Respiră-mă

Respiră-mă

Împărţeam acelaşi aer, dar numai al meu era plin de fluturi şi de fiori, un întreg amalgam de sentimente. Îl voiam în pieptul lui, îmi imaginam cât de bine şi frumos s-ar topi în plămânii săi. Ca un fulg de nea.. unul pe care l-aş fi sărutat înainte. Şi gândul că, poate-poate s-ar rătăci până la inimă.. Atunci, inimile noastre ar fi bătut în acelaşi ritm, pe aceiaşi fluturi.

Nu-i auzeam respiraţia, era prea departe, dar o puteam simţi. Nu eram eu fluture, dar îmi doream să zbor până la el, să mă amestec printre oxigen şi să fiu inspirată.

Mă trezeam din visare, speriată că mi se vor frânge aripile false. Apoi, mă imaginam din nou. Fragilă frumuseţe pictată, îmi doream să fiu respirată, nu trasă-n piept. Mă întrebam dacă-mi poate auzi inima strigându-i numele.

Aş fi alergat într-acolo, rupând infinităţile infinite ce m-au impiedicat de atâtea ori, construite parcă împotriva mea.

Mi-era dor de ceva ce nu trăisem niciodată.

Anunțuri
Când mor visurile..

Când mor visurile..

De viaţă mă tem mai mult decât de moarte, căci în sufletul şi mintea mea, viaţa este o continuare a morţii. Fiecare zi de ieri moare şi oricât de mult m-aş încăpăţâna eu s-o retrăiesc, mă izbesc de realitate. Nu mai are farmec, nu mai are nimic. Bănuiesc că nu aş putea fi niciodată fluture..

Teama de mâine mă loveşte mai tare decât teama de azi. 

Făcusem un cuib de visuri, l-am ascuns în inimă, protejat de bătăi aritmice. L-am visat de sute de ori înainte de a-l putea simţi în partea stângă a pieptului, printre vene şi artere. Un gol răsună în piept.. Visurile astea nu le-am ucis eu. 

N-au murit de foame sau de sete, nu le-a lipsit absolut nimic. Nu au murit de frig, am avut grijă să le fie o toamnă caldă în cuibul de pene şi de flori, mirosind a fluturi şi a primăvară. Nu a ucis nimeni visurile şi, totuşi, au murit. Dar cum?!

În faţa realităţii, uşa de care le ţineam departe, le-a izbit adevărul. Au păşit timide, mânate de, dorinţa cunoaşterii şi.. n-au mai ieşit. Mă gândeam că aşa o să fie, dar naiv copil, am crezut că va fi bine. De data asta ştiu că m-am măsurat greşit cu visul şi am ieşit învinsă.

Am rămas goală în faţa vieţii. Şi nicio duminică nu-mi poate întoarce în sus colţurile sufletului. S-au tras draperiile, s-a stins cerul.. Se dărâmă.

Un călător grăbit

Un călător grăbit

Acum un an viaţa mea se scria altfel. În urmă cu mai bine de trei sute de zile îmi purtam paşii spre un drum nou pe care-l urmez azi cu sfinţenie. Astăzi este singura zi în care nu mă supăr sau nu mă tem de timp. Astăzi sunt doar eu, aşa cum m-am cunoscut aici.

Mi-am creat case din cuvinte, locuri de suflet, emoţii, momente, visuri, vieţi. Am întors un suflet pe toate părţile, cunoscând şi cunoscându-mă, puţin câte puţin. 

Pot spune cu zâmbet de suflet că am găsit aici o fericire la care nu m-am gândit niciodată. Aici, în locul unde am zâmbit cu adevărat şi nu m-am temut să aştern bucăţi din mine; pe nişte pereţi construiţi tot de mine. Îmi tresare sufletul de fiecare dată când îmi reamintesc că tot ce se află aici este construit de mine. 

Treizeci de zile m-am chinuit să dărâm tot. Reîntâlnindu-mă însă cu lumea gri din exterior, mi-am dat seama că locul meu este aici, scriind cu fir de suflet, de fericire, de emoţie, de lacrimă şi de zâmbet, cu fir de viaţă, de copil visător. Luna aceea în care renunţasem la tot a marcat atât de frumos şi profund scrisul în suflet!

Sunt şi voi rămâne mereu nişte scris, mă voi defini mereu prin cuvinte şi voi visa atât de mult încât nicio realitate nu mă va putea trezi. 

 

Suflet de copil

Suflet de copil

Unicul cer de vanilie pe care am crezut că-l deţin a fost privit în urmă cu un deceniu. Poate chiar mai mult. Dar şi el era a plăsmuire a imaginaţiei mele colorate. L-am numit acum cer de vanilie doar pentru că eram atât de ferită de tot ceea ce se derula în jurul meu. Eram doar eu, într-o lume de zahăr, copil naiv, crezând că lumea e făcută din turtă dulce şi că lacrimi în ochi nu are nimeni. Eram conştientă de moarte, de boli, de durere, dar nu realizam că ele se pot întâmpla cu adevărat. 

Nu dau vina pe ani, pe părinţi sau pe lume. Dau vina pe mine. Mă blamez încă o dată, căci şi când am crescut nu mi-am îndepărtat voalul subţire de pe suflet. Poate şi atunci eram izolată într-o bulă de săpun, dar nu mi-am dat seama sau nu am vrut să recunosc. 

Am vrut atât de mult să trăiesc într-o lume perfectă, că nu mi-am dat seama cât de greu îmi va fi când mă voi izbi de realitate. 

Pe lângă minunatele clipe şi momente de zâmbete infinite, refuzul meu de a mă elibera de pereţii de săpun mi-a demolat lumi şi ziduri, porturi şi un suflet. Şi azi îmi fabric la nesfârşit bule în care să mă izolez. Laşă, fugind de lume şi de mine. Poate că nu mă mai pot numi copil când am spus de fiecare dată un nu speriat, dar nici adult. Adult nu sunt nici acum.

 

 

Zgomote

M-am desprins cu greu din îmbrăţişarea strânsă din vis.. Cu greu greu şi ochi înlăcrimaţi. Sorbind cu zgomot din cafeaua prea fierbinte, îmi dau seama că poate nu m-am desprins de tot. Cum sufletul meu era lipit de sufletul din vis, în momentul separării, al trezirii, trebuia să aud ceva, să simt ceva, să rămân acum cu sufletul jupuit la un colţ. 

Mă tot bântuie nişte  coşmaruri. În fiecare noapte din săptămâna trecută am avut câte un coşmar, m-am trezit cu lacrimi pe pernă şi în palme. Şi când credeam că am scăpat, mă trezesc confuză, amintindu-mi prin ce braţe m-a purtat subconştientul meu. Asta nu poate fi real. Sau asta se întâmplă celor ce nu încetează să viseze? Dar eu visez cu ochii deschişi..

Ce e noaptea când te trezeşti speriat, lovit de o sete înfernală şi de o teribilă nevoie de bine, de prea bine? Ce e noaptea când te temi de umbra ta de pe perete? Ce e noaptea când nu şti cât este ceasul şi cauţi lumina lunii? Ce e noaptea când eşti singur şi nu poţi să dormi? Ce e noaptea când visezi? Dar când nu o faci? 

Ce e noaptea pentru un copil mare, plin de teamă?

Poate ar trebui să mă opresc aici. Am multe lucruri de făcut cu mine, iar acesta nu era pe listă. Mă deranjează zgomotul tastelor, al buzelor mele pe marginea cănii, al inimii ce bate mult prea tare, al sufletului ce strigă fără încetare..

 

 

 

 

Familia Michiduţ

Familia Michiduţ

Am numit părculeţul, mai exact locul din faţa primăriei, drept locul meu de suflet. Din toate locurile din oraş, de el îmi va fi cel mai dor. O bună parte din sufletul meu va zace în continuare pe băncile frumoase, calde de amintiri. Şi pe jos.. În câte stări s-au împiedicat paşii mei..

Am scris multe poveşti, unele publicate, altele nu, unele mai apreciate decât altele. În fiecare cuvânt de-al meu a fost ceva, o magie, o stare preluată de acolo. Mi-a fost inspiraţie, motivaţie, lacrimă şi zâmbet, mi-a fost râs şi plâns. Mi-a fost  mereu tot şi niciodată nimic.

Atâtea visuri şi secunde pe bănci, atâtea amintiri, atâţia oameni frumoşi.. şi porumbei. Mă simţeam vinovată să mă duc la ei fără o pungă de seminţe, aşa cum i-am obişnuit. Şi ei mă întâmpinau veseli, ca întotdeauna.

Mi-au fost martori când am scris povestea necunoscută,  mi-au răspuns când îi chemam, mereu îmi dădeau o stare.. de liberate. Căci oricât de legaţi erau de locul acela, îşi puteau întinde oricând aripile spre alte orizonturi, spre alţi oameni, spre alte copile. Aşa mi-am zis că o să fac şi eu, într-o bună zi. O să plec fără să mă uit înapoi. O să plec spre fericire. Poate-mi va arunca cineva, în alt loc, pumni de fericire, poate mă vor chema, poate mă vor îmbrăţişa în continuu.

Mi-am promis odată că le voi scrie şi lor o poveste, că mi-i voi aminti la fel de frumos. Mi-am spus odată că sunt mai frumoşi decât oamenii. Când eram mai mică şi vedeam cum oamenii alegeau să se gândească câte puţin şi la celelalte vieţuitoare din jurul lor, îmi spuneam că aşa o să fac şi eu. Găseam o aşa fericire în a împărţi mâncarea şi timpul cu , cei care nu cuvântă.. Poate cineva ar contesta asta, poate ar spune că e un gest al oamenilor singuri şi trşti..

Dar nu este aşa..

Am ales să numesc familia asta o familie chiar dacă s-ar putea să mă înşel, chiar dacă ei nu sunt o familie. Numele l-am dat  aşa.. dintr-o pură întâmplare. Voiam să memorez acele momente mai bine. Să am cum să-mi numesc acea fericire. Să am cum să-i strig cu sufletul.. Să am acum un titlu la povestea mea. Să plec cu un alt capitol în cartea mea.

O să-mi fac timp să mă mai duc la ei. Măcar să-i mai văd odată cum păşesc temători să ia seminţele care le plac atât de mult. Îmi place asta la ei. Îmi place că sunt aşa timizi, temători, îmi place cum îmi zâmbesc. Le ador privirea şi zgomotul paşilor.

 

Pasiunea pentru două roţi

Pasiunea pentru două roţi

Printre rânduri, gânduri şi cuvinte.. Aşa mai descopăr un om. Cu permisiunea lui şi cu forţa sufletului meu, am ridicat încetişor casca motociclistului pentru a cunoaşte,  puţin câte puţin, omul din  spatele ei sau mai bine zis, copilul. Un copil mare..

Privindu-l din exterior, mă aşteptam să întâlnesc tone de aroganţă, de încredere exagerată, de lipsă de comunicare cu oamenii simpli. M-am lăsat condusă de aparenţe, aproape judecându-l după propriile prejudecăţi. Am descoperit însă o frumoasă simplitate şi amabilitate, principii şi valori bine bazate, zâmbete în cuvinte, sinceritate.. A renunţat la casca ce i-a îngreunat paşii spre înţelegere. Şi aşa am văzut părţi din el, din om, din copil.. Aşa am înţeles. Aşa m-am oprit din mersul meu cu paşi greoi, m-am oprit şi am ascultat. Cu prejudecăţile lăsate afară, lângă uşă..

Ştiţi câţi sceptici sunt printre noi? Şi temători? Ştiţi câţi îi condamnă, îi judecă pe cei care au pasiunea aceasta? Ştiţi câţi se bat cu pumnul în piept că motocicliştii nu mor acasă, că nu mor când le-a sunat ceasul? Da, poate au dreptate, dar ce ştiu ei? Unde mai e adrenalina, curajul, forţa sufletului, a vântului, a cerului? E fericirea lor. E ceea ce şi-au construit în timp. E un vis împlinit. Visul lor. Şi nimic nu-i poate opri. Ce poate fi mai frumos?!

Aş putea spune azi, cu mâna pe inimă, că fiecare dintre noi are câte ceva de învăţat de la fiecare motociclist. Ei trăiesc cu adevărat clipa, ei au uitat de teamă, de regrete, ei luptă cu adevărat. Şi indiferent de cum se va încheia povestea aceasta, ei vor avea un infinit zâmbet pe buze, în suflet şi în inimă. Merită apreciaţi, nu criticaţi. Merită ascultaţi cu sufletul. Şi ei vorbesc aşa frumos cu vocea sufletului!

Îi mulţumesc azi, cu această ocazie. Îi mulţumesc pentru tot, pentru visuri, pentru saluturi, pentru zâmbete, pentru cuvinte, pentru fiecare răspuns la fiecare întrebare adresată. L-am întrebat despre visuri, despre temeri, despre trăiri.. Mi-a răspuns frumos, cu vocea pasiunii.

Am înţeles că fiecare om are o carte. O carte goală. Asta i se dă din primele clipe când deschide ochii. O carte şi nişte culori. Încă de pe atunci începe să scrie în ea, să coloreze, că viseze cu paginile. Şi aşa va fi viaţa lui, a noastră, a mea, cu acea carte ascunsă după poarta sufletului. Cartea lui e plină de trăiri şi aventuri şoptite, de adrenalină, de curaj; cartea lui merită citită, apoi recitită şi păstrată pe cerul sufletului. A scris cu cele mai simple culori. A scris cum a ştiut. Ghidat de forţa sufletului..

Iniţial, am vrut să-i iau un interviu. Am reuşit cumva să leg cuvintele, dar întrebările erau stângace, prea grăbite. Nu le pusesem eu bine şi nu arătam în totalitate ce a făcut pasiunea asta cu sufletul lui.

L-am întrebat, într-o târzie noapte de vară, cum ar defini viaţa. M-a surprins cu o mărturisire frumoasă, ca de obicei. Viaţa e scurtă. Foarte scurtă. Aşa că trăieşte clipa. Ştii? Eu încetinesc timpul când sunt pe motor. La propriu. Deşi motorul se mişcă atât de rapid că simţi că ţi-ai luat zborul, timpul îşi pleacă capul resemnat. Nu el câştigă. Nu de data asta. Timpul pierde. Îşi pierde clipa. I-am pus atâtea întrebări! Şi mi-a răspuns cu răbdare la toate. Simplu şi sincer.

Pasiunea pentru două roţi îi striga numele de pe vremea copilăriei. „Prima mea motocicleta era de 125cc şi eu aveam 15 ani. ” Mie-mi sună a o frumoasă introducere. Parcă aşa ar trebui să ia naştere o carte, cartea lui, povestea plină de mărturisiri. Şi străbunicul, bunicul şi tatăl său au fost chemaţi de aceaşi pasiune. Vis de familie..

Mi-a spus şi despre unul dintre cele patru accidente ale sale. Unul mai grav, ce-i încerca curajul, ambiţia şi forţa pentru pasiunea ce-i purta numele. Nu m-a surprins să aflu că s-a ridicat rapid să-şi ridice motorul, că simţea din nou forţa vântului..

Motocicliştii sunt sinceri, oameni simpli şi frumoşi,prietenoşi, calzi, calmi, încrezători, curajoşi, cu zâmbete de învingători în priviri, cu sute de poveşti în suflet..Oameni fericiţi, marcaţi pentru totdeauna de pasiunea pentru două roţi.

Pleacă-ţi sufletul în faţa poveştilor lor şi vei rămâne uimit, vei apuca şi tu creioane să mai scrii la a ta. Opreşte-te din a-i judeca. Le vei da mai mult curaj. Nu te bucura, nu crede că tu eşti în siguranţă. Nimeni nu este. Învaţă asta şi vei fi fericit.