Ecouri de piatră

Ecouri de piatră

În antiteză cu fericirea de ieri, azi resimt o uşoară melancolie peste suflet. Aş minţi dac-aş spune că sunt tristă. Umerii mi-i apasă alegerile pe care trebuie să le iau în legătură cu viitorul meu. Încă n-am plecat, dar mi-e dor. Teama de a nu face vreo greşeală, de a dezamăgi pe cineva, inclusiv pe mine, capătă proporţii uriaşe. Dar asta nu este tot..

Am preluat mereu, puţin câte puţin, din stările oamenilor, mai ales cei care-mi sunt dragi. Mă doare gândul că nu i-am putut ajuta aşa cum mi-am imaginat. Degeaba am plâns odată cu ei, dacă nu i-am vindecat, dacă nu le-am dat puţină forţă sufletească. Contrar a ceea ce spun ei, mă simt neputincioasă.

Cu sufletul plin de ecoul mărturisilor mele, privesc retragerea uşoară a soarelui. Mă voi opri din scris în clipa în care el va ajunge jos, departe de gândurile mele. De ce simt că se scurge toată viaţa din el, lăsând o dâră roşiatică pe geamul meu? 

Mai am câteva secunde, dar le pot numi cu uşurinţă infinit. 

În scurtul timp pe care-l mai am, aş vrea să spun că indiferent cât de ignorat a fost ţipătul nostru cândva, într-un anumit moment va fi sunat drept cel mai puternic ecou. Şi un ecou aşa puternic nu s-a putut întoarce în trei secunde.. Aş mai zice ceva, dar mi-a expirat timpul. Totuşi, ecoul ţipetelor mele a răsunat puternic. N-am exagerat când am numit puţinele secunde un infinit.. 

Pentru tine, când eşti trist..

Pentru tine, când eşti trist..

Te-ai grăbit să defineşti viaţa; ai tras haotic de firul ei. Gesturile trebuiau să-ţi fie delicate, ţi-ai mişcat inima, ai mutat-o din locul ei şi acum sângerează. Te-ai transformat din nou într-o omidă, dar nici acum nu eşti conştient că nu te poţi metamorfoza de câte ori doreşti. Viaţa n-o deşiri tu, nici eu. Viaţa se deşiră singură. Anii trecuţi, de aceia poţi trage..

Îţi plac poveştile fără sfârşit, căci numai acolo te îngropi în fericire. În epilogul lor îţi înghesui trăirile. Alergi în continuu, să prinzi loc pe, paginile goale, să-ţi aşterni nişte ani şi oameni văzuţi şi atinşi doar în vis. Şi pentru asta, nu este nevoie să închizi ochii. Îţi ajunge o scurtă clipire şi ai sufletul plin de magie. Şi eşti din nou fluture colorat, vesel, prea fericit..

Inima-şi găseşte locul şi fericirea îţi atacă toate colţurile sufletului. 

Dar când şi povestea aceasta îşi găseşte un sfârşit, iar cortina se trânteşte zgomotos, te întorci la firul tău, cel încurcat şi ros la capete. Atunci eşti atât de trist că simţi că-ţi explodează sufletul. Lacrimi nu mai ai, căci le-ai plâns demult. Atunci dor toate. Şi unicul lucru normal din acele momente ar fi să ţipi.

Ţipă, vreau să te aud. Împarte-ţi disperarea. 

 

 

Când mor visurile..

Când mor visurile..

De viaţă mă tem mai mult decât de moarte, căci în sufletul şi mintea mea, viaţa este o continuare a morţii. Fiecare zi de ieri moare şi oricât de mult m-aş încăpăţâna eu s-o retrăiesc, mă izbesc de realitate. Nu mai are farmec, nu mai are nimic. Bănuiesc că nu aş putea fi niciodată fluture..

Teama de mâine mă loveşte mai tare decât teama de azi. 

Făcusem un cuib de visuri, l-am ascuns în inimă, protejat de bătăi aritmice. L-am visat de sute de ori înainte de a-l putea simţi în partea stângă a pieptului, printre vene şi artere. Un gol răsună în piept.. Visurile astea nu le-am ucis eu. 

N-au murit de foame sau de sete, nu le-a lipsit absolut nimic. Nu au murit de frig, am avut grijă să le fie o toamnă caldă în cuibul de pene şi de flori, mirosind a fluturi şi a primăvară. Nu a ucis nimeni visurile şi, totuşi, au murit. Dar cum?!

În faţa realităţii, uşa de care le ţineam departe, le-a izbit adevărul. Au păşit timide, mânate de, dorinţa cunoaşterii şi.. n-au mai ieşit. Mă gândeam că aşa o să fie, dar naiv copil, am crezut că va fi bine. De data asta ştiu că m-am măsurat greşit cu visul şi am ieşit învinsă.

Am rămas goală în faţa vieţii. Şi nicio duminică nu-mi poate întoarce în sus colţurile sufletului. S-au tras draperiile, s-a stins cerul.. Se dărâmă.

Astăzi vorbeşte viaţa

Astăzi vorbeşte viaţa

Şi moartea respiră în spatele ei. Se unesc, aşa cum s-au găsit, paralele, neîntâlnite, reci, şi formează o durere comună, fără nume. Şi limba lor nu o vor înţelege mulţi, doar aceia care au suferit prea mult. Nu ai vrea să fii lovit de armele morţii, ştiind cât de dură va fi viaţa cu cei pe care moartea i-a ocolit. Oameni dragi, lăsaţi în urmă, parcă parte dintr-un plan parşiv. 

Poţi  să fii viu, dar cu sufletul mort, dar nu poţi fi viu când inima şi-a anunţat ultima bătaie. 

Cred că moartea şi viaţa sunt ca soarele şi luna. Şi mă gândesc câteodată cum ar fi dacă viaţa s-ar putea îndrăgosti de moarte. Şi dacă ar fi aşa, tare aş fi curioasă de reacţia celei din urmă. Ar ucide-o şi pe ea pentru a-şi îndeplini misiunea? Dacă eu aş ruga moartea îndrăgostită să ia capul vieţii, ar ezita? 

Rămân zile şi momente. Şi nume pe cruci. Poate că legendele noastre nu sunt căutate unde trebuie. Ele nu s-au îngropat singure. Dar eu m-am îngropat în articolul acesta, neputând să eliberez teama sufletului. Eu am pierdut, într-un fel, jocul. Pe cerul sufletului meu, este scris cu litere îngroşate „Joc terminat.”

 

Umbre şi ceaţă

Umbre şi ceaţă

Suntem liberi să ştim că nimic nu ne aparţine şi că tot ce va rămâne după noi e-un nume pe o cruce. Tot ce ne-am dorit, tot ce-am fost, tot ce-am trăit va fi acoperit de straturi de pământ. Şi atunci nu ne vom mai putea întreba dacă am făcut bine, dacă am trăit suficient, dacă am ascultat toate şoaptele sufletului. Atunci viaţa va părea cea mai dulce bomboană. Dar nu o vom mai putea gusta. Ne vom îneca cu amărăciunea ultimei, îngropată odată cu noi. 

Am irosit secunde să numărăm nişte lacrimi atât de plânse! Am cheltuit atât de mult timp să ne gândim la ce va fi mâine, că am ratat fiecare azi. Incompleţi, singuratici, temători, inconştienţi ne trăgeam măşti peste chipuri. Şi nu puteam face asta fără a lăsa sufletul neafectat. În noi se rupeau toate.

În goana după bani, după popularitate, dragoste şi avuţie am îngropat legende. Am îngropat suflete sub pământ uscat. Ne-am vândut. Oamenii şi-au pus singuri etichete. 

Şi atunci ştii că nu mai şti nimic. Într-o lume privită ca o scenă uriaşă în care toţi joacă un rol, nu există cortină comună. Acolo, la finalul spectacolului nu se va trage cortina. Niciodată. Va veni altcineva, va juca un alt rol, se va plăsmui o altă realitate. Cortina se trage însă în sufletul celui care părăseşte scena. La finalul actului său, îşi face loc către casă. De acolo, încet-încet, cade o cortină atât de grea că se aude de la două străzi distanţă. Dar oamenii nu aud astflel de sunete. Sau nu ştiu să le recunoască. Cert este că dincolo de acea cortină, se joacă adevăratul spectacol. 

 

 

 

 

Firul vieţii

Mă avântasem să definesc viaţa şi am rămas cu nişte cuvinte, momente şi stări ce-mi sunt prinse şi acum de suflet, înfăşurate chiar şi pe braţe. Poate viaţa nu are definiţie. Viaţa mea nu are definiţie şi într-o oarecare măsură, sunt extrem de fericită pentru asta.

M-am agăţat de oameni. Mi-am prins bucăţi din suflet de inimile lor. Am avut grijă să greşesc (oarecum) şi să-i numesc în atât de multe feluri. 

Oamenii schimbă oameni.

Nu ne putem face pansamente din oameni, chiar dacă se aşează destul de bine peste rană. Indiferent de cum este sufletul lor, în al nostru trebuie să existe măcar gândul că pansamentul se poate dezlipi violent de pe rană, chiar înainte de a se vindeca, provocând o rană mult mai adâncă.

În serii de momente unice, ne-am numărat viaţa. Vremuri, anotimpuri, zăpezi, frunze şi culori, cer şi soare, flori..

Nu suntem copaci, păsări sau pansamente. Suntem oameni, oameni simpli, cu suflet şi un singur fir al vieţii, ascuns într-un ghem măricel, protejat de coaste.

 

Momente de sinceritate

Nu ştiu dacă am reuşit să explic, să arăt, să rup măcar puţin din ceea ce se petrece între pereţii de săpun. De eliberare nu am avut parte; dimpotrivă, o vină mă apasă pe suflet. De ceva vreme parcă nu mai sunt eu. Mă tem că mi s-au agăţat sfori de suflet, iar acum sunt o penibilă păpuşă cu sfori într-o bulă ce nu mai rezistă.

Mi-am gândit viaţa, mi-am regândit visurile şi gândurile. În nopţi cu zăpadă la geam.. Şi am aflat câte ceva despre mine. Nu m-am pierdut, dar nici nu m-am găsit. 

Îmi ziceam că încă mai am lacrimi neplânse prin suflet. M-am aşezat cuminte, m-am luat de mână cu sufletul şi le-am plâns amândoi. Le-am mai plâns încă o dată, căci tot le mai simţeam acolo. Apoi am adunat altele şi tot aşa. Azi nu mai am. Îi căutam mâna sufletului în întuneric, ne-am găsit, ne-am aşezat şi am aşteptat. Nu a căzut nici măcar una, deşi le simţeam. Erau fierbinţi şi reci. În acelaşi timp.

Le-am irosit prosteşte, iar acum tânjesc după acea linişte.