Fără flori

Încă e primăvară. Este perioada aceea din mai în care ne înghesuim să credem că mai avem timp, că putem să mai facem ceva. Că nu ne mai este dor, că nimeni nu ne mai trânteşte uşa sufletului. Că-n mai, nu ne mai înşelăm cu visuri şi oameni..

Încă sunt de părere că toţi oamenii sunt trişti. Şi atunci, de ce mă simt vinovată şi.. singură când cineva mă întreabă dacă sunt tristă? De ce-mi irosesc clipe din viaţă pentru oameni care nu vor mai deschide uşi pe care nici nu le-au închis în urma lor? De ce mă las să-mi fie dor când numele meu a fost uitat?

Încă nu realizez anumite lucruri. Încă sunt un copil. Muzica, scrisul şi zâmbitul nu ajută. Totuşi, teancurile de scrisori, cele virtuale copiate după cele reale, plânse şi ascunse, au instalat ceva în suflet. Nu e putere de titan, încât în următoarea secundă în care ai deschis ochii să uiţi şi să zâmbeşti frumos. E putere de copil care-şi vede eforturile, încercările şi frânghiile cu, care vrea să se lege la nesfârşit de ceva. 

Este clipa în care realizezi că ai făcut destul. Şi zâmbeşti.. rănit, dar cu fruntea sus.

Mai nu este despre primăvară.