uit să uit

Aştept de atâta timp toamna asta că acum nu ştiu ce să fac cu ea. Mi-e sufletul confuz şi obosit. Nu vreau să uit, nu vreau să dau uitării părţi din mine. Vreau doar să pot să-mi pun amintirile în cufere, să le închid şi să le caut rareori. Nu mai vreau să pierd timp balasând un capac ce trebuie închis.

Te-am văzut. Te-am văzut şi sufletul mi-a tresărit. Nu de teamă, nu de dor. Doar aşa, că-ţi erau ochii prea goi. Goi pentru mine. Doar pentru mine.. Mi-am promis că nu-ţi mai scriu nimic, niciodată, că acelea mi-au fost ultimele cuvinte.. Dar nu mă lasă sufletul. Aşa că te adun în articolele mele, îţi mai şoptesc numele câteodată, te mai caut cu privirea..

Mi-am încălzit un zâmbet pe chip, mi-am ridicat capul cu un curaj infinit. Am câştigat şi voiam să vezi asta. Voiam să vezi că nu mai sunt tipa penibilă pe care ai abandonat-o pe banca aceea din parcul atacat de o toamnă târzie. Voiam să vezi chiar dacă tu nu te uitai. Voiam să mă vezi zâmbind căci ultima dată mi-ai râs de lacrimi.

Articolul acesta nu e pentru tine. Niciunul nu este pentru tine. Toate sunt ale mele, pentru mine, pentru suflet, pentru copil, pentru acea Flori uitată pe bancă..

Şi vorbeam de toamnă..

Sunt eu, Flori..

Sunt eu, Flori..

Poate mă ştii, poate m-ai uitat, poate vrei să mă uiţi, poate mă iubeşti, m-ai iubit sau vrei să te ataşezi de mine, poate m-ai cunoscut în toate modurile dezvăluite de sufletul meu sau poate vrei să mă cunoşti. Poate ai uitat o îmbrăţişare în braţele mele, poate ai uitat să mă mai îmbrăţişezi sau poate îţi doreşti să te îmbrăţişez eu, cu forţa sufletului. Forţa unui suflet tânăr..

Şi mi-e aşa un dor..

Şi azi resimt o aşa tristeţe. Ce mă sperie este uşurinţa şi rapiditatea cu care mi s-a strecurat în suflet. Căci acum câteva ore îmi scriam zâmbetul de fericire. Mi-e teamă..  Şi am mai zis că mi-e dor? Deşi nu trebuie, deşi lacrimile trebuiau plânse de mult timp, deşi numele tău e şters din sufletul meu. Dar nu numele tău îmi răvăşeşte sufletul. Nu acum. Nu singur. Are alte pietre acum care-l trag în jos. Da, de ce să mă mint, e şi al tău, care împreună cu celelalte crează o durere comună, fără nume..

Poate e melancolia toamnei şi peste câteva zile îmi voi scrie nu unul , ci zeci de zâmbete de fericire. Scriu azi fără o direcţie anume, fără cuvinte adunate frumos, păstrate în vârful degetelor, scriu ca să alung norul ăsta negru de pe cerul meu. Şi scriu ca să nu uit. Să nu uit ziua asta pe care mi-o doream aşa frumoasă. Mă bucuram, mă băteam cu pumnul în piept în faţa oglinzii că sunt o altă Flori, mai veselă, mai curajoasă, mai încrezătoare, o Flori cu un suflet nou, care nu sperie de nimeni. Dar sunt tot eu. Poate m-am schimbat puţin, poate nu atât cât îmi doream, cât îmi şoptea sufletul, dar simt mirosul de nou ce umblă prin suflet.

Poate nu am reuşit să scriu mai nimic frumos, de înţeles, de ţinut minte, dar eu mi-am îndeplinit scopul. Mi-am eliberat sufletul..

Dragă inimă,

Dragă inimă,

Spune-mi că nu am greşit. Garantează-mi că am luat decizia corectă. Promite-mi că nu voi regreta amarnic această decizie. Fă ceva cu sufletul ăsta, mă doare.

Crede-mă, am vrut să spun „Da!”, am vrut să strig acest cuvânt, să alung îndoielile şi neliniştile, să trăiesc clipa. Ştii, poate mult prea bine, mai bine decât ar trebui, cât de mult mi-am dorit asta. Mi-e atât de teamă. Mi-e teamă de regretele amare. Mi-e teamă pentru că nu ştiu care mă va durea mai mult; regretul unei alegeri necugetate sau al unui vis pe care mi l-am ucis singură. Mi-e teamă de o posibilă respingere, de prejudecăţi, de puterea prea mare de a răni a unui om asupra sufletului meu.

E ironic. E ironic cum visam la asta la început. Visam neîncetat, cu forţa sufletului. Mă durea gândul că visul acesta va muri în mine. Iar acum, acum când mi s-a oferit şansa de a-l ţine în viaţă, dau înapoi, ucigându-l. O piatră grea de rău îmi trage cerul în jos.. Simt, simt cum voi regreta dacă ucid chiar eu un vis care, cu ajutorul a două litere, poate pluti la infinit pe culmile sufletului. O să plâng cu dor..

Mă agăţ de un „dar dacă..?”, creând tot felul de scenarii în suflet. Ce ştiu sigur este că mă poate distruge cu doar câteva cuvinte. Şi atunci îmi va muri sufletul, nu doar un vis. Mă gândesc, îmi fac un plan de salvare. Voi numi regretul acesta o teribilă greşeală a tinereţii.

Am amânat cât am putut de mult. Poate până a fost prea târziu. Mi-e teamă că nici acum nu am dat un răspuns concret, deşi mi-am încheiat socotelile cu sufletul. Faţă de mine am recunoscut, dar nu am pronunţat cuvintele. Nici cu vocea sufletului. Încă mai visez la ce s-ar putea întâmpla dacă spun da..

Povestea unui tu

Povestea unui tu

Dragă Tu,

 Îţi scriu acestă scrisoare cu un dor uriaş în suflet.. Un dor matol de mine.. Pe ritmuri de „All of me”, îmi iau rămas-bun de la tine, de la mine, de la noi. Ţi-am mai scris, îţi aminteşti? Ţi-am scris acum opt luni o primă scrisoare în care-mi exprimam sentimentele pentru tine. Îţi mai aminteşti şi că nu ai dorit să o citeşti? Să-mi citeşti sentimentele? Dar ţi-am scris şi îţi scriu, încălcând încă o promisiune făcută sufletului meu. Sufletul meu, cel de a cărui existenţă te-ai indoit. Dar te iert şi de data aceasta. Nu am nevoie de oameni pentru a-mi confirma existenţa sufletului. Ştiu ce deţin, dar aşa cum am spus, te iert.

 Aş fi regina ipocriţilor dacă aş spune că nu a fost frumos. Deşi pentru tine, probabil nu cântăresc nimic, tu rămâi o amintire pentru mine. O amintire ce ocupă două cufere: unul al amintirilor negre şi pe cel al amintirilor frumoase. Am pus acolo totul. Am împărţit, cât am putut eu de bine, deoarece nu ştiam unde ţi-e locul. Am clasificat fiecare gest, clipă efemeră, fiecare gând, pentru a împăca toate părţile sufletului meu. S-au contrazis prea mult. Dar oricum nu-ţi pasă şi deja te-ai plictisit.

 Totuşi, continui. Regret că am ales să tac. Regret că nu ţi-am urlat în faţă toate cuvintele ce-mi ardeau sufletul. Poate mă bucuram azi de nişte răspunsuri. Sunt întrebări şi îndoieli care mă bântuie şi azi . Răspunsul după care sufletul îmi tânjeşte cel mai mult este misterul zilei, acelei zile. Ziua în care, deşi nevinovată, am cedat şi m-am scuzat (pentru ce?), aşteptându-te la locul nostru. M-ai expediat rapid printr-un sms superficial. Aş vrea să ştiu dacă ai fost în braţele alteia, aşa cum mi s-a spus mai târziu sau dacă ai avut o problemă, aşa cum mi-ai jurat. Te-aş fi ascultat o viaţă întreagă, mi-aş fi irosit lacrimile alături de tine, ţi-aş fi dat din forţa sufletului meu..

 Pe atunci aveam forţa sufletului..Acum nu mai am nimic.

 Îmi pare rău că nu ai ştiut ce să faci cu tot ceea ce ţi-am oferit. Ai primit cea mai frumoasă comoară pe care o poate primi cineva: iubirea necondiţionată. Dar nu ai ştiut să o recunoşti. Să o păstrezi.. Ai aruncat-o şi m-ai aruncat. Te iert şi pentru asta. Te iert pentru că am avut aşteptări prea mari de la sufletul tău sărac. Te iert şi pentru că ai ştiut să mă minţi aşa de bine şi frumos.. Şi poate chiar ai avut dreptate. Poate chiar sunt slabă. Dar nu eşti tu în măsură să-mi reproşezi asta. Mi-ai „urat” nefericire şi probleme familiei mele. Le-ai dorit răul. Şi pentru asta nu te  voi ierta niciodată. Mi-ai demonstrat, nu odată, nu de două, ci de n ori cât de întunecat ţi-e sufletul şi ce caracter egoist ai.

Continui chiar dacă mă doare. Bucură-te că după atâta timp încă mă doare. Îţi amintesc că mi-ai strigat şi mie câteva „urări”. Mi-ai promis că nu voi găsi fericirea, că acel el, creat pentru mine nu va veni. Mi-ai asigurat nefericirea şi durerea. Pentru asta, te iert. Nu ai tu cum să ştii ce-mi rezervă mie viitorul. Nu ai cum să ştii că eu voi fi mult mai fericită decât tine. Şi ştii de ce? Pentru că eu ştiu să iubesc. Te iert pentru fiecare lovitură dată sufletului meu. Mă eliberez de povara iertării, de povara numelui tău pe fundal de bătăi rapide de inimă..

Ţi-aş recunoaşte şi azi parfumul. Chiar şi în cea mai aglomerată mulţime aş şti că eşti acolo. Sufletul meu te-ar simţi. Ochii mei te caută mereu, doar, doar să te mai văd odată. Cândva, oraşul a fost numai al nostru. Dar cel mai frumos lucru posibil este că şi tomnişoara a fost a noastră. Printre frunzele moarte, dar vii, tu aduceai la viaţă cei mai frumoşi fluturi. Primii fluturi.. Îmi amintesc cu un zâmbet şters cum îmi sărutai gâtul cald, parfumat de mireasma toamnei, cum lăsai un mic semn acolo în ciuda protestelor mele. Îmi amintesc cu o durere surdă şi cu un dor scăldat într-o matoleală supremă, cum mi-ai furat primul sărut. Îmi amintesc, involuntar de altfel, cât de bine mi se potrivea capul pe umărul tău, cum îmi mângâiai părul, cum îmi sărutai fin obrăjorii… cum fiecare moment devenea o frumoasă amintire. Îţi aminteşti de ziua când te-am sunat disperată, plângând? Te speriaseşi. Mi-am vărsat toată furia provocată de  doamna de la salon ce mi-a mutilat podoaba capilară. M-am liniştit după ce m-ai asigurat că sunt la fel de frumoasă.

 Îmi aduc aminte şi de clipele în care-mi strigai ce copil sunt. Îţi exprimai mereu dezacordul în privinţa comportamentului meu infantil. De ce ai încercat să mă schimbi? Aşa cum eram, un copil, o persoană imatură cu zâmbete şi visuri mari, te iubeam. Te iubeam cu forţa sufletului.. Mai ştii? Ploaia cădea grea peste noi, îţi răcea buzele, îţi răpea jignirile şi-mi ascundea lacrimile. Ploaia liniştită de octombrie ţi-a splălat paşii noroioşi după ce mi-ai întors spatele, dar nu ţi-a spălat paşii din sufletul meu. Şi azi urmele tale zac pe podeaua amintirilor. În mine se mai vorbeşte şi azi despre tine.

 Mi-e dor de mine cea care eram cu tine. Nu ai observat niciodată cât de mare şi senin îmi era zâmbetul când mă ţineai de mână, când mă încălzeam în braţele tale? Îmi contabilizez amintirile acum că le-am scos din cufere. Ai idee cât de tare a scârţâit capacul? Ai idee cât de tare m-a ars mâna când le-am scos din întunericul de acolo?

Într-o zi, pe banca noastră rece, la locul nostru, privind cerul, mi-ai luat mâna şi mi-ai aşezat-o pe inima ta. Mi-ai şoptit, privindu-mă în ochi, că bate numai pentru mine. Mult timp a alergat sufletul meu ca un nebun pe ale sale câmpii înflorate. L-ai avut în întregime, l-ai avut chiar în palma ta. Tu mi-ai dat bătăi de inimi, iar eu ţi-am dat un suflet. Eu le-am păstrat într-un borcan, dar tu nu ai îngheţat momentul, tu ai aruncat sufletul. Mai sunt îngeraşul tău? Mai sunt buzele mele cele mai dulci? Mai sunt mai frumoasă decât Luna?

 Ai idee de câte ori am vrut să-ţi urlu cât de mult te iubesc? Ai idee cât de mult timp am reuşit să păstrez vii florile de la tine? Chiar după ce ai plecat, după ce totul s-a încheiat, tot mă duceam să le mângâi, să le miros, să le sărut. Chiar după ce tu ţi-a găsit fericirea în alte braţe, continuam să vărs lacrimi când o petală se desprindea de celelalte, căzând învinsă pe gresia rece. Ai idee cât de mult m-a durut? Ai idee cu câtă furie şi durere le-am distrus în momentul în care am aflat adevărata ta faţă?

Poţi aplauda acum. Vin momente interesante.

Am decăzut cum nu credeam vreodată. Chiar şi astăzi, copacul, banca, florile, locul, îmi provoacă lacrimi neplânse când mai trec pe acolo. Acolo unde m-ai lăsat. Nu te-a durut inima să mă laşi singură cu cerul acela de iarnă mohorât? Îmi era atât de frig! Trecătorii mă priveau cu emoţie, cu amuzament, teamă, durere, dor, alţii mă judecau, iar alţii căutau să mă înţeleagă. Mă priveau cum îţi chemam paşii înapoi. Îmi auzeau lacrimile când se spărgeau violent de sol. Tu de ce nu le-ai auzit? Fiecare lacrimă m-a durut îngrozitor. Mi-am purtat dezordonat durerea. Mă cufundasem în mii de stări. Şi niciuna potrivită. Te voiam înapoi. Îţi aminteşti cum ai trecut a doua zi pe lângă mine? Te-ai comportat tare ciudat, ca şi când nu m-ai fi cunoscut nicicând. Niciun zâmbet, nicio privire. Niciun amărât de „Hei!”, aşa cum obişnuiai să-mi spui. Am alergat să pătez alt loc cu lacrimile mele, dar nu-ţi pasă. Mi-ai fi spus ceva când mi-ai văzut ochii umflaţi şi roşii de la plâns şi cearcănele violet. Nu ne numim străini cu amintiri comune pentru că doar eu am bunul-simţ şi forţa pentru a recunoaşte mica noastră infinitate.

Te-am urmărit cu privirea prin toate colţurile oraşului. Apropo, te-am văzut acum o lună cum consolai o fată. Îi ştergeai tandru lacrimile şi-i răpeai suspinele. Chiar şi atunci, după un car de vreme, inima mea parcă s-a oprit. Îmi abţineam cu greu lacrimile când am trecut prin faţa voastră. Mi-am obligat picioarele să înainteze în timp ce-mi înghiţeam lacrimile. Mie de ce nu mi-ai şters lacrimile? Pe mine de ce nu m-ai îmbrăţişat aşa de strâns când sufletul îmi sângera? Îţi alimentez satisfacţia de a mă vedea învinsă, şi-ţi mărturisesc că şi azi, după atâta timp, lacrimile mele poartă numele tău. Îţi scriu azi, acum, cu lacrimi în ochi şi cu un suflet gol.

După ce mi-ai călcat sufletul în picioare, pe toate laturile sale, am luat-o pe alte drumuri. Drumuri greşite, al căror pietriş nu credeam că-l pot testa vreodată. M-am răzbunat pe tine, pe mine, pe neputinţa şi pe ghinionul meu.

Dragă tu, îţi mai alimentez satisfacţia şi-ţi mărturisesc că  ajunsesem atunci să-mi blestem sufletul, clipele, minutele, zilele, săptămânile.. Te-am urât cu toată ura de care am fost capabilă. Dar nu te îngrijora, azi ura mea se canalizează către altcineva.

Îmi pare rău că nu am realizat de la bun început cât de gol ţi-e sufletul. De ce nu ţi-am simţit sărăcia sufletescă când te-am strâns în braţe? Iar tu, tu de ce nu ai adulmecat parfumul copilăriei în părul meu? De nu m-ai scutit de tone de suferinţă, dacă tot aveai de gând să mă părăseşti aşa? De ce mi-ai amăgit sufletul? Hoţ nenorocit de sentimente. Cine îţi încălzea patul în timp ce-mi înşelai sufletul cu mesaje false? „Sunt la duş…”, ” A venit mama la mine”,  „Am adormit”.  Cine m-a înlocuit în acele momente? De ce nu mi-ai spus? Măcar de-aş şti dacă relaţia asta nu a fost altceva decât o glumă. Măcar de-aş şti rolul cărui animal de la circ l-am jucat.

Nu te iert că m-ai înşelat. Nu te iert niciodată pentru că mi-ai instalat o aşa îndoială în suflet.

 Spre deosebire de tine, eu îţi urez fericire. Toate tipurile de fericire. Dar vezi, să fie atât cât meriţi. Nici mai mult, nici mai puţin. Îmi pare rău că am crezut în tine, că am crezut că poţi mai mult. Îţi mulţumesc pentru cea mai frumoasă toamnă, chiar dacă am plătit prea scump pentru ea.

 Cu tupeul celor şaptesprezece ani, îţi doresc să realizezi într-o zi cât de mult te-am iubit. Vreau să realizezi că în braţele mele puteai găsi fericirea supremă. Fereşte-te de ziua în care-mi vei duce dorul. Tu nu ai putea suferi ca mine.

 Cu „My immortal” în surdină închei şi acest capitol din viaţa mea.  1788 de cuvinte, patru foi mânzgălite faţă-verso şi o rezervă consumată. Atât am mai avut să-ţi dau.

P.S: Azi era ziua noastră.

~ Flori R.