Toţi oamenii sunt trişti

Sunt zile în care oamenii sunt străzi, iar în altele, străzile se străduiesc să fie şi ele oameni. Sunt nopţi în care murim în vis şi nopţi şi zile în care visurile ne mor. Sunt zile, luni, ani.. Noi suntem oameni, străzi, fluturi, cafea, ciocolată, inimi, speranţe şi visuri, emoţii şi trăiri, pierderi şi câştiguri, pierduţi şi câştigaţi..  Şi suntem trişti cu toţii, oameni decepţionaţi în oameni.

Se aude acelaşi ecou. Poate doar intensitatea lui îl deosebeşte de celelalte. Căci sunt oameni şi oameni. Şi sunt atâtea poveşti cu fir încurcat. 

Zilele trecute îmi căutam oameni cărora să le vorbesc cu sufletul din suflet. Căutam ancore. Nici măcar nu am clipit când au venit şi ei, încărcaţi de pachete de teamă şi lacrimi neplânse. Şi ei, ca şi mine, căutau ancore.. suflete. Mă bucur că am fost acolo, chiar dacă eu nu am mai putut să-mi spun pietrele de moară. 

Se spune că atunci când eşti trist, trebuie să priveşti răsăritul. Poate că eu nu pot să fac asta. Pentru că trebuie privit anume, cu sufletul, cu speranţă, cu mulţumire. Sunt sigură că numai cei care nu-l pot privi fizic, aceia îl simt cu adevărat. Mă învinovăţesc, căci ei au mult mai puţin decât mine, dar se bucură şi mulţumesc ca şi când ar avea totul. 

Am încercat să scriu, dar.. n-am putut. Şi cel mai bine scriam când sunt tristă. 

 

Despre cine scriai?

Voi găsi o zi frumoasă, plină de toamnă şi de melancolii efemere, voi găsi un peisaj nou, frumos, şi-mi voi deşira toată viaţa. Tot ce nu am apucat să scriu sau tot ce am crezut că mă va trage în jos. Le scriu acum şi le dau drumul mai târziu, când îmi va mai creşte sufletul.

Şi tot ce a fost scris cu dor şi frică, va fi aruncat spre cerul toamnei. 

O voi numi ziua eliberării, va fi o zi a tuturor anotimpurilor. Ca o carte. Toamna, iarna, vara(mai puţin) şi primăvara. În ele voi investi cu un cufăr mult prea greu. 

Nu e o promisiune. Nu e un plan. Nu e vis. Nu e ceva ce trebuie să fac cu orice preţ. Nu ştiu ce este şi nu ştiu ce va fi. 

Unde eşti copilărie?

Îmi spuneam cândva că am un port în suflet. Şi că sunt acolo destule corăbii care să înveselească punţile. Mai târziu, aveam să scriu cum fiecare corabie părăsea uşor portul, lăsând în urmă amintirea valurilor. Îmi dărămam punţile şi farul, secam marea cu nisipul. 

Tot ce mi-a mai rămas este un cufăr mare, în care am înghesuit tot. 

Şi vreau o ancoră. 

Tac

Dar nu pot să mă las să parolez şi tăcerea asta. Toate sunt ale mele, cum aş putea să mă ascund? Am promis ceva când mi-am luat paşii la număr pe străzile astea. Bună, eu sunt Flori. Bună, sunt un copil. Bună, scriu. Bună, nu folosi asta împotriva ta sau a mea. Bună, trebuia să zic „Hei”. Hei, azi tac.

 

 Nu vorbesc, nu scriu despre pulsaţiile resimţite de suflet azi. În schimb, îmi dansez cuvintele pe câmpuri verzi, neatinse de toamnă sau de iarnă. Câmpuri fără anotimpuri. Şi cuvinte.. înşelătoare, cu multe, multe feţe şi sensuri.

De ce tac? Poate că mi-e destul. Am scris prea mult despre unii. 

Îmi exersez tăcerea , îmi repet visurile, îmi ascult singurătatea, îmi vânez zâmbetul. Încerc să mă încarc cu energie, vreau să reuşesc tot ce mi-am promis. Vreau să strig, la final, cât de tare am reuşit. 

Mi-e bine cu mine..?

 

 

Netămătoare cuvinte

Îmi găsesc din nou liniştea în scris. Îmi adun cuvintele în palme înainte să le dau drumul; vreau să le am pentru mai mult timp. Poate-mi fac bine şi vreau să mai trag de starea asta. Îmi lipseşte..

Ieri şi ieri am uitat ce am promis. Şi m-am lăsat afectată de ceva ce nici măcar nu am curaj să mânzgălesc aici, chiar dacă mă laud cu nişte cuvinte lipsite de teamă. Ce tot fac atâtea promisiuni, habar nu am. Chiar mi-am promis pentru azi o veselie diurnă, am visat toată noaptea un zâmbet, mi-am încălzit cuvintele. Am sfârşit cu ele grămezi ofilite peste suflet. 

Scuzaţi-mă, vă rog. Am minţit încă de la început. Astea nu-s cuvintele mele curajoase, ci dimpotrivă. Duhnesc a teamă.. poate cel mai mult. Sunt scrise cu teamă, dar sunt adevărate, poate spun puţin mai mult, se pune?

Ajung mereu să cred, la finalul oricărei zile, că nu o să reuşesc. Nu o să câştig. În nicio privinţă, visul meu nu o să fie în nicio realitate. Cel puţin, nu în a mea. O parte din mine îmi spune asta în continuu. Şi cum pot s-o ignor când uneori are dreptate? Când nu e ea singura care-mi spune? Plec. Ziua asta nu o voi plânge.